Feeds:
Articole
Comentarii

Archive for noiembrie 2022

Frunzele

Schimbătoare vreme! îşi zice fetița dis-de-dimineaţă.

Soarele-i aşa palid, parc-ar fi bolnav… pământ amorţit, de ploi năvălit… Frunziş ruginit, de vânt răvăşit, plânge supărat că vara în ţările calde iarăși s-a mutat…

Înspre miazăzi, negre rândunele par șir de mărgele…

Despre nopţi gândeşte că-s îngrozitor de lungi şi, ca nişte hoaţe, ştrepelesc prin lunci ceasuri de la zile iarăși micşorate şi înfrigurate.

Sărmanele flori, acum ofilite, lipsite de soare, pier, dar, zgribulite…

Peste tot, părinţi şi bunici se plâng depresivi, căci au reumatisme de toamnă stârnite…

Copila oftează-ndelung… Geamul e închis, de frig o scuteşte şi prin el zărește cuprinsul grădinii rămase stinghere…

*

În amurg, o cheamă, c-o bătaie uşoară, o pală de vânt.

Fetiţa tresare, rapid se strecoară înspre cea fereastră. Tresaltă zărind c-adierea i-aduce un pumn de frunze năuce şi gălbii, cu pistrui maronii… şi-o rugă pe buze:

– Suntem urgisite, de pe ram gonite de nucul bătrân… ajuns chiar nebun!

El, în prag de toamnă, ar vrea ca să doarmă sub zloată şi ploi, singur fără noi…. iară, când va ninge, sub albă pocladă de rece zăpadă de vise să-şi vadă!      

Copila îşi ia seama. Le-nţelege drama şi-i vine în minte un gând necuminte! Le va lua în casă, că-i cuib de crăiasă. Apoi, în tăcere, va-mpleti reţele, aurii perdele…

Frunzele se lasă aranjate-n plasă şi o răsplătesc şi cu foşnet cald, şi cu adieri pline de parfum pe-al salvării drum…

Read Full Post »

Dar de toamnă

În fiecare dimineaţă, ia seama la tabloul din fereastră. Potrivit dominantei, peisajul poartă un nume.

Cel de astăzi e botezat “Explozie autumnală”, pentru că, din seninul plenar al zilelor de până ieri a izbucnit un ocean de lacrimi ce se revarsă peste pământ.

Plânge alungată Vara, gândi. Toate regretele-i se topesc în imensitatea asta rece, intempestivă. Plânge că-i lasă locul mai vârstnicei surori…

Toamna s-a insinuat în oraş. Casele, luate prin surprindere, uitând măsurile de precauţie, i se predau, nădăjduind că terasele şi zidurile înfierbântate de canicula estivală vor diminua impactul cu ploaia rece şi deasă.

Omenii, unii – afectaţi, alţii – nepăsători, intră, volens-nolens, şi în acest anotimp. Prea puţini meditează la fortuna labilis. Cei mulţi, frisonaţi de ploaia deasă şi rece, îşi urmează calea zilei purtând pe sub trenciuri cochilia izolantă a insensibilităţii.

Ea printre care se numără?! Nu-şi răspunse.

Îşi ia umbrela şi iese la plimbare. Ploaia rece o întâmpină ostil. Dă să nu ia în seamă rafalele, strecurându-şi silueta printre oamenii grăbiţi.

Sinele îşi plânge de milă. Găseşte inutilă umbrela, aşa că o pune în mâna întinsă a unui bătrân înţepenit la colţ de stradă.

Nu ia în seamă nedumerirea omului şi trece mai departe. Cu mâinile eliberate îşi mângâie faţa schimonosită de autocompătimire. Obrajii reci îi miră palmele şi-i dăruiesc putere.

Târziu, înţelege că ploaia a stat. Numai ochii ei plâng râuri-râuri, ca şi ploaia abia oprită. Aruncă priviri în jur, trecătorii, mai rari acum, încetinesc paşii.

O linişte îi invadează umilita-i statură. Dă să încremenească şi ea ca mormanul de pietriş ocolit în trecere, dar urechea-i prinde din zbor fâlfâit de aripi.

Priveşte mioapă prin lentilele aburite. Zăreşte o cioară făloasă căutând loc de odihnă pentru un trup îndestulat de bunurile verii şi pentru dedulcire cu o gogeamite nucă.

O vede cum aterizează pe o ulucă, netemătoare. Se opreşte zâmbind unei amintiri: copilă fiind, în zilele de toamnă, de câte ori nu aştepta să treacă ciori peste ograda lor ducând în ciocuri ofranda târzie a nucilor… Nu  era  toamnă  să  nu  se  bucure  de o nucă-două!

Ajungând în dreptul ciorii preocupate de preţioasa pradă, o aţinti curajos. Pasărea scăpă fructul care i se rostogoli la picioare şi ea se trezi înseilând  hipnotizată deznodământul întrevederii cu cioara :

Cum puse mâna pe nucă, / suferinţa-i zăbăucă / dispăru. Cu o mină radioasă / îşi privi egoul drept, / nuca o scăpă de-angoasă, / faptul era lucru cert!

Înveselită de întâmplare, încercă să spargă cu tocul pantofului nuca, dar, în loc de miez, năuca /  un răvaş ea ascundea: / era scris în clar şi-aldine / răspuns  la-ntrebarea sa : / rostul  vieţii îi era:…”.

Mesajul avea să se lămurească, spera ea, într-o toamnă viitoare, în miezul altei nuci.

Read Full Post »

Dispută

Pe tejghea, ieri înspre seară, ochiul soacrei a lăsat nevăzute două boabe…  şi-a plecat în iatacul dumisale pleoapa să şi-o odihnească până-n zori… neapărat,  când lumina se va naşte să ia totul la cătat!

I-au scăpat neobservate două boabe de cafea, care s-au luptat o noapte pe concepte opozante privind lumea, privind rosturi… privind multe alte mofturi…

O bobiţă sfarogită, demnă şi înmiresmată, mărunţeşte-n şoapte pline cu evlavie-ncărcate că pe Dumnezeu slujeşte când al ei miros înalță, când barista o prăjeşte, când o macină şi-o-nmoaie în puțină apă caldă… stâmpărând de pofte-o salbă!

̶ Sunt Arabica, murmură, iar o ceaşcă  de licoare din esenţa dumisale, băutorul înspre Eden sigur, sigur va-nchina!

Cea de-a doua, rotofeie de cărnoasă şi lucioasă, vai, de ciudă, este gata-gata să plesnească şi, degrabă, ea declară că poate să ispitească pe oricare o miroase, iar prin apa-n care fierbe răspândeşte neîncetat gust de ură, dezbinare… gândul către Necurat!

̶ Mi-s Robusta, să se ştie, iar eu calea o arăt înspre Iad şi-al său calvar pentru cine m-a gustat!          

Ochiul soacrei, când revine, le zăreşte înciudat… le adună şi le-azvârle într-o ceașcă, să se bată, de or vrea, iar în lume, să îmbine bun şi rău, de vor putea!

Read Full Post »

Muntele

Uriaşul e un stei până la cer în mantie din piatră lustruită de meşteri croitori, zăpezi şi soare, vânt şi ploi, care-i pierdură înspre văi trepte cioplite ce să le urci spre nori.

Iar din hlamida-i s-au desprins şi scame în ocean de grohotiş zornăitor, pe care calci strident la poale, de te-nfiori, crezând că-s zale.

Printre păduri, cărarea sinuoasă te poartă hotărâtă înspre culmi, să te găteşti c-o glugă aburoasă ce totul invadează, ca-ntr-un duel pe moarte şi pe viaţă cu un senin eterizat.

Chemat să-l urci, cât ai trudi, nimic din cazna drumului nu doare!

Te-ndeamnă ca pe frunte să-l atingi, cu pur şi diafan să te-mpresoare!

Read Full Post »