Muntele

Uriaşul e un stei până la cer în mantie din piatră lustruită de meşteri croitori, zăpezi şi soare, vânt şi ploi, care-i pierdură înspre văi trepte cioplite ce să le urci spre nori.

Iar din hlamida-i s-au desprins şi scame în ocean de grohotiş zornăitor, pe care calci strident la poale, de te-nfiori, crezând că-s zale.

Printre păduri, cărarea sinuoasă te poartă hotărâtă înspre culmi, să te găteşti c-o glugă aburoasă ce totul invadează, ca-ntr-un duel pe moarte şi pe viaţă cu un senin eterizat.

Chemat să-l urci, cât ai trudi, nimic din cazna drumului nu doare!

Te-ndeamnă ca pe frunte să-l atingi, cu pur şi diafan să te-mpresoare!