Alter-ego

Şi în dimineaţa aceea, ca mereu, când mă găsesc la Constanţa, coboram spre plaja de la Cazinou.

Atras de aceeaşi chemare a mării, aproape că uitasem să mă sprijin în baston! Chiar alergam, neluând în seamă nimic din ce, în alte împrejurări, m-ar fi incomodat!

Îmi simţeam obrajii plăcut  mângâiaţi  de  adierea  proaspătă a dimineţii. Inima-mi bătea voinică, dirijând alert circulaţia sanguină. Întregul corp era, parcă, mai tonifiat, mintea clară, sufletul animat de o bucurie nestăpânită!

Trecui prin faţa statuii lui Ovidiu fără să mă opresc, încălcând obiceiul de a-l saluta de aproape, de a purta un dialog  mental, ca alte dăţi.

Îmi ridicai însă zorit pălăria,  făcându-i complice cu ochiul poetului ce-n dimineaţa aceea plecase mai abitir capul spre trecători.

Mă sperie pe moment schimbarea percepţiei mele, punând-o pe seama neastâmpărului cu care  mă simţeam chemat  spre mare. Dar nu mă oprii, nu încetinii coborâtul spre faleză, nicidecum!

Îndemnam, îndemnam, de parcă marea, singura de care mi-era dor ca mereu, ar fi putut să  plece undeva.

Când trecusem de clădirea Comandamentului, zării câţiva inşi în preajma unuia leşinat pe o bancă.

Spectacolul mai diminuă din graba ce mă presase şi, până la urmă, mă apropiai şi eu, cerând relaţii despre ce se întâmplase.

Mare lucru n-aveam să aflu, doar că un  vârstnic se precipitase spre banca pe care acum zăcea inconştient, dând semne că nu i-ar fi ajuns aerul.

Îşi lărgise fularul alb de mătase încolăcit pe gâtul lung, se aşezase pe bancă, punând alături o mapă doldora de hârtii, din care se zărea, la un colţ, capătul unui plic. Apoi, leşinase, alunecând înspre stânga, vrând, parcă, să ocrotească de vânt mapa, preţioasa lui mapă.

Şi, pe când eu căpătam aceste informaţii, îmi auzii strigat numele, identitatea în totalitate.

Cineva se făcuse portavocea bătrânului ce-şi revenise şi care mă desemnase pe mine ca fiind cunoştiinţa cu care avea aici o întâlnire, fiind, implicit, şi persoana ce-ar fi putut să-l sprijine în slăbiciunea-i de moment.

Uimit de cele ce auzeam, zvâcnetul, ce-mi hărţuise fiinţa tot drumul de la hotel până aci, se amplifică de mii de ori. Devenii imponderal. Fusei purtat într-o clipă, de ce, nu ştiu, lângă bancă.

Odată ajuns, mă aşezai maşinal alături de cel  ce mă clamase cu atâta firesc .

Rapiditatea cu care se derulase totul mă stânjenea într-atât, încât îmi plecasem nevolnic privirile spre vârful pantofilor.

Nu zăbovii decât o fracţiune de secundă în starea asta, căci  o voce, părându-mi extrem de  cunoscută, îmi răsună distinct în urechi. Îmi vorbea nonagenarul de lângă mine.

Mă asigură că-i  mulţumeşte  Proniei Cereşti c-am dat curs rugăminţii sale nerostite de a ne vedea şi că slăbiciunea-i pasageră nu-i obstrucţionase posibilitatea de a-mi vorbi despre…

Conteni cu explicaţiile, privind către persoanele ce mai zăboveau pe lângă noi şi, după ce le mulţumi pentru omenia ce-i arătaseră, îşi  ceru dreptul  unei convorbiri intime cu mine.

Rămaşi  singuri,  îmi  întinse mapa asigurân-du-mă că cele conţinute în ea îmi aparţin, că se cer a fi împărtăşite de mine şi altora. Ca să mă edific asupra acestei îndreptăţite cerinţe, să citesc şi conţinutul plicului din mapă. Îl luă şi mi-l întinse îmbietor.

Şi, în timp ce eu desfăceam plicul, simţii o pală de vânt atingându-mă. Pe dată avusei percepţia că sunt doar eu pe bancă, doar eu, mapa şi plicul..

C-un aer aferat, nu contrariat cum mi-era fiinţa interioară, citii:

,,Când te naşti,  nu vii de tot pe lume; când mori, nu pleci definitiv; când stai, odihnei te alină, neîntrerupt gândind, neîncetat simţind…”. Urma iscălitura:  ALTER-EGO.