Frunzele

Schimbătoare vreme! îşi zice fetița dis-de-dimineaţă.

Soarele-i aşa palid, parc-ar fi bolnav… pământ amorţit, de ploi năvălit… Frunziş ruginit, de vânt răvăşit, plânge supărat că vara în ţările calde iarăși s-a mutat…

Înspre miazăzi, negre rândunele par șir de mărgele…

Despre nopţi gândeşte că-s îngrozitor de lungi şi, ca nişte hoaţe, ştrepelesc prin lunci ceasuri de la zile iarăși micşorate şi înfrigurate.

Sărmanele flori, acum ofilite, lipsite de soare, pier, dar, zgribulite…

Peste tot, părinţi şi bunici se plâng depresivi, căci au reumatisme de toamnă stârnite…

Copila oftează-ndelung… Geamul e închis, de frig o scuteşte şi prin el zărește cuprinsul grădinii rămase stinghere…

*

În amurg, o cheamă, c-o bătaie uşoară, o pală de vânt.

Fetiţa tresare, rapid se strecoară înspre cea fereastră. Tresaltă zărind c-adierea i-aduce un pumn de frunze năuce şi gălbii, cu pistrui maronii… şi-o rugă pe buze:

– Suntem urgisite, de pe ram gonite de nucul bătrân… ajuns chiar nebun!

El, în prag de toamnă, ar vrea ca să doarmă sub zloată şi ploi, singur fără noi…. iară, când va ninge, sub albă pocladă de rece zăpadă de vise să-şi vadă!      

Copila îşi ia seama. Le-nţelege drama şi-i vine în minte un gând necuminte! Le va lua în casă, că-i cuib de crăiasă. Apoi, în tăcere, va-mpleti reţele, aurii perdele…

Frunzele se lasă aranjate-n plasă şi o răsplătesc şi cu foşnet cald, şi cu adieri pline de parfum pe-al salvării drum…