Umbrela

Sub o streaşină, adevărată umbrelă, stăteau ca doi guguştiuci…

El fuma plictisit, n-o iubea… Ea, derutată cumva, nu plângea, chiar zâmbea visând la toamnă, la ploaie, la cursuri – o droaie ce are a-nvăţa…

Ultima bucăţică de toamnă se-nmoaie în ropot de ploaie şi-o frunză  plăpândă se lasă stropită de bruna cerneală, acum risipită pretutindeni prin rigole, pe străzi, prin colţuri de curţi şi, lipsită de sens, vine cu picuri ca şi gheaţa de reci…

A stat năvalnica ploaie şi umbrela vine cuminte cu mine acasă astă seară, târziu, deja zvântată, gata pliată.

Umbrela în cuier aşezată, aminte şi-aduce de-o vorbă rostită pe stradă, sub ploaie de un trecător: Aşteaptă-mă, toamnă, să-mi pun gând şi faptă sub umbrela frunzelor tale!

Ruga o amuză niţel şi, desfăcută din inel, odată se-nfoaie şi, de zor, prin odaie se foieşte nebună, că nu doar de ploaie  fereşte, ci şi de tristeţe, de urât, de greşeală, de ură… de tot ce sugrumă liniştea unui om!