-Auzi, Antonele, mă trezii eu, adineauri, pornit pe vorbă în timp ce dregeam la ibric un schwarz, făcuşi bine că trecuşi pe la mine, altfel muream de dorul unei cafele! Şi-o dădui pe-un râs înfericit, nu atât de licoare, cât de bucuria revedrii cu nepotu-meu.
Fusese plecat o săptămână prin părţile Gorjului cu treburi de serviciu… Dar mie-mi păruse o lună!
Drept e, mă sunase în fiece seară, dar mă sfiam să prelugesc vorbăria c-un om al muncii în exerciţiu eu, pensionar odihnit…
Ce, mai?! îmi fusese dor de năzdravan!
Într-o seară chiar i-am zis într-un fel spus de buna mea Raveca la revederea cu nepoţii înstrăinaţi pe la oraş:
-…că nici nu mai ştiu cum să te fac?
Iar el sărise cu precizarea:
-Vezi dacă n-ai vrut un smart-video?! Aşa-ţi trebuie! Las’că vin eu acasă şi-ţi aduc unul!
Îl iau din drum, aşa, ca dar, de revenire de prin meleaguri îndepărtate.
Când intrase în apartament, îmi pusese în braţe un pachet giorno învelit în hârtie de-mpachetat cadouri, lucioasă ca mătasea, precizând ca-năuntrul bombastic ascunde un mobil ultra, un rucsăcel, nişte pantofi Adidas tare şmecheroşi, precum şi o gecuţă, fiindcă vine primăvara şi se cuvine să fac mişcare, deci să mă simt şi comod.
-Dar să deschizi pachetul după ce plec eu, bine?! mă-ndemnase ca să fierb niţel de… curiozitate.
În altă ordine de idei…
Nu-şi terminase vorba, căci eu mă şi prezentai cu tăviţa pe care, alături de cafea se-nşirau ca mici jucării, prăjiturelele atât de agreate, luate de la sud-coreanca noastră ce stăpâneşte magazinelul Super-kay de vis-à-vis!
-O,o,o! Trăi-ţi-ar ce-ai mai drag! îmi ură el. Tare bune mai sunt! Credeam că m-ai uitat?!
– Cum aş fi putut, bucuria vieţii mele?! replicai artistic, dar în substratul vorbelor spuneam un adevăr incontestabil.
S-ar fi cuvenit să te omenesc altfel, c-un grătar ori altceva, cred?! mă smiorcăii, sincer regretând.
– Lasă, lasă, c-o facem şi pe-asta! Avem timp! Am făcut comandă pentru ora opt! Vine KFC-ul c-un bănicior de copănele şi-o măsură de cartofi pai! E bine?!
-E bine! chiar că mi-era poftă! Am şi nişte bere free alcoohol, mă entuziasmai precum un ţânc.
*
Bucurându-ne de turcească, ne-am pomenit vorbind ca englezii despre cum am fost noi şi vremea, că la Gorj e încă frig-friguţ, nu ca-n Capitală, unde vremea ne amăgeşte cu primăvara şi ne insuflă ca să nu aşteptăm sinceritate de la dânsa…
– Știu din bătrâni, punctasem eu, că ţiganii corturari aveau o zicere anume pentru iernile prelungi, care–o ţineau de-a gaia maţu din Undrea până-n Marţişor.
Şi, fiindcă semnele înşelătoare ale primăverii zorite îi necăjeau cu ninsorile şi frigurile hibernale, zgribulindu-i pe lângă mocneala focurilor, îşi făceau inimă bună şi, de câte ori întreba vreunul de-ai lor dar cât mai ţine vremea rea, era înşelat, amăgit, zicându-i-se că acum trece ianuarie-fe-martie, e-o nimica toată!!
– Știam de asta, unchiule, făcu Antonel, că tot’mneata mi-ai zis-o când eram mic… se mărturisi cunoscător nepotu-meu.
Dacă veni vorba, la Jii e zăpadă, nu glumă, cel puţin pe Rânca!
Am urcat ieri pe la prânz, că-mi treminasem misiunea mai rapid. N-am mers cu Vitara, nu m-a lăsat şefa de la Relaţii cu publicul. A zis că-i mai bine cu maşina lor de teren.
– Ai făcut bine, îi aprobai hotărârea, căci şi pe vreme uscată drumurile pe-acolo nu-s chiar cum trebuie, etichetai pe bune starea infrastructurii, aducându-mi aminte de traversarea Drumului Regilor, în serpentine şi pante zeci, dar c-o şosea ţâţă de mâţă, nu precum la Rânca?!
Mă răsplătise Antonel cu plimbarea, întrucât îmi ieşiseră bune electrocardiograma şi celelalte analize, iar el voia să mă testeze?!
Înainte să ne-ntoarcem, am luat câte un ceai la botul calului, continuă Antonel. Şi ce să vezi, o recunoaşte pe Şefa un băiat, în fapt, lucrător la ei, şofer.
Suise c-un amic, schiase câtva şi, fiindcă se pusese pe ninsoare, nu glumă, ar fi dat oricât să coboare. Ruga din ochi să fie luat şi el spre casă.
A fost acceptat. Şi, spre bucuria noastră, s-a dovedit un partener de drum clasa-ntâi, mare vorbitor şi deţinător de poveşti, nu glumă!!
-Adică?! făcui eu, amator de istorii… Doar îs vorbă-lungă şi-mi place să le şi colportez.
-Stai să vezi una! m-avertiză Antonel.
Cică, într-o duminică, era vară, omul se ciondănise, nu glumă, cu soaţa.
Se-nfuriase că-i stricase weekend-ul, o lăsase plângând, se urcase în maşinuţă şi se pomenise vâjâind pe şosele!
Dăduse radioul la maxim şi-l dubla într-un altfel de karaoke, descărcându-şi tot năduful, preocupat de respectarea normelor de circulaţie decât minimal.
-Ţţţţţ! nu mă abţinui eu. Şi, şofer?! De altfel, croitorul nu circulă trenţăros, cismarul, desculţ… făcui conexiunea.
– Cam aşa, mă-ngădui Antonel.
Şi, la un moment dat, o maşină a Poliţiei care-l urmărise de ceva timp neluată în seamă, ba chiar, nevăzută, îi barase drumul.
Oprise frânând din greu şi se supusese rigorilor. Drept e, tare a fi vrut să nu-şi piardă carnetul, s-aibă gologani de plătit…
Şi, lundu-i seama poliţaiului, mintea-i născocise o idee, poate salvatoare!
Ca răspuns la întrebarea de ce alergase aşa, precizase că, nu de mult, nevasta-i fugise c-un agent de circulaţie, lăsându-l cu ochii-n soare şi… cu buza umflată.
Oficialul, om trecut de prima tinereţe, c-un chip hâtru, împodobit de-o pleaşcă de mustaţă pe oală, îi dădu voie să plece…
-Ei, nu-mi spune?! mă uimii eu.
– Da, făcu Antonel. Crezuse ori nu… Oricum, îi apreciase gluma!
Rămăsei cu totul interzis:
-Și eu, care-i credeam pe-agenţii rutieri nişte îmbrobodiţi, nicidecum s-aibă simţul umorului?!
După o scurtă pauză, Antonel se ridică şi-aduse dozele de bere.
-Hai unchiule! Să ciocnim de revedere şi să ne facem poftă de… picioruşele ce vor sosi! mă-ncurajă el, după care începu să râdă ca un copil ce se află pentru mine.
-Când sunt bine dispus, mi-amintesc tot felul de trăsnăi, îl anunţai. Dar acum, n-am de replicat cu nimic la gluma ta şi-mi pare cam rău…
– Nu-i bai! Îţi mai zic eu!
Doamna şoferiţă, amuzată de ce ne mărturisise tânărul, avu revelaţia unei trăznăi de pe vremea primelor sale drumuri cu maşina, când şi din faţă, şi din spate, avertiza pe toţi cu lămâia-semnul începătorului Nepriceputeanu.
-Părea serioasă?! Nu ziceai că-i mare şefă?! Se molipsise de la trăncanitorul cel tânăr?! începui eu cu presupusurile.
-Stai şi-ascultă! mă sfătui Antonel grăbit, să mă pună-n temă.
Îşi reaminti că era o mână de fată, bălăioară şi tare naivă, cum nu mai sunt azi fetele de optsprezece ani.
Rula dinspre Tg.Jiu înspre Bumbeşti-Piţic pe-o vreme tot năzuroasă, cu zăpadă şi polei pe şosea, când băgase de seamă că un gogeamitea camion dinaintea sa pierdea un strat grosier de ceva, nu-şi dădea seama ce?! Ce să fi fost?! se-ntrebase, după care îl clasonase îndelung pe camionagiu.
Acesta, crezând că BMW-ul gălăgios cere spaţiu pentru depăşire, se-nghesuise la dreapta şoselei.
Ea, nimic. Îl urmărea, atenţionându-l şi din faruri. Şi se mai scurseră nişte kilometri în semnale video şi acustice.
Enervându-se, punctase povestitoarea, la un moment dat, intrase în depăşire şi, când ajunsese în dreptul cabinei camionului, coborâse geamul strigând şoferului din camion că-şi pierde pe şosea marfa!
Acesta, nimic! Nici că se sinchisise! Rulase mai departe izidind puţin câte puţin din încărcătură.
Se repetase faza de câteva ori… încercare de depăşire… claxoane şi, acelaşi rezultat…
La un moment dat, camionul trăsese pe dreapta la o parcare.
Vizibil iritată, că bunele ei intenţii au rămas în zadar, fătuca mersese direct la tip:
-Auzi, de-un ceas tot îţi spun că pierzi marfa din camion. Eşti surd ori faci pe şmecherul?
-Don’şoară, te-am auzit şi văd că eşti blondă! E destul!
Eu sunt brunet, nu sunt surd, nu sunt şmecher, sunt de la drumuri şi împrăştii antiderapant, că-i polei şi ca să nu derapezi dumneata! M-auzi?! o dumirise urmăritul..
Din ziua respectivă, precizase Şefa de la Relaţii cu Publicul, se simţise cu adevărat majoră şi realizase că şi-a căpătat pe bune carnetul de conducere auto!
Doamne, ce bine-i cu băiatul ăsta! îmi zisei şi mă pusei pe râs, taman când soneria vestea solia KFC-ului cu bunătăţile comandate.
ANGELA DINA 