Sufleurul

După spectacol, subit, el dipăruse.

Și-n seara aceea, i se adusese noian de flori în cabină… trandafiri, crini imperiali, orhidee… Un ocean  de parfum se revărsa de pretutindeni pentru Senior.

Nepuse-n glastre, doar fără panglici şi ţiple, minunile tronau împrăştiindu-şi miresmele, eliberate din strânsoarea braţelor emoţionate ale admiratorilor!

Oglinzile încăperii tânjeau după reflexia Seniorului – asta era supranumele fascinantului actor, supranume devenit renume, nu se mai ştie de când!

Aşa-i zisese o tânără colegă, impresionată de carisma lui. Apelativul zburase din gură în gură, multiplicat de ecouri apreciative, încât fusese oficializat, apărând în cuprinsul tuturor afişelor publicitare! Aproape îi uitaseră numele!

Însuşi candelabrul îşi revarsa luminile inundând cu ele până-n cel mai nevolnic ascunziş al camerei, arzând în dorul Seniorului!

Dar cel mai dor îi era Sufleurului, umărului prietenos al maestrului, cum îi zicea chiar idolul său.

Dar cum altfel să-i fi zis?! Nu venea el primul la cabină? Nu pleca el ultimul?

Cine-i pregătea partitura, după cum Seniorul metaforiza numele scriptului jucat? Cine, dacă nu el, îl îmbrăţişa pe Senior cu tăcerea evlavioasă, impusă după orele petrecute în declamaţii pe scenă – de unul şi în loja Sufleurului – de celălalt?

Nu pleca el, Sufleurul, alunecând uşurel pe lângă pereţii cabinei, înlesnind Seniorului analiza interpretării după ovaţiile primite, după rechemările la rampă pentru băile de apreciere?!

Dispariţiile astea precipitate – considerate unica hibă – îi fuseseră imputate doar la începuturile colaborării, mai târziu, fiind incluse în particularitatea relaţiei.

Cui să-i fi trecut prin cap că retragerea asta, pe cât de silenţioasă, pe atât de intempestivă, drapa temerea Sufleurului ca să nu erupă lava ce clocotea în inima lui?!

Şi-i fusese acceptată fuga tacit de însuşi Seniorul.

Dar azi, acum? Cine era fugar? Cine se temea?! Seniorul!

Împovărat de glorie, dar şi temător… Plecase furişându-se… Se strecurase din teatru drapat în mantia personajului întruchipat. Păstrase cu diabolică laşitate şi masca de carnaval a acestuia din ultima scenă jucată…

Subţiat de ani şi de cazna fierbinte a jocului pe scenă, Seniorul avea aripile izbânzii! Alerga zburând. Zbura alergând spre un cămin ascuns de lume în care să-şi pună la fereală dobânda vieţii de artist.

*

Cabina-l aşteaptă pe Senior văduvită de energia lui atât de debordantă! 

Sufleurul fulgeră tavanul cu priviri nebune. Imploră Cerul să-i aducă idolul! Dar nu se-arată!

O clipită i-aprinde scânteia minţii din urmă, îl zoreşte spre sulimanurile de machiaj, apoi, aruncând în spate o pelerină-n falduri, pe faţă o mascată, în mână cu spada, se avântă  ca nebun în scenă, aşteptat acum de un ocean de ochi!

Simte cum duce pân-la capăt un vis văzut doar dinlăuntrul său, când, de sub scenă  declama în şoaptă partitura  pentru Seniorul.

Fiecare slovă, fiecare gest, fiecare pas implantau convingător în spectatorii extaziaţi credinţa că Seniorul îşi juca magistral alter-egoul în această seară!

Nu  realizau cine cădea răpus în faţa lor pe podeaua scenei. Cui să-i treacă prin gând că nu Seniorul îşi ascundea chipul sub mască în seara asta, că interpretul chiar murise pe scenă?!