Intrat în magazinul cu bijuterii din Pasaj, îmi aruncai uimit privirile peste nestematele expuse. Pofteam să iau Elei o podoabă. Din vitrină mă atrăsese un olmaz uriaş. Era de nedescris!
-Plăsmuire zici?! l-aud pe giuvaergiu mormăind, replicându-i, mă gândesc, interlocutorului aflat acolo.
Atras de şoaptele insului, făcui doi paşi înainte ciulind urechile, interesat de ce urma să spună:
-E-o certitudine tehnologia asta! Chiar extraordinară! îşi duce mai departe retorica, dând a-nţelege o lămurire neprinsă. Pulbere bine încălzită, apoi presată… poţi crea frumuseţe fără nici un fel de liant!
Şi unde mai pui că amortizează despărţirea bruscă şi totală de-o fiinţă apropiată…
-Ei?! Nu zău?! se linişteşte fals inocentul uluit din faţa lui, cumpărător probabil ca şi mine.
-Căutari îndelungi mi-au dezvăluit calea! Cu trudă am descoperit că diamantele concepute prin sinterizare pot face asta!
Numai să ai păstrată cenuşa de la incinerarea rămăşiţelor persoanei… spuse pe nerăsuflate maestrul pe un ton emfatic.
Prinzând nuanţa infatuării, căpătai curaj, apropiindu-mă de cei doi cu o căutătură perplexă.
Nu fusesem băgat în seamă ori asta era strategia giuvaiergiului?! În fine, nu conta!
-Ştii ce structuri diafane, cristaline, indestructibile în timp săvârşeşti din resturi de trupuri smulse pieirii? În plus, ai un avantaj ludic major! lămuri bijutierul.
-Cum? Cum? fură impuse elucidări de colocutor.
-Da! Căci e un joc incitant să identifici prin culorile creaţiilor insolite ce fel de forme ale vieţii au fost înveşnicite în pietre!
-Adică?! mai lansă neofitul nevoia precizării.
-Ce nu-nţelegi?! Să-ţi detaliez?! mimă un străveziu didacticism făuritorul.
În picuri mici ca de rouă mierie îi conturezi pe scumpii bunici! Aşa, va dăinui cât vei trăi alintarea verilor petrecute cu ei! Dorul îţi va fi tămăduit, prelungindu-ţi candoarea, inocenţa!
La fel, ostenit de suferinţe, culcat iremediabil de-o boală ori pradă trecerii anilor, trupul mamei sau al tatălui e mutabil în diamant cu irizări verzui ce-ţi stârnesc în gând aduceri-aminte despre cele învăţate de la genitori!
-Vai! Vai! Mă năuceşti! se lamentă interlocutorul grozav de sincer, dar şi speriat.
-Nu te-ar alina un diamant aidoma torţei amorului viu, pe care să-l admiri în răstimpuri?! îl chestionă bijutierul punându-i sub priviri o preţioasă străpunsă de fir sângeriu încolăcit, erupt, probabil, din lava unei iubite dincolo duse.
Dar piatra de aici? împunse cu o baghetă inventatorul către o feerie alb-albăstrie. În asta-i cristalizat un amic. Umărul loial, spiritul-geamăn al cuiva rătăcit în neant, e transformat în mărturie durabilă!
Apoi, privind uşor încruntat către un tumul de pietricele translucide, din loc în loc având inserţii negrii aidoma unor minuscule boabe de piper, se grăbi:
-Nu trebuie uitaţi nici dușmanii! Chiar de ţi-au prilejuit clipe amare uneltind, neiubind, diamantele înnegrite îţi tulbură ochiul şi-ţi amintesc să nu fii ca ei…
Odată aici ajuns, devenit conştient de mine, făcu o pauză şi mă privi zâmbitor:
-Dumneavoastră? Tot aşa, culegeţi informaţii ori aveţi vreo comandă fermă?
Trecându-mi mâna prin păr, salutai scurt şi părăsii aproape în fugă magazinul. Frisonat, începui totuși să socotesc dacă ar rămâne vreun diamant în urma mea. Și dacă da, sclipind în ce culoare…?
ANGELA DINA 
Lasă un răspuns