De cu zori, cine urca pe Dealul Drept, îl vedea pe Zălud.
Sta înţepenit în vârful unei doline sprijinindu-se într-un lemn lung, asemenea unui puşcoci luat de ţânci pentru luptă.
Mulţi credeau că adâncitura ca pâlnia şi-o închipuise omul, gândind-o loc de strajă.
Noapte şi zi, iarnă ori vară, era la post, aspru schimnic, scrutând zările… păzindu-şi împărăţia – un crâng răsărit la viaţă, întocmit din lăstari şi drajoni, dup-o tăiere rasă de pădure, întâmplată cândva…
Măcar pe asta să n-o risipească nimeni! gândea bărbatul, încă în putere.
*
În urmă cu ceva timp, Silvan, la casa lui, trăia la poala pădurii, pe unde timpul se perinda în voie.
Sorbind aerul curăţit cu sfinţenie de preajma foioaselor, la fereală de boli şi bătrâneţi grăbite, trecea puternic prin ani, tălmăcind şoapta vântului, încântându-se de zvonurile pădurii… Doar crescuse deodată cu arborii tineri şi lăstarii fragezi ai acesteia!
Îşi trecea vremea purtând grija codrului ca părintele şi bunicul său, odinioară. Stăpânea grozav rostul îndeletnicirii.
Un singur lucru îl întrista: tăiatul copacilor la-ntâmplare.
Această durere îl mânase prin cătun să-i îndemne pe oameni la slujirea pădurii.
Puţini îi ascultaseră povaţa. Cei mai mulţi necăjiseră arboretul ca nişte păgâni…
De asta se mâniase şi-şi păzea regatul punându-se pe sine scut.
Putu până-ntr-o zi!
Dinspre miezul pădurii i se lăsau în urechi scâncete, jeluiri parcă de copii. Pe clipă înţelesese.
În parte-ailaltă a dealului, pângăritori înlăcomiţi intraseră dând iama-n codrul său, răzând copacii ăi mari, născând o pajişte de cioturi necăjite.
Silvan înnebunise de durere!
*
Mai deunăzi, coborât devale, să se-nchine la troiţa de lângă izvor, înlemnise.
Gorunul cel bătrân, străjerul locului îşi pierduse măreaţa coroană, iar trunchiul înfăţişa vederii puzderie de fereşti… din care, dinspre miezul copacului cioplite, ţinteau figuri făloase către ochiul privitorului!
Rămăsese năucit, când o fătucă poposise la izvor să-şi umple ulciorul. Dinspre dânsa primise desluşirea.
Primarul a hotărât să-nalţe monomentul! Să fie pomeniţi pe vecie el şi căpeteniile ce-l înconjoară! îngăimase copila spăimoasă apucând-o repejor spre vale.
Zăludul îşi luă seama. Nu mai urcase la dolină. Pândise locul până-ntunecase.
Se aburcase printr-un ferestrar din josul copacului şi-n zori dăduse foc lăuntrului, cu o scamă de gând rătăcit – să cureţe rămăşiţa gorunului.
*
Vâlvătaia înălţată îi adunase pe cei din sat.
Întâi, amuţiseră. Apoi, încercaseră să-năbuşe focul. Către prânzişor îi dăduseră de capăt.
Numai fumului nu-i puseseră oprelişte! Se ridica gros ca o coloană spre cinstirea tăriilor.
Întoarsă de-ntâmplare la izvor, fetişoara-ntâlnită de Silvan îi zărise puşcociul şi cuşma, lăsate într-o parte…
Înspăimântată, înţelesese cine era făptaşul, cine arsese-n trunchiul scobit…
Acasă, n-avea decât pe bună-sa. Îi spuse taina. Şi milostiva bătrână, cunoscătoare a patimii pădurarului, îi dăduse crezare!
*
În ziua ce urmă, fata alergă la deal. Dar mare-i fu mirarea! Gorunul stăpânea locul… Trunchiul fălos îşi înălţa coroana ca odinioară, adăpostind izvorul şi troiţa.
Şi-nchipuirea fetei zugrăvi în frunzişul bogat pletele şi barba încâlcite ale Zăludului…
ANGELA DINA 