-Şi ce ziceai? se interesă Jana moşmondind la cafeaua turcească, primul păcat al zilei, reiterat de-o viaţă. O acapara pregătirea, o fascina sorbitul, o anima efectul…
Entuziasmul Filei diminuă la jumătate. Îşi umezise faţa cu apă, iar ochii luceau pofticioşi către lichidul devenit condiţia trezirii la cestiunile zilei.
Se bucura de-mpărţirea patimii ăsteia cu sora cea mare, iniţiatoarea în cafemanie.
-Păi, ceva curios! Dar să bem întâi, să căpătăm interes pentrustudiul de caz. Şi eliberă din tot sufletul un râs încărcat de bucurie.
După limpezirea cafeluţei, umplând ceşcuţele, Jana se-ntrebă ce-o înfericea pe soră-sa în momentele astea, revederea cu ea ori licoarea?!
Îşi răspunse, ferm convinsă, că amândouă şi se repezi de-o îmbrăţişă zdravăn pe cealaltă.
Plecată de multişor în Etrangeria, cum generalizau ele cu discreţie numele ţării adoptive, Fila cam uitase nivelul civilizaţiei noastre, contaminându-se de alte standarde. Şi, de când venise acasă, privea cu oarece curiozitate amuzantă chestii fireşti pentru noi, românii rămaşi aci, devenite în timp adevărate cutume.
-Îmi spui?! Ce-aveai capturat şi se cerea eliberat, ca să faci loc altor achiziţii de vizitator?!
-Că bine zici! Mă citeşti, soro, ca mereu! Păi m-am datieri cu autobuzul 102.
-De ce? E o linie lungă şi transportă subcategorii eterogene… Convenabil ar fi fost metroul. În fine…
-Ai dreptate, dar voiam să voiajez pe la suprafaţă, să revăd oameni şi străzi din partea sudică a Cetăţii.
-Şi te-a bucurat excursia cu RATB-ul? spuse uşor persiflant Jana, cam lehămetită de subnivelul transportului bucureştean în comun.
-M-a bucurat şi nu, îi scăpă Filei regretul. Ştii de ce?!
-Nu-i nevoie să-ntrebi. Aglomeraţie în staţii şi în autobuze, aer irespirabil, un gen de maniere şi mirosuri nu tocmai civilizate… Să merg mai departe?
-Imaginează-ţi şi ceva pe deasupra! Ceva ce n-aş fi bănuit că se poate întâmpla în mileniul al treilea! Şi se porni pe un râs de copil mare care ştie de ce râde.
Ridicându-se, Jana mai aduse două ceşti cu turcească, luându-le pe cele dintâi, deja pregătite de consumatoare pentru o şedinţă de ghicit în zaţ, îndemnându-şi musafira să dea drumul întâmplării :
-Hai, nu mă ţine pe jar!
-Trecuserăm de Institutul de Medicină Legală, începu musafira.
Maşina era burduşită de călători. Năduşeala era mare, de uitai că eşti abia în Făurar. Atmosfera, viciată, irespirabilă.
Aproape sufocaţi, consumatorii oportunei călătorii amuţiseră, când un strănut subţirel, dar ascuţit sparse încremenirea.
-Bine. Şi ce-i nemaivăzut în asta? se pronunţă un pic ciudoasă rămasa în Românica, uitând că dialoghează cu soră-sa, nu cu o fandosită de emigrantă, categorie din care o excludea pe Fila.
Aceasta continuă, neluându-i în seamă reacţia:
-O voce, mai mult un răcnet ceru pasagerilor să declare cine a strănutat.
-Ceee? se bâlbâi ascultătoarea.
-Liniştea căpătase, parcă, o şi mai apăsătoare consistenţă mixată cu multă, multă inerţie, primi precizări.
Autorul întrebării zbierate se dovedise a fi un poliţist de-o şchioapă, tare sfarogit, pesemne de multele misiuni îndeplinite.
Îşi făcuse loc luat de valul călătorilor ce-şi propuseseră să scape din strânsoare într-o staţie.
Dar ţi-ai găsit! Nu le permise evadarea, nu! Se poziţionă restrictiv dinaintea uşilor deschise la mijloc, scoase din centură pistolul din dotare şi simulă că trage.
Le mai făcu o concesie repetând cu disperare întrebarea răcnită anterior.
-Chiar nu-ţi râzi de mine, soro?! exclamă străfulgerată de uimire Jana.
-Deloc! Deloc! se apără cealaltă.
-Şi cine fusese făptaşul? întrebă Jana.
-Strănutase o bătrânică! fu lămurită. Era aşezată pe scaunul din dreapta uşii din mijloc, imposibil să-şi ascundă imaginea în spatele peretelui transparent separator.
-Ei taci?! Aaa! Ce descre… nu mai apucă Jana să termine calificarea omului legii, că Fila cită spusele:
–Sănătate mamaie! i se adresă poliţistul autodivulgatei. Apoi, privindu-i pe călătorii speriaţi, mai adugă c-un aer de copil tâmp: Ni s-a ordonat să fim politicoşi în timpul serviciului şi-n afara lui.
-Şi lumea ce-a făcut? se-ndârji sora. Nu l-au încolţit?! lansă bucureşteanca.
-N-au avut vreme! A scăpat! Uşile s-au închis. Doar şoferul se grăbea… fu sfârşitul tărăşeniei.
-Aşa! Mai credeai că vei putea fi martora unui cumplit meşteşug de… tâmpenie, Doamne fereşte! după cum zicea humuleşteanul nostru clasic ?!
-Da! Am trăit s-o văd, s-o aud şi s-o difuzez!
Păi, ce crezi? Am imortalizat tărăşenia pe smartphone! O contabilizez la Subiecte pentu pastilele pe care le trimit la o revistă online din ţara mea! încheie Fila luând ceaşca Janei să-i prezică ceea ce în zaţ…
ANGELA DINA 
Lasă un răspuns