Albu

Se născuse într-un sat micuţ de la poalele Parângului.

De când se văzuse pe lume, Didina se dovedise harnică şi mare iubitoare a animăletului din ogradă. Dar ca pe căluţul născut sub ochii săi, nu-ndrăgise  nimic!

Mânzul se numea Albu, căci era ca neaua!

Unsprezece luni o cercetase pe Luna, iapa ce-avea să nască. O păzise de la înhămat, o ţesălase, o plimbase…

Când bănuise că i-ar fi venit sorocul, o noapte şi-o zi aşteptase copila s-apară micuţul.

Iar când se-arătă, i se păru că-i mezinul său.

Firav şi ud-leoarcă, Albu se ridicase pe cele patru picioare ca nişte beţigaşe tremurânde şi, încercând preajma cu nările, îşi găsise mama.

Luna, trântită pe-o parte, aştepta să lepede cea de pe urmă parte din cămaşa în care purtase mânzocul.

Găsise, totuşi, putere să necheze uşurel,   încredinţându-şi pruncul de sprijinul ei.

Dar, spre nenorocul acestuia, Luna se sfârşise odată cu zvârlirea placentei şi a unui cheag mare de sânge…

Canoniseră destul cu sărmanul orfan.

Lapte călduţ, îndoit cu apă fu hrana dintâi. Urmase ovăzul măcinat ca făina. Pe urmă, uruială mare.

Didina scoase-n două luni pe mânzuc la păşune, hrănindu-l şi cu bucăţele de zahăr.

Vorbindu-i cântat şi încetunel, primea pe loc răspunsul uşurel nechezat.

Zilnic fata avea morcoviori proaspeţi în şorţ. Căluţul adulmeca pofteala şi se repezea cercetător spre mâinile prietenei sale.

Albu se obişnuise cu plimbatul, urmând-o la îndemn sau certat cu blândeţe… Micuţul dădea sfios din cap când primea laude ca şi când tare i-ar fi venit  bine purtarea soră-sii.

Pe la trei luni, îl învăţase cu scalda în apa heleşteului când era vipie.

Şi, pentru că se înfăţişa ascultător şi destoinic, până-n an, fu dedat şi la ham!

Grijit şi înălţat de dânsa, îl călărea precum flăcăii, mergând cu vacile spre imaş, când le venea rândul ori la târg, oriunde se cerea.

De venea vorba de Albu, o scânteie de-argint viu s-aprindea în ochii Didinei, îl încăleca şi… pe-aci îi era drumul!

*

Nevoie mare s-a năpustit peste dânsa când a fost silită să renunţe la cârlan. A plâns pe-ascuns, n-a dormit luni şi luni…

Ieşise la horă şi cam şuşoteau fetele despre patima ei, împrăştiind poveşti printre băieţi…

Didina era orfană de război. Fratele mai mare, Gelu era stâlpul casei. El hotărâse înstrăinarea lui Albu.

Şi, nici una, nici două, îl mărită curând la oborul de vite, iar cu banii cumpără o litră  de pământ pe numele surorii sale, aşa, să-i mărească averea.

*

Peste ani, devenită bunică, Didina venise la Bucureşti, pe la fată şi nepoţi.

Era o iarnă grozavă şi stătea mereu în casă. S-o bucure, copiii o duseseră la teatru să vadă Înşir-te, mărgărite de Victor Eftimiu.

Când, într-un tablou al piesei, apăruse pe scenă  Făt-Frumos călare pe un armăsar ca laptele, din stânga lojilor, cineva se ridicase-n picioare strigând: Albule, dragule, machea, tu eşti?!

Sala încremenise şi, când nimeni nu se aştepta, calul străin nechezase dulce ca un mânzoc, cătând săltat spre chemare… întruchiparea unei amintiri.