În fiecare dimineaţă, ia seama la tabloul din fereastră. Potrivit dominantei, peisajul poartă un nume.
Cel de astăzi e botezat “Explozie autumnală”, pentru că, din seninul plenar al zilelor de până ieri a izbucnit un ocean de lacrimi ce se revarsă peste pământ.
Plânge alungată Vara, gândi. Toate regretele-i se topesc în imensitatea asta rece, intempestivă. Plânge că-i lasă locul mai vârstnicei surori…
Toamna s-a insinuat în oraş. Casele, luate prin surprindere, uitând măsurile de precauţie, i se predau, nădăjduind că terasele şi zidurile înfierbântate de canicula estivală vor diminua impactul cu ploaia rece şi deasă.
Omenii, unii – afectaţi, alţii – nepăsători, intră, volens-nolens, şi în acest anotimp. Prea puţini meditează la fortuna labilis. Cei mulţi, frisonaţi de ploaia deasă şi rece, îşi urmează calea zilei purtând pe sub trenciuri cochilia izolantă a insensibilităţii.
Ea printre care se numără?! Nu-şi răspunse.
Îşi ia umbrela şi iese la plimbare. Ploaia rece o întâmpină ostil. Dă să nu ia în seamă rafalele, strecurându-şi silueta printre oamenii grăbiţi.
Sinele îşi plânge de milă. Găseşte inutilă umbrela, aşa că o pune în mâna întinsă a unui bătrân înţepenit la colţ de stradă.
Nu ia în seamă nedumerirea omului şi trece mai departe. Cu mâinile eliberate îşi mângâie faţa schimonosită de autocompătimire. Obrajii reci îi miră palmele şi-i dăruiesc putere.
Târziu, înţelege că ploaia a stat. Numai ochii ei plâng râuri-râuri, ca şi ploaia abia oprită. Aruncă priviri în jur, trecătorii, mai rari acum, încetinesc paşii.
O linişte îi invadează umilita-i statură. Dă să încremenească şi ea ca mormanul de pietriş ocolit în trecere, dar urechea-i prinde din zbor fâlfâit de aripi.
Priveşte mioapă prin lentilele aburite. Zăreşte o cioară făloasă căutând loc de odihnă pentru un trup îndestulat de bunurile verii şi pentru dedulcire cu o gogeamite nucă.
O vede cum aterizează pe o ulucă, netemătoare. Se opreşte zâmbind unei amintiri: copilă fiind, în zilele de toamnă, de câte ori nu aştepta să treacă ciori peste ograda lor ducând în ciocuri ofranda târzie a nucilor… Nu era toamnă să nu se bucure de o nucă-două!
Ajungând în dreptul ciorii preocupate de preţioasa pradă, o aţinti curajos. Pasărea scăpă fructul care i se rostogoli la picioare şi ea se trezi înseilând hipnotizată deznodământul întrevederii cu cioara :
Cum puse mâna pe nucă, / suferinţa-i zăbăucă / dispăru. Cu o mină radioasă / îşi privi egoul drept, / nuca o scăpă de-angoasă, / faptul era lucru cert!
Înveselită de întâmplare, încercă să spargă cu tocul pantofului nuca, dar, în loc de miez, năuca / un răvaş ea ascundea: / era scris în clar şi-aldine / răspuns la-ntrebarea sa : / rostul vieţii îi era:…”.
Mesajul avea să se lămurească, spera ea, într-o toamnă viitoare, în miezul altei nuci.
Lasă un răspuns