Nevăstuica

-Și mai sunt femei care fac blestemăţii de-astea? se interesă Geluţa, rămasă cu ochii duuuşi înspre unde? înspre ce?   

Fusese de faţă când Rica lui Tone trecuse pe la tuşica Raveca s-o-ntrebe de ştie vreun leac pentru Marcica ei, deh, bălţata din grajd. Stârpise, ce mai?!  

Femeia plecase informată şi mulţumită, dar şi cu mintea vraişte de la nişte vorbe rostite de tuşica Raveca, firoscoasa recunoscută de sat!

Doar ştia atâtea, chiar înţelegea ce-a fi aia veterinari, medicaţie, cabalin şi câte şi mai câte rostise!   

-Apăi, cum dară?! i se păru Ravecăi de prisos îngrijorarea. Moşica Lina din satul vecin e chiar doftoroaie, nu alta! Da’ ce zic?! Are totuşi un lips, regretă ea.  

-Care? fu succintă Geluţa, cam necăjită că nici muica Lina nu le ştia pe toate.  

Şi Raveca povesti că numai de nevăstuică nu te scapă Lina cu descântece! Şi adăugă învăţul ştiut din bătrâni:  

-Apăi, ştii copilă, că nevăstuica asta, cât îi de iute şi de rea, tot are un şmerchez de n-o poţi huli?!  

Fetiţa se miră grozav! Ce-o şti animăluţul ăsta?! se-ntreba în vreme ce Raveca pornise după nişte coceni  s-aprindă focul de-o mămăligă.  

-Împleteşte coama calului în zeci de codiţe meşteşugit rostuite, de-ai zice că mână de zână le-ar fi făcut… îi lămuri tuşica la revenirea-n odaie.  

-Ceee? articulă uluită Geluţa.  Apoi, cum nedumerirea-i dădea năvală, continuă: Și calul?! Cum de-o lasă?  

-E poveste, nu glumă! E cu minţile acasă bietul! Ştie de la moşii lui…  fu răspunsul primit.

Înserarea, zbânţul de peste zi la zăpadă, înfometarea şi duduitul focului o făcură pe fetiţă să dea mâna cu Moş Ene. Aşa că n-o întrebaţi de-a fost poveste ori adevărat ce-a rostit mai departe Raveca.  

Când iarna-i grea, cum este, na, şi asta, năroada se urcă în coama cailor. Numa’ să fie armăsari! De parc-ar şti  c-ăştia se fălesc tare, tare cu frumuseţea lor!  

Se vâră acolo, la cald, jucându-se cu părul lor aspru, împletindu-l în şuviţe măiastre, pe care nu le mai poţi descâlci.

Şi, dacă mânzul n-ar îngădui-o în coamă, dacă s-ar da speriat, atunci nevăstuica i-ar înfige dinţii plini de venin în grumaz, muşcându-l de moarte, ciudoasă că nu s-a lăsat împletit…  

Nu se ştie cum, Geluţa, trasă de nas de-aburul mămăligii răsturnate pe cârpător, se zbici de somn, auzind în clar doar :  

Aşadar, când vezi o arătare de-asta în grajd, să-i dai pace! De-i vrea s-o stârpeşti şi n-ăi putea, atunci te păgubeşte de cal!

Read Full Post »

Albu

Se născuse într-un sat micuţ de la poalele Parângului.

De când se văzuse pe lume, Didina se dovedise harnică şi mare iubitoare a animăletului din ogradă. Dar ca pe căluţul născut sub ochii săi, nu-ndrăgise  nimic!

Mânzul se numea Albu, căci era ca neaua!

Unsprezece luni o cercetase pe Luna, iapa ce-avea să nască. O păzise de la înhămat, o ţesălase, o plimbase…

Când bănuise că i-ar fi venit sorocul, o noapte şi-o zi aşteptase copila s-apară micuţul.

Iar când se-arătă, i se păru că-i mezinul său.

Firav şi ud-leoarcă, Albu se ridicase pe cele patru picioare ca nişte beţigaşe tremurânde şi, încercând preajma cu nările, îşi găsise mama.

Luna, trântită pe-o parte, aştepta să lepede cea de pe urmă parte din cămaşa în care purtase mânzocul.

Găsise, totuşi, putere să necheze uşurel,   încredinţându-şi pruncul de sprijinul ei.

Dar, spre nenorocul acestuia, Luna se sfârşise odată cu zvârlirea placentei şi a unui cheag mare de sânge…

Canoniseră destul cu sărmanul orfan.

Lapte călduţ, îndoit cu apă fu hrana dintâi. Urmase ovăzul măcinat ca făina. Pe urmă, uruială mare.

Didina scoase-n două luni pe mânzuc la păşune, hrănindu-l şi cu bucăţele de zahăr.

Vorbindu-i cântat şi încetunel, primea pe loc răspunsul uşurel nechezat.

Zilnic fata avea morcoviori proaspeţi în şorţ. Căluţul adulmeca pofteala şi se repezea cercetător spre mâinile prietenei sale.

Albu se obişnuise cu plimbatul, urmând-o la îndemn sau certat cu blândeţe… Micuţul dădea sfios din cap când primea laude ca şi când tare i-ar fi venit  bine purtarea soră-sii.

Pe la trei luni, îl învăţase cu scalda în apa heleşteului când era vipie.

Şi, pentru că se înfăţişa ascultător şi destoinic, până-n an, fu dedat şi la ham!

Grijit şi înălţat de dânsa, îl călărea precum flăcăii, mergând cu vacile spre imaş, când le venea rândul ori la târg, oriunde se cerea.

De venea vorba de Albu, o scânteie de-argint viu s-aprindea în ochii Didinei, îl încăleca şi… pe-aci îi era drumul!

*

Nevoie mare s-a năpustit peste dânsa când a fost silită să renunţe la cârlan. A plâns pe-ascuns, n-a dormit luni şi luni…

Ieşise la horă şi cam şuşoteau fetele despre patima ei, împrăştiind poveşti printre băieţi…

Didina era orfană de război. Fratele mai mare, Gelu era stâlpul casei. El hotărâse înstrăinarea lui Albu.

Şi, nici una, nici două, îl mărită curând la oborul de vite, iar cu banii cumpără o litră  de pământ pe numele surorii sale, aşa, să-i mărească averea.

*

Peste ani, devenită bunică, Didina venise la Bucureşti, pe la fată şi nepoţi.

Era o iarnă grozavă şi stătea mereu în casă. S-o bucure, copiii o duseseră la teatru să vadă Înşir-te, mărgărite de Victor Eftimiu.

Când, într-un tablou al piesei, apăruse pe scenă  Făt-Frumos călare pe un armăsar ca laptele, din stânga lojilor, cineva se ridicase-n picioare strigând: Albule, dragule, machea, tu eşti?!

Sala încremenise şi, când nimeni nu se aştepta, calul străin nechezase dulce ca un mânzoc, cătând săltat spre chemare… întruchiparea unei amintiri.

Read Full Post »

Colecționarul

-Să vedeţi, dragelor, ce SMS am primit deunăzi pe smartphone de la un cunoscut! se dedică zâmbind şăgalnic Tina amicelor sale de joi, ridicându-şi telefonul întâi înspre stern, apoi fulgerător alipit zonei inimii.  

-Și fără farafastâcuri gestuale nu poţi?! se intrigă Horina destul de îngăduitoare, c-un zâmbet rotund, căci are o guriţă mică de-ai zice că nici să răsufle nu poate, darămite să strige apăsat la bărbatu-său, după cum se plângea cândva în glumă bietul ei răposat.  

-Ce ritual ne sugerezi, împătimito?! Parcă n-am şti că ţi-ai pasat alter-ego-ul în telefonul tău minune?! punctă doct observaţia voit mustrătoare Lacrima.

Contrar numelui, e mereu vesel-acidă cum îi stă bine unui copil rezultat dintr-un evreu şi o craioveancă.  

Neresimţindu-se de pe urma replicilor primite, Tina, posesoarea unei consecvenţe încăpăţânate de Berbec, zodie pe care o sugera prin tot, îşi începu dezvăluirea.  

Era convinsă că-şi va surprinde ca totdeauna prietenele de joi!

Le primea în exclusivitate în a patra zi a săptămânii, pentru ea totdeauna fastă, încredinţată că din binele său trebuie să se împărtăşească şi cei dragi.  

Restul săptămânii îl petrecea mai totdeauna cu sine, împletind meşteşugul vorbelor scrise cu navigatul pe Internet…

Uneori îşi râdea în barbă de apetenţa ei pentru mediul online. Sunt greu bătrânii de pornit, dar, de-i porneşti, sunt greu de-oprit! se persifla.  

Şi, survolând rapid gândurile astea, începu:  

-E trăznet mesajul!  

Dar n-avu tihnă să expliciteze, c-amicele se şi exprimară contrariate la unison:  

-Zău?! mustăci Lacrima.

-Nu cred! se-ncăpățână anticipat Horina.

Tina dădu afirmativ din cap ca bulgarii şi oltenii, băţâind într-o parte şi-n alta, gata să le năucească pe fete! Doar aşa putea miza pe atenţia lor aproape de 99,9% şi-ncepu citirea SMS-ului.

-Ascultaţi aşadar…  

Doamna Tina, sunt Cutărescu! Îndrăznesc să vă deranjez peste decenii, căci mă muncesc de ceva timp să găsesc leac împotriva morţii…

Într-o zi, mi s-a năzărit o idee salvatoare şi-am început să colecţionez ornice!  

-Ce-are zgura cu prefectura? sări ca şi arsă Lacrima, întrerupând lectura mesajului şi eufemizând vorba trivială de circulaţie largă, în caz că eşti contrariat de colocutor.  

-Are, n-are, s-o lăsăm să peroreze! îşi moţă buzele Horina, fire blajină şi cu religia la zi, după cum spunea cineva din anturaj când voia s-o amendeze pentru calmul acesteia faţă de ceilalţi.  

–Numai că nici un ceas dintre cele achiziţionate nu funcţionează mai mult de o zi…  continuă lectura Tina.

-Cum?! se contrarie Horina.  

-Ce spui?! se minună Lacrima, periindu-şi cu palmele braţele de scame imaginare şi fixând cu tăciunii ochilor tavanul, mai, mai să-i dea foc.  

-Aşa scrie-n mesaj! Ce-s eu de vină?! Treaba voastră de-i tăgăduiţi veridicitatea!  Continui…

În consecinţă, vă rog cu respect să-mi vindeţi toate ceasurile pe care le-aveţi.

Transmiteţi dorinţa mea şi cercului dumneavoastră de prieteni! 

-Pentru ce?! se irită de astă dată Horina nedotată c-o percepţie imaginativă, simţindu-se frustrată de ilogicul situaţiei.  

-Spera ceva, nu?! întrebă retoric Lacrima.  

-Exact! încuviinţă Tina desluşind mai departe şarada servită fetelor prin ultima frază a SMS-ului primit.

Doar având un ceas nou pot să-mi prelungesc zilele, adăugând un alt mâine vieţii mele…

Read Full Post »

Blesteme

Căzuse de pe cal sub ploaia de şrapnele fierbând înverșunat. Abia de auzise nechezatul spăimos al animalului împuns de focuri. Întins pe spate, cercetase cerul.

Spre zări, o pălălaie închipuită învăluia-n durere şi pe muierea sa… zbătându-se, chemându-l… 

*

-Plezni-ţi-ar maţele-n tine, Lampie, că m-aduseşi pe vatră şi tu luaşi frontu-n picioaaaare!

Venire-ai când s-o rădica tătica de unde-i dus!

Zice-ţi-ar sărindarele popa Hârcă să-ţi zică, de piticanie ’telectuală, că mă dădu nenea după tine, că eşti avut şi te durea-n cot de fetia mea pierdută devreme!

Sări-ţi-ar ochii din cap să-ţi sară, să nu mai vezi calea de-ntors, că-ţi picai cu tronc şi nu te lăsaşi până nu mă luaaaşi!

Aşa se trezi adinenea alde Sila din Racoviţa, venită-n Vlădeni după om. Şi l-ar mai fi arvunit şi Răului, dacă, venind din şopru cu scurtături pentru foc, o piatră nu i-ar fi pus piedică.

-Ba! se răsti la un glas ce-i sufla nedumeriri în urechea a stângă, a de-o iţea din basma când ierea făcută şi, pesemne, îi vuia capul ori cine-știe de ce.

Mumă-sii nu-i zic nimic! Doară-i la locul ei! Acia am găsit-o când am poposit la mândrul, călca-l-ar calul să-l calce, că mi-a zis în poştală că-i la călăraşi luat!

De, se dă om de munte piticania pământului, că nu s-a urcat el pe scăunel când furăm la pozat înainte de nuntă?!

Ajunsă în camera a bună, se opri din blenţănit cât să mai soarbă din troacă o înghiţitură de rachiu, uitat nebăut la culcare, dar nu-l dovedi!

-Se vede că-i mai mult de-o juma’, îşi zise mirată că nu-ncăpuse băutura în ea. 

Apoi râse ca o zăltată când şi-aminti c-al ei, de, Lampie, ierea nebăutor. Şi râse iar gata-gata să se-nece.

-Auzi ’mneata la mine! Cică-i cruce de voinic?! Apăi ce bărbat nu bea?! Da’ iel, piticania, cică are glagorie în cap şi… Arză-l-ar focu să-l aaarză!

Vai, vai, biata Sila! Că n-apucă să-i zică mai multe… când se-ntâmplă nefăcuta! Ooof, ooof! Abia când pălălaia din sobă-i sărise în faţă şi-aduse aminte c-avea copilul aşezat în şorţ.

Arsura o chiorâse… Păi, cum dară?! Sprâncenele-i sfârâiau ca greierii, de-i trase un urlet de-a usturime şi-un grăunte de păr ars i se prelinse pe-o ploapă făcând cărăruie pe dreapta feţii până-n guşă, de-o ustură să-şi blesteme zilele, nu alta!

Izul de rachiu azvârlit de gura Silei se unea cu  mireasma călduţă de lapte acrişor aruncat din guriţa sugarului înecat de plâns…

Pruncuşorul n-apucase a striga de uluire şi pripeală, că un tremur îl cuprinsese pornind vărsătura.          

Se-adunase ghemotoc, prigonit de chin, mai, mai să se bage la loc în pântecele mumă-sii… 

Spăimoasa durere-o sugrumă pe femeie când înţelese că vâlvătaia se pornise după ce botezase gătejele cu ce mai rămăsese în trocul cu tăria!

Apucă să se tragă pe spate cu pruncul pe sus, încrucişându-şi braţele peste mogâldeaţa înfăşurată în trenţe arzând şi trase un chiot:

-Laaampie, Laaampie! Unde ieşti, că pe noi focu’ ne arsă?!

Read Full Post »