Vergelul

Vine Antonel pe la mine pus pe treabă pe la-nceptul lui Undrea c-o propunere sui-generis pentru trecerea dintre ani.

Dar, până să-mi zică ce şi cum, o dau eu pe-a firoscosului şi-i pomenesc de Serbarea Vergelului, întâlnită şi azi prin zona transilvană.

-Ce-o  mai fi şi asta?! se intrigă nepotu-meu, holbându-se la mine şi bănuindu-mă gata de vreo şotie…

Vreo străvechime, ca şi unele cuvinte dialectale, că, mi-amintesc din liceu, cât de buni păstrători ai vorbelor româneşti dintâi sunt cei de peste Carpaţi, nu?!

-Ai nimerit-o, copile! Ştiam eu cui m-adresez, îi confirm aprecierea mea, dar pe-un ton cumva dubitativ…

Această sublimă vechitură este, dacă vrei, o corespondentă a Revelionului modern, căci se petrece la-ntâlnirea dintre ani!

Are o încărcătură augurială exclusiv pentru tineri, întrucât ceremonialul simbolizează o prevestire a viitorului marital, adică, ce fată şi ce băiat au sorţi de-a  nunti in anul ce vine… I se mi zice talpa căsătoriilor, adică începutul dragostei între feciori și fete…

-Ei, bunicule şi mata?! Ce, se-arată vreo ursitoare cumva?! nu-i veni să creadă băiatului.

-Aici, intervin eu, rolul prezicătorului îl are un flăcău ales mintos, care ştie multe..

E Vergelatorul, căci mânuieşte instrumentul farmecelor, o vergea, adică o nuia  de amestecat într-o bute mare plină cu apă neîncepută lucruşoarele date chezăşie de fete şi de băieţi, după  masa şi dansul într-o sală încăpătoare, deţinută de-o fată care a trecut şi ea prin asemenea alegere.

-Ei, ce de năimiri tradiţionale mai avem şi noi, românaşii! zice fără falsă modestie nepotu-meu.

Tare-aş vrea să văd cu ochii mei petrecerea de care-mi zici!

-Aşa, poate, ţi-ai afla şi tu aleasa?! îl sâcâii eu, doar mi se ivise ocazia…

Şi unde nu-ncep a povesti văzându-mi nepotul gata s-asculte, deşi vremea basmelor i-a trecut tare de mult…

*

… În seara din urmă a vechiului an, satul cel cuminte e cuprins de vâlvoră.

Fete şi flăcăi, înţeleşidin timp, păşesc grăbiţi, că la o casă de fată Vergelul i-aşteaptă! Va-ncepe năvalnic pe la miez de noapte, cumpană-ntre ani.

Vergelatorul, ales pe sprânceană, e arătos şi mintos,  cunoscând multe din auzite, din cărţi citite, istorice sau sfinte.

În sala cea mare a casei, lângă un perete sunt fetele frumoase, sănătoase, vrednice gospodine, bucătărese pricepute, dansatoare neîntrecute, cântăreţe cu har, de greul vieţii neavând habar, încoace pornite să-şi afle ursite.

Aduc, pe băieţi ca să-mbune, mâncăruri străbune, meşterite în cuptor ori pe plite, turte cu nucă şi miere, s-atragă dinspre dânşii laude multe şi drag de unire.

În preajmă, se află flăcăii de-nsurat. Îs făr-de păcat,  aşa  de  frumoşi la chip, la trup, la purtare, fiind o încântare seama să le iei.

Ei aduc vin în ploşti pictate şi-n gând mângâiate, ca să nu se  spargă,  până  le-or vărsa în căni smăltuite, de băut cuminte după ce-or mânca şi or şi juca fetele-ndrăgite, de la hori ştiute.

Lăutari vestiţi pe strune dau drumul la cântec de dor, cât tinerii gustă şi din mâncare, şi din încântare, şi din băutură…

La cumpăna dintre ani, lăutarii înstrunează melodii fierbinţi, pentru  hore iuţi, toţi ca să asude şi de oboseală şi de bucurie, tinerii să iasă în curte la aer curat unde, îi aşteaptă flăcăul-Vergel lângă un ciubăr uriaş cu apă ne-ncepută în care s-arunce câte-un lucruşor  tare drag lor,   

Ei nu-i văd chipul vergelatorului, că-i ascuns sub albă pocladă… şi, ca o stafie, mormăie-o magie, mestecând cu vergelul odoarele date şi-n apă muiate…

Toţi sunt ca vrăjiţi, cu ochi-aţintiţi aşteptând cuminţi ca să le urseze de bine sau rău, după capul său… lucrul când va scoate din vrăjitele ape…

Mintea sa îi merge… nu poate culege lucruri însoţite de rele cuvinte, aşa că rosteşte doară de bine s-aibă orişicine în anul ce vine, să se înnoiască, să se-nfericeasca de sănătate, de bogătate şi de o iubire fără mărginire!

Le zice pe dată tot ce i se-arată, ce băiat şi fată fac nunta îndată ori ce peţitor va veni cu dor înspre o Marie, c-o vrea de soţie!

Când a terminat de înşirat prevestirile şi vestind iubirile, el se dezveleşte, din poclada iese, în horă se prinde, să se răsplătească pentru c-a ghicit un an care vine cu faceri de bine, cu roadă bogată la câmp şi în soartă, răul să se uite, c-aşa e cuminte!

*

-Vai, vai, bunule! Ce bine le zici… Mi s-a părut c-aud un rapsod din Țara de Sus! Chiar a fost frumos! mă încredinţează Antonel în vreme ce meştereşte ceva la smartphone.

Află, îmi spune, te-am înregistrat… un fel de podcast! Să-mi trăieşti, bunule şi în anul care vine să ne fie numai bine!

Read Full Post »

Moș Crăciun

Toată ziulica ninsese aşezat. Fulgi mici şi deşi, să-i crezi pulbere de zahăr aruncată peste gogoşi, îşi căutau de-aşezare, primenind drumurile, până-n ajun, doar urme de roţi şi paşi de om, de-animale. Şi cădeau în mare neştire, prigoniţi de albii de nori, pesemne dând pe-afară de-aşa bogăţie de nea.

Înspre amurg, Cerul gătase cernerea zăpezii, abia ţinând norii în frâu. O linişte domnoasă oblăduia firea mângâind om şi sat.

La fereală de umed şi rece, Moş Petre se lăsase în tihna încăperii, cugetând la ceva…

Deodată, îşi luă în răspăr cu mâinile perii înălbiţi ai capului, scuturându-se înveselit, mai aruncă un lemn la vatră, îşi scoase de la brâu lănţugul cu meștereaua lui de cioplit şi începu:

–Moșul nostru, Moş Crăciun,/ este moşul cel mai bun,/ el aduce jucării/ celor mai cuminţi copii/ bomboane şi turtă dulce…/ astea Bunul tot aduce!

Mai mult mormăia decât cânta moş Petre, stând asa la vatră şi cioplind la un toiegel.

Odăiţa se scaldă într-o amurgire vrednică, doar e Undrea şi nopţile, hoaţele, fură din ceasurile zilelor… De aceea bătrânul e aşezat aproape de pietrele vetrei, ca să vadă mai bine când mânuieşte briceguţul.

Când intrase în casă, Sofica, nevastă-sa, rămăsese în dreptul uşii mirată. Abia când Petre tăcu, se apropie târând galenţii şi-l cercetă :

-Aba, omule, n-ai nimica de făcut de te miorlăi şi ciopleşti ca flăcăiaşii ?

Şi, deşi voia să fie ursuză, n-avea spor, că şi dumneaei îndrăgea gândurile omului şi, de fiecare Crăciun, era părtaşă la plăcuta caznă a darurilor.

-Cam aşa… cam aşa… Dar seara-i venită… lemne sunt aduse… oarele-s la coteţe… juninca rumegă la coşare… ce mai?!

Doar n-ai vrea să mă culc cu găinile, ai?! răspunse tărăgănat, că aşa-i era felul… om bun, ce să mai fie?!

Sofica se mulţumi cu răspunsul, îşi făcu de lucru la policioara cu vase, mângâie grijulie și  mulțumită ștergarul așezat pe rama icoanei, făcu îndărăt un pas și, plecându-și fruntea, se-nchină larg de trei ori în fața Maicii, aducătoarea pe pământ a Sfântului Prunc…

Privi de la departare făcătura lui Petre, dar nu se-apropie… c-așa era voia bărbatului, să nu dea cu ochii pe ce tăia, decât la sfârșit, când era împlinită  lucrarea.

Și, cum n-avea pic de astâmpar în ea, urcă fușteii scării de la gura podului, troncănind ceva timp acolo, iar acum cobora mai încetinel cu şorţul plin de câte alea şi cu două săcăteie pe câte un umăr doldora cu te miri ce…

Abia la coborât o văzuse omu-său cu coada ochiului şi-acum zâmbea, gata să-i facă o glumă :

-Păi, de te-ar vedea copiii, chiar ţi-ar zice Baba Crăciuniţa, aşa încărcată cum te lăsaşi din podeţ !

După asta,  începu să chicotească vesel nevoie mare că-i dăduse Bunul Dumnezeu femeie pe voia lui, gata să fie cu dânsul oriunde voia, şi la moară, şi la horă…

*

Odăiţa lui Petre era luminată ca de sărbătoare cu pereţii albi, proaspăt văruiţi de Sofica, iar acum, în seara de Ajun, părea mai largă, mai încăpătoare.

Petromaxul, agăţat de cârligul policioarei de la vatră, răspândea şi lumină, şi bucurie, parcă…

În colţ, sub icoana pâlpâindă, odihnea pe-un strat de cetină un sac mărişor, încărcat cu multe şi aşteptate uluiri…

Sofica şi Petre, înveșmântaţi frumos, stăteau cuminţi, cu ochii înspre ferestre si urechile gata să prindă vreun zvon. Cotoiul casei da și el târcoale ferestrei, căutând ocrotire în brațele stăpînei…

 Erau în aşteptare… şi, chiar de n-avuseseră copii şi nepoţi, îndrăgeau pe ăi mici când poposeau pe la dânşii.

Cât le plăceau serile, când copiii veneau cu Moş Ajunul! Tremura carnea pe dânşii de drag, ochii le vărsau şiroaie de lacrimi, iar feţele căpătau roşeaţă de bujori.

Nu erau mulţi locuitori în cătunul ăsta de sub deal… şi nici copii prea din cale-afară, aşa că-n fiecare an, de Crăciun, le urau un grup de prichindei, dinainte înţeleşi.

Veneau să-i bucure pe cei doi bătrâni şi să ia darurile lăsate de Moş Crăciun aci, casa bătrânilor fiind la intrarea în aşezare, pe-un loc şes, ceilalţi localnici urcând pieptiş cărările până la gospodarii.

Greutatea drumului şi dragul de copii îi hotărâse pe cei doi să fie gazda  lui Moş Crăciun spre a-şi lăsa darurile aşteptate de ţâncii din Pietraru.

Omul meşterea din vreme câte jucării închipuia, învelea nuci şi-alune în hârtie foşnitoare şi lucioasă, în vreme ce Sofica dumisale cocea două-trei zile covrigei, colăcei, turtiţe înţepate cu aşchii de scorţişoară şi bomboane mărunţele ca mărgelele.

Cobora, de asemenea, poame de mere şi prune din pod, făcute din toamnă, să dea colindatorilor să fie de ronţăit.

*

La vremea potrivită, se-auziră în fata ogrăzii clinchete de clopoţei, glasuri şi râsete de copii.

Moş Petre ţâşni ca un flăcău să le iasă înainte  urătorilor şi să-şi stâmpere zăvozii.

Dar câinii, care bătuseră câtva, stăteau liniştiţi în aşteptarea stăpânului, bucuroşi chiar şi ei de freamătul plăcut.

Văzându-l pe gospodar, ceata începu colinda cu mare tragere de inimă :

–Bună dimineaţa la Moş Ajun !/ Am venit şi noi odată/ la mulţi ani cu sănătate/ Domnul Sfânt să ne ajute/ la covrigi şi la nuci multe!/ Bună dimineaţa la Moş Ajun !/Această seară e pentru noi/ cea mai frumoasă dintre sărbători,/ căci noi cu toţii venim acum,/ să vă urăm de Moş Ajun !/Ne daţi ori nu ne daţi? Ne daţi ori nu ne daţi? Ne daţi, ne daţi?

Ieşise, între timp, şi muica Sofica, purtând un sumănel în spinare, veselă nevoie mare şi cântând laolaltă cu picimea.

Când isprăviseră, le dărui fiecăruia nuci şi covrigi, semn că pot să mai zică vreo colindă.

Urătorii dădură iar glas :

–Bună seara la moş Ajun!/Am venit şi noi o dată,/la un an cu sănătate/ şi la anul când venim/ sănătoşi să vă găsim,/ cu paharul plin de vin, /pe fundul paharului,/ floricica Raiului !/ Bună seara la Moş Ajun!

Când sfârşiseră, tăcuseră cu toţi stând smirna.

Din ceată se desprinsese un ţângău mititel şi rotofei, înfăşurat într-o blană miţoasă de oaie şi dat cu tăciune pe obraji.   

Înaintase binişor spre gazde şi-ncepuse o strigare :

-Rămai gazda sănătoasă/ în căsuţa cea frumoasă! De urat, am mai ura/ dară vine noaptea grea/ şi lupanii pot să iasă/  ca să urle la crăiasa/  Lună care iar apare/ ca s-asculte  la urale! Rămâneţi dară cu bine!

Moş Petre le  mulţumi de colindare :

-Să fiţi şi voi sănătoşi, că v-aşteptăm tot voioşi !

În urmă, îi dădu vătăşelului sacul cu darurile  de la Moş Crăciun şi le ură de bine la drum!

Read Full Post »

Primiți cu…?

E luni. Începe săptămâna dinaintea Crăciunului.

Decembrie din anul de graţie… e molâu… cam anapoda!

Ce ţi-e şi cu pandemia comodităţii?! Şi natura e, câteodată, atât de leneşă, delăsătoare, uită să se încadreze în rutina ştiută…

S-a contaminat de la românii noştri, inactivi privind efortul, că-i greu la deal cu boii mici, când nema cap, nema vârtute… unii trăind cum dă Domnul ori ajutorul social, alţii dând cu jula pe seama inocenţilor…

Să se fi molipsit natura de la fruntea ţării, care mimează neajutorarea, neputinţa pentru reglarea bugetului, pentru sănătate, pentru pensii, pentru educaţie, pentru… toate?! Joacă şi ea teatrul nevoinţei amăgind pe românaşi?!

Aşa poţi pricepe că mărşăluim pe zvântat, ca peştele pe uscat, deşi ar fi trebuit să cadă ceva zăpadă şi s-avem greutăţi de circulaţie, să nu decoleze avioanele, să se-nchidă şcolile, să fim şi noi în rândul omenirii, că doar suntem în UE aliniaţi…

Dar la noi, nu şi nu!

Undrea e uscată şi rece, rece de-ţi vine să te compari cu bieţii covrigi cumpăraţi din timp spre a fi dat urătorilor la sat, că la oraş nu sunt primiţi, că fac mult zgomot, cântă-n boxe, pocnesc din nişte cnuturi pravloslavnice ca şi când vor să gonească şi duhurile, şi pe ruşii din Ucraina şi răcnesc de bagă-n sperieţi pe bătrâni, săracii de dumnealor şi, mai ales, animăluţele ocrotite…

Şi, cum ziceam, ultima lună din anul ăsta, e uricioasă, scorojită şi rece, de zici că-i soacra tradiţională, a de-o găseşti prin glume, prin poveşti, aşa ca să râzi de cineva şi tu, române, că destul râd ăi de la putere de tine, sărace!

*

Repet, azi e luni, ţeasta săptămânii de pregătiri pentru Sărbătoarea Crăciunului, cum s-ar zice…

Am un program deja creionat mental, de mine, de nepotul Antonel, apoi dus pe computer, ca să-ntâmpinăm creştineşte Naşterea Domnului, dar, înainte să acţionez, s-aplic pentru punctele 1 şi 2 din chivernisita listă de treburi casnice antecrăciuneşti, mă surprinde tentativa CMTEB-ului, care-mi intră samavolnic în garsonieră, să-mi colinde, fără să mă-ntrebe Primiţi cu… ?

Și nici n-ar fi fost cazul să strige… că l-am simţit cu vârf şi-ndesat, deoarece-n dormitor era o atmosferă frigorifică, nu altceva?!

Îmi vâr picioarele-n papuci şi fac rondul studioului. Partout, inclusiv oficiul, baia şi locul de-ndelungă şi profundă chibzuinţă sunt în faza incipientă a îngheţului…

Exasperat, dau ochii peste cap, mă-ntorc în baie şi-ncep igienizarea matinală ca un răcan amărât în ziua întâi de armată.

Poziţionat dinaintea ţuţuroiului, bag de seamă că din el se scurge amăgitor un fior de apă, da, un fir rece, care mă-nfiorează ca vârful unui şiş.

Inventiv, apuc buretele, sperând să-mi preia din canon, îl inund mărinimos cu săpun lichid şi-ncep să m-alint cu obiectul pe antebraţe, ştiind că ele atenuează şocul dinspre apa rece, dar ţi-ai găsit?!

Dânsele nu suportă rutina, aşa că, intru în dârdâieli accelerate înainte de-a include în supliciul răcorelii şi restul dezvăluit din trup…

Am noroc însă cu prosopul, congelat şi el de când absentează elementul caloric! Îl plimb uşurel pe derma îmbrobonată mai mult de frig decât de apă şi-l absolv de vină…

Alerg, vorba vine, c-am peste 70 binişor, spre dormitor. În drum, dau s-aprind cuptorul aragazului ca să fac atmosferă…

Ţi-ai găsit! Chibritul n-are ce aprinde! Nu-s gaze!

Abia în clipa culminantă a clănţănitului, mi-amintesc afişul, de la intrarea în bloc, prevestind întreruperea sărăciei de gaz pentru primele două zile ale săptămânii…

În fine, scutur din cap, doar el e încă mobil, restul organismului fiind încorsetat de-o incipientă anchilozare, zic, mişc ţeasta să-mi pun ordine-n sertăraşele minţii.

Şi să vedeţi c-am reuşit! Ca şi când  n-am fost impactat de-un mizer inconfort, mă-mbrac stăpân pe mine şi pe situaţie în faţa oglinzii, încântat de cum arăt şi la propriu, şi la figurat la vârsta-mi seniorală.

Îmi iau borseta şi mon canne, neuitând să mă inund de-un abur de L’eau d’Issey pour homme şi… dau să ies!

Mă dau atoateştiutor şi calculat, umblând la bustul gol prin iglu-ul meu, gândind că-i musai s-acţioneze zicala cui pe cui se scoate şi să-mi revin din tremurături!

Vreau, dar nu pot, că-n casa larg-a scărilor, un colectiv de băştinaşi organizat şi înfierbântat, nutreşte să-l extermine pe-un meşter de la ministaţia termocentralei, prins întâmplător loco, pretinzându-i să recunoască incompetenţa funcţionarilor publici, de la Primăreţul Capitalei până la cei  de la CMTEB.

Tentativa de linşaj nu ţine, fiindcă îi lămuresc eu ce-au de făcut:

-Haideţi oameni buni, să bisăm resurecţia! Să ne mai săltam o dată uniţi împotriva troglodiţilor!

Mă urmaţi?! îi întreb retoric deschizând larg uşa de la bloc, convins mie-n sută c-am de-a face cu nişte n-aude, n-a vede, n-a greul pământului, buni la vorbe, spăimoşi la fapte!

Fac câţiva paşi pe alee, întovărăşit exclusiv de Turbo, motanul blocului, păşind şold la şold cu mine, recunoscător pentru mângâielile date de-a lungul timpului…

*

Iată-mă ajuns în ziua creştinescului Ajun! Nu cunosc ce părere au congenerii mei, dar mie îmi pare că încoace, după 60-70, anii zboară… şi-mi evocă poetica zicere ,,…şi se duc ca clipele…/ Şi mă lasă pustiit, /Veştejit şi amorţit/ Şi cu doru-mi singurel,/ De mă-ngân numai cu el!”

Dacă peste zi, au vuit boxele pe ritmuri şi cu texte kitsch-oase, accentuate de plesnete infernale de bici și zumzet de vuvuzele, în amurg şi-au început colindul cetele urbane civilizate şi cumva înzestrate pentru asemenea cântări.

Am stat mai mult cuplat ori cu interfonul, ori cu soneria, spre-a omeni colindătorii intraţi în bloc, neuitând să-mi anticipez dărnicia pentru bunătatea lor cu ,,de la mine, mai puţin, de la Dumnezeu, mai mult!”

*

Dar ce a pus capac săptămânii a fost colindul unui grup de pensionari din bloc, toţi ieşiţi din slujbă acum 20-30 de ani, oameni cu pensii ridicole, dar cu carte şi, în special, cu simţul umorului.

Ei au surprins întreaga suflare de locatari cu cântece tradiţionale, încheiate, însă, spre amuzamentul general aşa:

Bună dimineaţa la Moş Ajun !

Am venit şi noi odată,

La mulţi ani cu sănătate,

Domnul Sfânt să ne ajute

La cadouri cât de multe

Și la bani mai mărişori,

Ca s-avem de sărbători!

Bună dimineaţa la Moş Ajun!

În ziua de sărbătoare,

Noi vă  facem o urare,

Urătură luminată

S-audă clădirea toată!

Bună dimineaţa la Moş Ajun! 

Ieșiți, gazde sănătoase,

La uşiţele frumoase!

De urat, am tot ura,

Dară vine noaptea grea

şi CET-ul ne poate da

Apa caldă şi căldură

La sfârşit de săptămână

Pentru banii luaţi pe-o lună,

Să ne îmbăiem şi noi,

Să bem câte-un ceai apoi,

De cruşin şi de-anason

Și să ne băgăm la somn,

 Că grijile nu ne lasă,

Pot  să ne scoată din casă,

Să ne răzvrătim puțin

Până când noi nu murim,

Aleşii de la guvern

Să vadă în asta semn

Că şi când îmbătrânim

Drept la viaţă ne dorim!

Iar în anul care vine

Să vă regăsim mai bine

Cu păhăruţele pline

Și cu pensia marită

De inflaţie ferită!

Bună dimineaţa la Moş Ajun!

Read Full Post »

Sufleurul

După spectacol, subit, el dipăruse.

Și-n seara aceea, i se adusese noian de flori în cabină… trandafiri, crini imperiali, orhidee… Un ocean  de parfum se revărsa de pretutindeni pentru Senior.

Nepuse-n glastre, doar fără panglici şi ţiple, minunile tronau împrăştiindu-şi miresmele, eliberate din strânsoarea braţelor emoţionate ale admiratorilor!

Oglinzile încăperii tânjeau după reflexia Seniorului – asta era supranumele fascinantului actor, supranume devenit renume, nu se mai ştie de când!

Aşa-i zisese o tânără colegă, impresionată de carisma lui. Apelativul zburase din gură în gură, multiplicat de ecouri apreciative, încât fusese oficializat, apărând în cuprinsul tuturor afişelor publicitare! Aproape îi uitaseră numele!

Însuşi candelabrul îşi revarsa luminile inundând cu ele până-n cel mai nevolnic ascunziş al camerei, arzând în dorul Seniorului!

Dar cel mai dor îi era Sufleurului, umărului prietenos al maestrului, cum îi zicea chiar idolul său.

Dar cum altfel să-i fi zis?! Nu venea el primul la cabină? Nu pleca el ultimul?

Cine-i pregătea partitura, după cum Seniorul metaforiza numele scriptului jucat? Cine, dacă nu el, îl îmbrăţişa pe Senior cu tăcerea evlavioasă, impusă după orele petrecute în declamaţii pe scenă – de unul şi în loja Sufleurului – de celălalt?

Nu pleca el, Sufleurul, alunecând uşurel pe lângă pereţii cabinei, înlesnind Seniorului analiza interpretării după ovaţiile primite, după rechemările la rampă pentru băile de apreciere?!

Dispariţiile astea precipitate – considerate unica hibă – îi fuseseră imputate doar la începuturile colaborării, mai târziu, fiind incluse în particularitatea relaţiei.

Cui să-i fi trecut prin cap că retragerea asta, pe cât de silenţioasă, pe atât de intempestivă, drapa temerea Sufleurului ca să nu erupă lava ce clocotea în inima lui?!

Şi-i fusese acceptată fuga tacit de însuşi Seniorul.

Dar azi, acum? Cine era fugar? Cine se temea?! Seniorul!

Împovărat de glorie, dar şi temător… Plecase furişându-se… Se strecurase din teatru drapat în mantia personajului întruchipat. Păstrase cu diabolică laşitate şi masca de carnaval a acestuia din ultima scenă jucată…

Subţiat de ani şi de cazna fierbinte a jocului pe scenă, Seniorul avea aripile izbânzii! Alerga zburând. Zbura alergând spre un cămin ascuns de lume în care să-şi pună la fereală dobânda vieţii de artist.

*

Cabina-l aşteaptă pe Senior văduvită de energia lui atât de debordantă! 

Sufleurul fulgeră tavanul cu priviri nebune. Imploră Cerul să-i aducă idolul! Dar nu se-arată!

O clipită i-aprinde scânteia minţii din urmă, îl zoreşte spre sulimanurile de machiaj, apoi, aruncând în spate o pelerină-n falduri, pe faţă o mascată, în mână cu spada, se avântă  ca nebun în scenă, aşteptat acum de un ocean de ochi!

Simte cum duce pân-la capăt un vis văzut doar dinlăuntrul său, când, de sub scenă  declama în şoaptă partitura  pentru Seniorul.

Fiecare slovă, fiecare gest, fiecare pas implantau convingător în spectatorii extaziaţi credinţa că Seniorul îşi juca magistral alter-egoul în această seară!

Nu  realizau cine cădea răpus în faţa lor pe podeaua scenei. Cui să-i treacă prin gând că nu Seniorul îşi ascundea chipul sub mască în seara asta, că interpretul chiar murise pe scenă?!

Read Full Post »

Salve magister!

Zilele trecute, mi-am întâlnit un confrate. Frecventează cenaclul  <<Senescenţa literară>>, publicând arar câte-o cărticică la editura cu acelaşi nume.        

Diminutivez denumirea volumului nu drept desconsiderare valorică, nu, ci pentru  că-şi tipăreşte scrisul exclusiv în ediţie bibliofilă!

Nu m-am preocupat indiscret de acest aspect, dar păcătosul ego mi-a insinuat că astă graţie luxoasă a volumelor poate ascunde ceva, precum machiajul actorilor sau al femeilor… imperfecte facial și nu doar…

Ştiu că l-am repezit, inhibându-l pe viitor să mă instige în această direcţie.

-Salve magister, mă onorează, deşi sunt mai novice decât el, binişor…

-Salut, salut! mă bucur şi eu de ocazie şi dau să-l mustrez, a câta oară, pentru magister, dar n-apuc s-o fac…

-Cum să nu te ridic în slăvi, când scrii bine, ai stil personalizat, recognoscibil şi-n texte fără semnătură, de-şi aruncă cititorul privirea?!

Și, unde mai pui, ai atâtea premii, care-ţi certifică valoarea ș.c.l… în fapt, văd in tine adevarat dascăl, artist al cuvântului, profesor de arta frumosului scris!

Când îl aud, mă-nfior, nu alta! Doar că ne ştim colegi de breaslă de multă vreme şi-am absolvit aceleaşi şcoli, la ceva distanţă de timp, nu mă supăr capital şi-l absolv apriori de vină!

Totuşi, a fost cândva respins pentru adresare, căci i-am zis în faţă c-aş prefera să-nfrunt băşcălia mai degrabă decât calomnia!

Invitat la un pahar, dumnealui, a ţinut să-mi lămurească salutul ca simbol al aprecierii valorii mele de scriitor, rugându-mă să nu-i fac pricină pentru aşa reflex condiţionat…

Cât am rezonat, omul meu şi-a cercetat SMS-urile, căci graţie acestui tic al dumisale mi-am permis voiajul mental…

Eu, terminând înaintea lui, m-apucasem să-ncerc a desena cu bastonul un cap de maimuţă în maniera lui Mr. Doodle, tentativa complicată şi durativă, finalizată, însă, înainte ca mon ami să mântuie şirul mesajelor!

Într-un timp, şi-a dat seama că-l aşteptam, încercând să se disculpe:

-Erau de la cititori… impresii, ştii… lăsate de recenta mea semnătură pe-un volum de poezii…

Şi, ce să vezi, vor să ne-ntâlnim in corpore la terasa <<Apogeu>> de la etajul unui bloc ultra de 30 de caturi, să ciocnim câte o băuturică şi să dau  autografe acelora care-au cumpărat cartea după lansare…

Ce să fac?! Să mă duc, deşi mi-e teamă de-atâta succes şi de… brrr… numărul etajelor?!

Nu ştiu de reţii c-am acrofobie?!

Pripit ca mereu când am de-a face cu infatuaţi şi aroganţi, răspund contra cronometru ca să scap de orice obligaţie:

-Nimic mai simplu, colega! Foloseşte gadgetul recent apărut pentru înlăturarea acestui disconfort… S-a pus în vânzare la magazinele cu aparate medicale. El, sigur, te va lămuri privitor la dimensiunile faptelor și locurilor pe care le percepi acum urieșizate, n-ai nici o grijă!

-Ei, nu mai spune?! se-nfoaie de fericire naivă insul.

-Da! Sunt ochelari pentru realitate virtuală! Cu ei, suferindul este pus în situaţii, care-n viaţa reală l-ar expune la profundă anxietate!

Încearcă-i, deci! Sună-mă, să-mi confirmi dacă sfatul meu ţi-a folosit! adaug şi fac paşi să scap de…  Salve magister!         

Deși nu merită efortul, am ceva mustrări c-am fost cu el mefistofelic…

Mă îngrijorează și faptul că el ar putea suferi profund percepând la valori micșorate și evenimentul, și blocul, dar și însemnatatea recentului volum!       

Read Full Post »

Umbrela

Sub o streaşină, adevărată umbrelă, stăteau ca doi guguştiuci…

El fuma plictisit, n-o iubea… Ea, derutată cumva, nu plângea, chiar zâmbea visând la toamnă, la ploaie, la cursuri – o droaie ce are a-nvăţa…

Ultima bucăţică de toamnă se-nmoaie în ropot de ploaie şi-o frunză  plăpândă se lasă stropită de bruna cerneală, acum risipită pretutindeni prin rigole, pe străzi, prin colţuri de curţi şi, lipsită de sens, vine cu picuri ca şi gheaţa de reci…

A stat năvalnica ploaie şi umbrela vine cuminte cu mine acasă astă seară, târziu, deja zvântată, gata pliată.

Umbrela în cuier aşezată, aminte şi-aduce de-o vorbă rostită pe stradă, sub ploaie de un trecător: Aşteaptă-mă, toamnă, să-mi pun gând şi faptă sub umbrela frunzelor tale!

Ruga o amuză niţel şi, desfăcută din inel, odată se-nfoaie şi, de zor, prin odaie se foieşte nebună, că nu doar de ploaie  fereşte, ci şi de tristeţe, de urât, de greşeală, de ură… de tot ce sugrumă liniştea unui om!

Read Full Post »