Vergelul

Vine Antonel pe la mine pus pe treabă pe la-nceptul lui Undrea c-o propunere sui-generis pentru trecerea dintre ani.

Dar, până să-mi zică ce şi cum, o dau eu pe-a firoscosului şi-i pomenesc de Serbarea Vergelului, întâlnită şi azi prin zona transilvană.

-Ce-o  mai fi şi asta?! se intrigă nepotu-meu, holbându-se la mine şi bănuindu-mă gata de vreo şotie…

Vreo străvechime, ca şi unele cuvinte dialectale, că, mi-amintesc din liceu, cât de buni păstrători ai vorbelor româneşti dintâi sunt cei de peste Carpaţi, nu?!

-Ai nimerit-o, copile! Ştiam eu cui m-adresez, îi confirm aprecierea mea, dar pe-un ton cumva dubitativ…

Această sublimă vechitură este, dacă vrei, o corespondentă a Revelionului modern, căci se petrece la-ntâlnirea dintre ani!

Are o încărcătură augurială exclusiv pentru tineri, întrucât ceremonialul simbolizează o prevestire a viitorului marital, adică, ce fată şi ce băiat au sorţi de-a  nunti in anul ce vine… I se mi zice talpa căsătoriilor, adică începutul dragostei între feciori și fete…

-Ei, bunicule şi mata?! Ce, se-arată vreo ursitoare cumva?! nu-i veni să creadă băiatului.

-Aici, intervin eu, rolul prezicătorului îl are un flăcău ales mintos, care ştie multe..

E Vergelatorul, căci mânuieşte instrumentul farmecelor, o vergea, adică o nuia  de amestecat într-o bute mare plină cu apă neîncepută lucruşoarele date chezăşie de fete şi de băieţi, după  masa şi dansul într-o sală încăpătoare, deţinută de-o fată care a trecut şi ea prin asemenea alegere.

-Ei, ce de năimiri tradiţionale mai avem şi noi, românaşii! zice fără falsă modestie nepotu-meu.

Tare-aş vrea să văd cu ochii mei petrecerea de care-mi zici!

-Aşa, poate, ţi-ai afla şi tu aleasa?! îl sâcâii eu, doar mi se ivise ocazia…

Şi unde nu-ncep a povesti văzându-mi nepotul gata s-asculte, deşi vremea basmelor i-a trecut tare de mult…

*

… În seara din urmă a vechiului an, satul cel cuminte e cuprins de vâlvoră.

Fete şi flăcăi, înţeleşidin timp, păşesc grăbiţi, că la o casă de fată Vergelul i-aşteaptă! Va-ncepe năvalnic pe la miez de noapte, cumpană-ntre ani.

Vergelatorul, ales pe sprânceană, e arătos şi mintos,  cunoscând multe din auzite, din cărţi citite, istorice sau sfinte.

În sala cea mare a casei, lângă un perete sunt fetele frumoase, sănătoase, vrednice gospodine, bucătărese pricepute, dansatoare neîntrecute, cântăreţe cu har, de greul vieţii neavând habar, încoace pornite să-şi afle ursite.

Aduc, pe băieţi ca să-mbune, mâncăruri străbune, meşterite în cuptor ori pe plite, turte cu nucă şi miere, s-atragă dinspre dânşii laude multe şi drag de unire.

În preajmă, se află flăcăii de-nsurat. Îs făr-de păcat,  aşa  de  frumoşi la chip, la trup, la purtare, fiind o încântare seama să le iei.

Ei aduc vin în ploşti pictate şi-n gând mângâiate, ca să nu se  spargă,  până  le-or vărsa în căni smăltuite, de băut cuminte după ce-or mânca şi or şi juca fetele-ndrăgite, de la hori ştiute.

Lăutari vestiţi pe strune dau drumul la cântec de dor, cât tinerii gustă şi din mâncare, şi din încântare, şi din băutură…

La cumpăna dintre ani, lăutarii înstrunează melodii fierbinţi, pentru  hore iuţi, toţi ca să asude şi de oboseală şi de bucurie, tinerii să iasă în curte la aer curat unde, îi aşteaptă flăcăul-Vergel lângă un ciubăr uriaş cu apă ne-ncepută în care s-arunce câte-un lucruşor  tare drag lor,   

Ei nu-i văd chipul vergelatorului, că-i ascuns sub albă pocladă… şi, ca o stafie, mormăie-o magie, mestecând cu vergelul odoarele date şi-n apă muiate…

Toţi sunt ca vrăjiţi, cu ochi-aţintiţi aşteptând cuminţi ca să le urseze de bine sau rău, după capul său… lucrul când va scoate din vrăjitele ape…

Mintea sa îi merge… nu poate culege lucruri însoţite de rele cuvinte, aşa că rosteşte doară de bine s-aibă orişicine în anul ce vine, să se înnoiască, să se-nfericeasca de sănătate, de bogătate şi de o iubire fără mărginire!

Le zice pe dată tot ce i se-arată, ce băiat şi fată fac nunta îndată ori ce peţitor va veni cu dor înspre o Marie, c-o vrea de soţie!

Când a terminat de înşirat prevestirile şi vestind iubirile, el se dezveleşte, din poclada iese, în horă se prinde, să se răsplătească pentru c-a ghicit un an care vine cu faceri de bine, cu roadă bogată la câmp şi în soartă, răul să se uite, c-aşa e cuminte!

*

-Vai, vai, bunule! Ce bine le zici… Mi s-a părut c-aud un rapsod din Țara de Sus! Chiar a fost frumos! mă încredinţează Antonel în vreme ce meştereşte ceva la smartphone.

Află, îmi spune, te-am înregistrat… un fel de podcast! Să-mi trăieşti, bunule şi în anul care vine să ne fie numai bine!

Read Full Post »

Moș Crăciun

Toată ziulica ninsese aşezat. Fulgi mici şi deşi, să-i crezi pulbere de zahăr aruncată peste gogoşi, îşi căutau de-aşezare, primenind drumurile, până-n ajun, doar urme de roţi şi paşi de om, de-animale. Şi cădeau în mare neştire, prigoniţi de albii de nori, pesemne dând pe-afară de-aşa bogăţie de nea.

Înspre amurg, Cerul gătase cernerea zăpezii, abia ţinând norii în frâu. O linişte domnoasă oblăduia firea mângâind om şi sat.

La fereală de umed şi rece, Moş Petre se lăsase în tihna încăperii, cugetând la ceva…

Deodată, îşi luă în răspăr cu mâinile perii înălbiţi ai capului, scuturându-se înveselit, mai aruncă un lemn la vatră, îşi scoase de la brâu lănţugul cu meștereaua lui de cioplit şi începu:

–Moșul nostru, Moş Crăciun,/ este moşul cel mai bun,/ el aduce jucării/ celor mai cuminţi copii/ bomboane şi turtă dulce…/ astea Bunul tot aduce!

Mai mult mormăia decât cânta moş Petre, stând asa la vatră şi cioplind la un toiegel.

Odăiţa se scaldă într-o amurgire vrednică, doar e Undrea şi nopţile, hoaţele, fură din ceasurile zilelor… De aceea bătrânul e aşezat aproape de pietrele vetrei, ca să vadă mai bine când mânuieşte briceguţul.

Când intrase în casă, Sofica, nevastă-sa, rămăsese în dreptul uşii mirată. Abia când Petre tăcu, se apropie târând galenţii şi-l cercetă :

-Aba, omule, n-ai nimica de făcut de te miorlăi şi ciopleşti ca flăcăiaşii ?

Şi, deşi voia să fie ursuză, n-avea spor, că şi dumneaei îndrăgea gândurile omului şi, de fiecare Crăciun, era părtaşă la plăcuta caznă a darurilor.

-Cam aşa… cam aşa… Dar seara-i venită… lemne sunt aduse… oarele-s la coteţe… juninca rumegă la coşare… ce mai?!

Doar n-ai vrea să mă culc cu găinile, ai?! răspunse tărăgănat, că aşa-i era felul… om bun, ce să mai fie?!

Sofica se mulţumi cu răspunsul, îşi făcu de lucru la policioara cu vase, mângâie grijulie și  mulțumită ștergarul așezat pe rama icoanei, făcu îndărăt un pas și, plecându-și fruntea, se-nchină larg de trei ori în fața Maicii, aducătoarea pe pământ a Sfântului Prunc…

Privi de la departare făcătura lui Petre, dar nu se-apropie… c-așa era voia bărbatului, să nu dea cu ochii pe ce tăia, decât la sfârșit, când era împlinită  lucrarea.

Și, cum n-avea pic de astâmpar în ea, urcă fușteii scării de la gura podului, troncănind ceva timp acolo, iar acum cobora mai încetinel cu şorţul plin de câte alea şi cu două săcăteie pe câte un umăr doldora cu te miri ce…

Abia la coborât o văzuse omu-său cu coada ochiului şi-acum zâmbea, gata să-i facă o glumă :

-Păi, de te-ar vedea copiii, chiar ţi-ar zice Baba Crăciuniţa, aşa încărcată cum te lăsaşi din podeţ !

După asta,  începu să chicotească vesel nevoie mare că-i dăduse Bunul Dumnezeu femeie pe voia lui, gata să fie cu dânsul oriunde voia, şi la moară, şi la horă…

*

Odăiţa lui Petre era luminată ca de sărbătoare cu pereţii albi, proaspăt văruiţi de Sofica, iar acum, în seara de Ajun, părea mai largă, mai încăpătoare.

Petromaxul, agăţat de cârligul policioarei de la vatră, răspândea şi lumină, şi bucurie, parcă…

În colţ, sub icoana pâlpâindă, odihnea pe-un strat de cetină un sac mărişor, încărcat cu multe şi aşteptate uluiri…

Sofica şi Petre, înveșmântaţi frumos, stăteau cuminţi, cu ochii înspre ferestre si urechile gata să prindă vreun zvon. Cotoiul casei da și el târcoale ferestrei, căutând ocrotire în brațele stăpînei…

 Erau în aşteptare… şi, chiar de n-avuseseră copii şi nepoţi, îndrăgeau pe ăi mici când poposeau pe la dânşii.

Cât le plăceau serile, când copiii veneau cu Moş Ajunul! Tremura carnea pe dânşii de drag, ochii le vărsau şiroaie de lacrimi, iar feţele căpătau roşeaţă de bujori.

Nu erau mulţi locuitori în cătunul ăsta de sub deal… şi nici copii prea din cale-afară, aşa că-n fiecare an, de Crăciun, le urau un grup de prichindei, dinainte înţeleşi.

Veneau să-i bucure pe cei doi bătrâni şi să ia darurile lăsate de Moş Crăciun aci, casa bătrânilor fiind la intrarea în aşezare, pe-un loc şes, ceilalţi localnici urcând pieptiş cărările până la gospodarii.

Greutatea drumului şi dragul de copii îi hotărâse pe cei doi să fie gazda  lui Moş Crăciun spre a-şi lăsa darurile aşteptate de ţâncii din Pietraru.

Omul meşterea din vreme câte jucării închipuia, învelea nuci şi-alune în hârtie foşnitoare şi lucioasă, în vreme ce Sofica dumisale cocea două-trei zile covrigei, colăcei, turtiţe înţepate cu aşchii de scorţişoară şi bomboane mărunţele ca mărgelele.

Cobora, de asemenea, poame de mere şi prune din pod, făcute din toamnă, să dea colindatorilor să fie de ronţăit.

*

La vremea potrivită, se-auziră în fata ogrăzii clinchete de clopoţei, glasuri şi râsete de copii.

Moş Petre ţâşni ca un flăcău să le iasă înainte  urătorilor şi să-şi stâmpere zăvozii.

Dar câinii, care bătuseră câtva, stăteau liniştiţi în aşteptarea stăpânului, bucuroşi chiar şi ei de freamătul plăcut.

Văzându-l pe gospodar, ceata începu colinda cu mare tragere de inimă :

–Bună dimineaţa la Moş Ajun !/ Am venit şi noi odată/ la mulţi ani cu sănătate/ Domnul Sfânt să ne ajute/ la covrigi şi la nuci multe!/ Bună dimineaţa la Moş Ajun !/Această seară e pentru noi/ cea mai frumoasă dintre sărbători,/ căci noi cu toţii venim acum,/ să vă urăm de Moş Ajun !/Ne daţi ori nu ne daţi? Ne daţi ori nu ne daţi? Ne daţi, ne daţi?

Ieşise, între timp, şi muica Sofica, purtând un sumănel în spinare, veselă nevoie mare şi cântând laolaltă cu picimea.

Când isprăviseră, le dărui fiecăruia nuci şi covrigi, semn că pot să mai zică vreo colindă.

Urătorii dădură iar glas :

–Bună seara la moş Ajun!/Am venit şi noi o dată,/la un an cu sănătate/ şi la anul când venim/ sănătoşi să vă găsim,/ cu paharul plin de vin, /pe fundul paharului,/ floricica Raiului !/ Bună seara la Moş Ajun!

Când sfârşiseră, tăcuseră cu toţi stând smirna.

Din ceată se desprinsese un ţângău mititel şi rotofei, înfăşurat într-o blană miţoasă de oaie şi dat cu tăciune pe obraji.   

Înaintase binişor spre gazde şi-ncepuse o strigare :

-Rămai gazda sănătoasă/ în căsuţa cea frumoasă! De urat, am mai ura/ dară vine noaptea grea/ şi lupanii pot să iasă/  ca să urle la crăiasa/  Lună care iar apare/ ca s-asculte  la urale! Rămâneţi dară cu bine!

Moş Petre le  mulţumi de colindare :

-Să fiţi şi voi sănătoşi, că v-aşteptăm tot voioşi !

În urmă, îi dădu vătăşelului sacul cu darurile  de la Moş Crăciun şi le ură de bine la drum!

Read Full Post »

De Ajun

În sâmbăta lui Ajun, râvnicenii se treziseră cu noaptea-n cap, mai ceva ca-n alte dăţi… fiind adevăraţi olteni, păstrători ai tradiţiilor!

An de an, din străvechime, în Ajunul Crăciunului, odată cu zorile, aprindeau focurile la vetre, jăruiau cocenii arşi c-o rămurică ruptă dintr-unul din pomii livezii şi cântau cam aşa:

Sosind Ziua de Ajun!/ Am venit în ceasul bun/ să urăm câştig pe masă/ şi viaţă mereu frumoasă!/ Sănătoşi cu mic, cu mare/ roade multe în hambare,/ porcii mari şi unturoşi,/ văcuţe cu viţei graşi,/ oiţe cu mieluşei,/ găini multe, outoare,/ pomii roditori în floare,/ aria de grâuţ, plină!/ Şi din bunurile toate,/ să-mpărţiţi, dacă se poate/ şi nouă ce vă urăm,/ Crăciun vesel să avem!/ La anul și la mulți ani!

Şi-n gospodăria Ravecăi era păstrată rânduiala, chiar de se-ntâmpla să fie doar ea şi nepoţii acasă în acea zi.

Trezită de cu zori, aprinsese focul în vatră, frânsese câte o jordea din mărul dinaintea casei s-aibă pentru fiecare nepot beţigaşul de întărâtat jăraticul din vatră!

Cocenii băgaţi de cu seară la scuteală, fiind bine uscaţi, arseseră pe clipă formând sub pălălăile înălţate un tumul de jăratic.

Până se-nvârti femeia încolo şi-ncoace, ăi mici, Aurora şi Ariton, nepoţii ei, îşi făcură de lucru în faţa focului, după ce cântară urarea cuvenită, fiecare primind covrigi de la târg şi câteva roşcove.

Le era cald şi-n lumina pâlpâitoare vedeau jucând năluci aievea celor din vise, ţopăind cu voioşie molipsitoare.

Odaia, împodobită şi de haina Ajunului, îi păru Aurorei tocmai potrivită să desfacă ghemul unei povestiri, spuse la o clacă în toamnă, întâmplată într-o joi de Brumar.

Se depănuşau atunci porumbi şi Buna îşi scosese nepoata la clacă, având şapte ani de-acum şi îndemnându-se la treabă.

Între veniţii la sporovăiala muncită, se găsea şi unul, poreclit Vulpanul, un măgădan de vreo zece ani, lung, lung şi slab, bălan şi cu ochii şireţi de negrii, îndemânatic şi la curăţat pănuşa, dar şi la născocit poveşti.

Atunci şi-acolo auzise Aurora ştirea că şi ăi mici de la deal, din satul de borgeie al rudarilor îl văzuseră mai an pe Moşul! Împrăştiaseră zvonul jurându-se că-l vor aştepta şi-acu…

Vestea-i venise în minte fetei şi cu asta avea să-l înveselească pe ţâncul de Ariton, doar cu două ierni mai mic.

*

-Care dintre voi n-aţi auzit de vrednicul Pătruţă Roncea?! se zbârlise Vulpanul către ăi mici din preajmă.

-Eu nu, făcu oprelişti Nicoliţa şi se-mposocă nemulţumită.

Era cam de-o vârstă cu Vulpanul, dar mărunţică şi ticăită, altfel tare harnică şi binevoitoare cu adunătura de pici.

-Ei, îl aflaţi acum, ăi neştiutori. Eu vi-l dau pe faţă.

Îi zicea Moş Pătruţă şi era cioplitorul satului. Acu era bătrân şi cam cu dureri la mâinile muncite o viaţă.

Toţi cunosc cât de folositor ne-a fost cu albiile, căpisterele, fusele, furcile de tors, răsucelile ori lingurile lucrate.

La bătrâneţe, începuse a meşteri şi amăgele, jucării pentru cei mici vânzându-le prin târguri pe te miri ce.

Într-o zi de Ajun, către seară, cobora poteca dinspre munte, întorcându-se către casă, după ce vânduse la târgul de la Rânca un sac de fleacuri din lemn de brad, bune pentru ameţit picinogii.

Purta săcăteul lunguieţ pe-un umăr, oftând uşurat că-şi dăduse marfa cu folos pentru înveselit micuţii.

-Şi?! Şi?! îl îndemnă Miron al lui Praştie, repezit şi nerăbdător s-afle ce şi cum…

-Ei, şi tu! Stai blând că spune dânsul… îl potolise Aurora, încrezătoare, atentă şi la lucrul cu porumbii.

-Păi , dar! Vă zic! Şi Moş Pătruţă, trecând prin satul rudarilor, a zărit dinaintea unui borgei trei negruţi dârdâind în zăpadă, smiorcăind că numai ei, rudarii, nu iau nimic de la Crăciun, că, vezi Doamne, n-au coşuri la borgeie şi câte şi mai câte nu ziceau…

-Dar tu de unde ştii ce ne zici acuşica?! se băgă în seamă iar Miron Praştie.

-Știu eu! Şi, ce-ţi pasă?! îl repezi Vulpanul.

-O fi vreo închipuire de-a ta, vreo minciună?! mai umplu urechile copiilor Miron.

Povestitorul trecu măreţ piedica răuvoitorului şi continuă zâmbind în anume fel din colţurile gurii, de-ţi venea în minte poza vulpii înveselite că i-a luat lui moş Martin peştele pe care-şi dăduse chezaş gheţii chiar coada.

Moşul întristat că prăpădise jucăriile toate, băgă, totuşi, mâna-n săcăteu, poate, poate s-o mai găsi cevaşilea… Spre uimirea sa, mai zornăiră nişte topci ghimpoase, bune să fie aruncate încolo şi-ncoace pe pământ, prin iarbă, oriunde, să-i veselească pe cei mici. Le dărui miorlăiţilor, vindecându-i de păreri de rău, apoi, apucă drumul către Râvnita, că începuse vântoasa şi-o ninsoare cu fulgi înţepători de ace.

Când să intre în sat, i-apăruse dinainte o căpriţă albă târând un picior beteag şi behăind uşurel a durere… dar netemându-se de om.

-Te pomeni că Moş Pătruţă a luat-o s-o ajute?! tresărise Aurora prepuielnică.

-Întocmai! răsună glasul şiretului povestitor.

Pătruţă şi-a rupt batista în fâşii, i-a legat piciorul şi… gata, căpriţa s-a îndepărtat şontâcăind uşurată cumva.

Moşul îşi zâmbea mulţumit, când, în dreptul Monumentului, unde se despică drumul, zării o sanie la care doi cerbi frumoşi ca-n poveste frământau din copite a nerăbdare s-o ia din loc.

Omul îşi frecă ochii, că i se părea cam nu ştiu cum… Ninsoarea se-nteţea. Întâi fulguită, neaua se aşeză într-o clipită în strat gros pe copaci, pe pământ şi pe straie.

De-aia îi veni Moşului să-şi cureţe zăpada de pe cojocel, însă, palmele-i bătătorite simţiră alunecând mătăsos un alt vestmânt!

Când îi luă seama, era unul roşu cum e macul între spice vara. Şi, de mulţumire, se simţi mai vrednic în picioarele acum încălţate, nu în prăpădiţii săi de galenţi, ci în cizme cu turetci înalte.

Hohoti groscior a veselie bărbătească şi, apucând hăţurile, urcă în sanie.

-Apăi?! se împotrivi tot Miron, plescăind neîncrezător.

-Și-n spatele său stătea măreţ un gogeamitea săcăteu, doldora de jucării… cu care a făcut calea-ntoarsă către copiii rudarilor, să le dea tuturor minunăţii nevisate…

Dar, din acea zi, Moş Pătruţă n-a mai fost de găsit în Râvnita…

-Păi cum să fie, dacă s-a făcut Moş Crăciun?! încheie sigură pe vorbele sale Aurora.

*

De-atunci, de la clacă, trecuse vreme şi Aurora se gândise la năimeala despre Moş Crăciun spusă de Vulpanul şi se hotărâse a i-o îndruga şi lui Ariton, când se va potrivi timpul.

Acum, se gândi fetiţa, chiar a venit clipa! şi-i dădu drumul, spre bucuria fratelui mai mic…

Read Full Post »

Oul

-Câţi ani să fi trecut?! se-ntrebă  Raveca, taman când sfârşi ale treburi, dar cu glas tăricel…

Urmau Floriile, apoi, Paştele şi-n seara asta, mai ceva decât în alte dăţi, se părea înmuiată de-o căldură ivită de dincolo de pieptu-i scobit de ani, din sufletu-i bun… poate?! Izvorul, sigur era smerenia bătrânei.

Postise. Nu dăduse Răului, cum nu zicea niciodată, se purtase curat şi la trup şi la straie, se-nchinase seară de seară şi duminica, în biserică. De cum se-mprimăvărase, curăţase marginile mormintelor şi aşezase ulcele cu flori.

Se grijise şi de sufletul nepoţilor, încă prea mici să-şi amintească cele aflate mai an. Le-nşirase înc-o dată, ca să priceapă şi ei cât de cât, bucuriile primăverii creştine: sărbătoarea Floriilor, menirea salciei, pildele Săptămânii Mari, înfloritul păştiţelor şi Învierea Domnului Iisus.

Tone şi Rola, cocoţaţi în vârf de pat, jucau cam pe dibuite Ţintarul, că se cam lăsase întunericul.

Auzindu-o pe muica, opriseră jocul. Vocea abia şoptită a Ravecăi şi întrebarea pusă le anunţa cevaşilea! Parc-aşa erau vestite poveştile sale!

-De când?! întrebase băiatul.

-Da’ cât?! se repezise şi fata.

Trezită din gândurile sale, bătrâna scutură capul ca o fetişcană, clipi de câteva ori a trezie adevărată, se aşeză pe-un scăunaş lângă vatră, unde un ghem de jerăgai strâns mocnea a căldură şi a plăpândă lumină.

-Păi, de când s-a-ntâmplat povestea cu… Nu le spuse dinadins cu ce, ridicându-se şi aruncând peste ăi tăciuni câţiva coceni de porumb.

-S-aprindem lampa?! se ridică binevoitor Tone, gata, gata să-nfăptuiască el treaba.

-Ba, ba, e destulă clipeală de la vatră. Şi-apoi tare se potriveşte negura cu-ntâmplarea     ce-am trăit.

Tone se lăsă încetunel pe brânci alături de Rola, rămasă tot ca la joc, turceşte. Şi amândoi copiii o ţintiră clipicioşi pe bunica lor, s-audă, să ştie şi ei… povestea.

-Hai, zi-ne, muică, zi-ne, se miorlăi a mică, ştiind  bine că nici o rugăminte de-a  sa nu era trecută cu vederea de ceilalţi.

-Păi, să tot fie peste vreo 30-40 de ani, că Lisandru al meu era încă viu şi cruce de voinic, odihni-l-ar Dumnezeu… Era în Sâmbăta Mare… Veneam dinspre Sibiu tăind muntele, nu alta!

Îndemnasem încă de cu zori şi ne lăsasem dincoace de culme pe la prânzişor osteniţi tare şi temători că n-apucăm sfânta slujb-a Învierii.

Cam sleiţi de puteri şi leşuiţi de foame, ne făcuserăm cruci largi când, spre seară, zăriserăm luminile mitocului de dinainte de rudari…

-Care mitoc?! Eu nu ştiu de vreunul! Am fost cu taica până dincolo de Mina de Grafit, se băgă-n vorbă nepotul, dându-şi importanţă.

-Da, tălişor ai dreptate! Azi nu mai e, că l-a prăpădit un pârjol, când s-a mistuit şi pădurea, în locul căreia s-a-ntocmit acum un loc de popas, de-i zice Arsa!

-Aaa! Acolo? îşi strecură iscoditoare glăsciorul şi nepoţica. Am auzit! se dădu ea mare. Vin mulţi să urce muntele! Mai cu semă iarna, să se dea cu şchiurile, păi?!

-…schi-u-ri-le! Aşa ţi-am zis că se rosteşte cuvântul, o îndreptă nen-su… după care îşi aţinti privirile către bătrână, îndemnând-o, parcă, să ducă povestea mai departe.

-În săcăteie aduceam nişte lână seină pentru flanele, mai spuse bătrâna.

Ba nu, aveam şi un snop de păştiţe, adică Floarea Paştelui!

De le-aţi vedea! Se înalţă pe tulpini ca şi crinii, au flori cărămizii ori precum gălbenuşul de ou, adunate-n mănunchiuri plecate în jos. Cică s-au născut din lacrimile Sfintei când a ştiut că i-a murit Fiul… Răsar primăvara prin locuri umbroase, la fereală şi vestesc în Prier vremea caldă dinainte de Paşte.

-De ce le purtai? mai vru să ştie copila.

-Să le duc în biserică, de ce altfel? Să le-aşez la icoane… răspunse bătrâna.

Până s-ajungem noi la bisericuţă, se pornise o ploicică ciudoasă şi rece. Ne cam îngreuna coborâşul… Geaba purta bunu-tău lămpaşul, că se zărea înainte calea abia ca un fir de licurici înşiruiţi, cum se mai întâmplă vara…

Şi moşmondiţii de noi, atinserăm pragul mitoului când bătrânul monah dădea Lumina Sfântă.

Intraţi în lăcaş, ascultaserăm slujba, înfericiţi de-aşa izbândă, dar tare încurcaţi de ghiorlăitul maţelor înflămânzite după ceasuri de răbdare scurse de la zama de leurdă şi mămăliga înghiţite c-o seară-nainte…

Şi, ajunsă aici, începu să râdă. Şi râse iar ca o fată, râse întinerită de nostimada cu pântecele hămesite.

Nepoţilor le prii gluma din spatele poveştii dând şi ei drumul unor hohote defel prefăcute! Iar, ca s-arate că-nţeleseseră bine de ce făcuse haz muica, îşi dădeau ochii peste cap şi se ţineau de burtici, prefăcându-se hulpavi de ceva mâncare.

Raveca se potrivi odraslelor, săltându-se şi luând de pe-o policioară un coltuc de azimă, pe care-l rupse, dându-le fiecăruia ceruta. Apoi continuă:

-Înspre al doilea cântat al cocoşilor, am pornit-o spre casă, purtând în podurile palmelor lumina.

Pe drumeagul spre Râvnita, mergeau înşiruiţi mai mulţi rudari. În spate, noi. Ăl din frunte ducea lumina luată într-un felinar măricel, dar care, şi el, arăta numai slava, casa stelelor, nu calea.

Dar noi, oameni ai muntelui, vedeam tocmai pe tocmai drumul după ureche, adică după bocăneala încălţărilor ce ne păşeau dinainte.

O singură păsare aveam şi eu, şi alde bunu-tău! Foamea! Dar am aflat şi la aşa durere leac, amăgindu-ne pofta cu ce venea de la capul şirului.

-Ce?! Venea cineva?! se minună băiatul, abia putând să rostească vorbele având gura plină.

-Păi, muică, râzi de noi?! se miorlăi din nou copiliţa, adunând firimiturile căzute pe macat în jurul ei şi-ndesându-le în gură, nu care cumva să se piardă vreuna.

-Ba, fata mea! Dar când am aflat câţi am primit bucături dintr-o singură pâine, muşcături dintr-un singur ou şi-nghiţituri dintr-o singură trocuţă cu vin  roşu, nu mi-a venit a crede, nu alta?!

-Da’ câţi aţi mâncat dintr-un ou? aruncă neîncrezător băiatul.

-Doisprezece! Şi el nu se mai termina…

Copiii amuţiră de-aşa tărăşenie-auzită.

Raveca luă din cui lampa şi-i aprinse fitilul c-un beţişor plimbat prin jerăgai.  Şi-n lumină i se arătară chipurile mirate ale nepoţilor. Ea, însă, înveselită, se-ntoarse ca să n-o vadă aşa, zâmbind a râde…

-Păi aţi fost taman câţi apostoli a hrănit  Iisus Hristos! îşi aminti băiatul.

-Vezi, frate-miu, de-asta le-au ajuns bucăţelele! se-nfumură fetiţa privind-o pe muica Raveca, să vadă ce zice…

Read Full Post »

Lingurarul

În satul de la poalele  Parângului, oamenii, de când se ştiau, făceau rost la nevoie de coşuri împletite, albii, copăi de frământat aluaturi, funduri de mămăligă, lopeţi de vânturat boabele ori vreun târn de măturat frunzele din  bătătură, de la rudarii de sub munte. Aceştia, statorniciţi pe meleagurile subcarpatice de sute şi sute de ani, erau urmaşii “pârâţi” ai slavilor trecuţi cu valul migraţiilor peste bătrânul Danubiu, grozavi  meşteri în ,,scormonitul” măruntaielor muntelui  după minereul de aramă ori fier.

 Timpul trecuse neiertător şi urmaşii rudarilor de cândva, rămaşi  tot sub munte în “borgeie” săpate adânc în pământ, îşi pierduseră  priceperea mineritului, depăşiţi  de câştigurile civilizaţiei autohtonilor din jur.

Ei, rudarii, cedaseră în numele păstrării  unităţii lor şi a spaţiului pe care se aşezaseră vrednicii lor înaintaşi. Sărăciseră grabnic, dar îşi păstraseră demnitatea aflând iute un alt mijloc de subzistenţă: prelucrarea lemnului, atât de la îndemână.

La început, îşi dădeau  produsele în troc pe de-ale gurii şi, abia târziu, pe  bani, dar niciodată destui să acopere meşteşugul, calitatea şi adusul acasă.

Într-o bună zi, rudarii se văzură în mare impas. Satele din preajma coloniei  lor nu mai voiau decât  linguri – pentru  pomeni şi pentru ale bucătăriei. De asta cei tineri nu mai uceniciră în împletirea nuielelor ori în cioplitul lemnului. Învăţară alte meserii, unii plecând  mai  departe, spre o viaţă mai  uşoară .

Şi satul de sub Părâng, şi colonia de rudari îmbătrâniseră, se împuţinaseră, se  înstrăinaseră unii de alţii, parcă înrăiţi.

Dintre rudari, doar un meşter bătrân mai făcea linguri. Îi stătea alături un ţângălău al unora plecaţi la muncă în străinătate. Se mutase la bătrân. După şcoală, venea într-un suflet acasă, să lucreze cu Moş Laie ca să aibă ce vinde  duminica în târg.

De la o vreme, şi băietanul, şi sătenii se mirară de ce Moş Laie cioplea doar linguri lungi în coadă. Femeile îl credeau smucit la minte, doar nu fierbeau în orice zi  bulioane ori magiunuri…

Într-o duminică, după slujbă, îl încolţiră pe Laie, înţepându-l, chiar zicându-i în faţă ce credeau despre lingurile lui, despre mintea  lui plecată cu sorcova.

Şi, cum larma femeilor crescuse, adunarea, din curtea bisericii, se strămută în uliţă. Acolo, bietul rudar, după ce-şi netezi mustăţile, le ceru să-l asculte. Ce le povesti îi puse pe gânduri pe toţi.

 Aflară cum Laie, ca orice creştin, se întrebase ce va să fie după moarte? Dacă e ceva ori nu e nimic?! Şi le mărturisi că avusese un vis din care aflase ceva deosebit.

Se făcea că murise. Îi apăruse dinainte un bătrân care, cică, îi călăuzea  pe cei ,,duşi” pe lumea cealaltă. Se lăsă în voia  aceluia.

Îi  arătase  întâi o încăpere mare. În mijlocul  ei se aflau oameni mulţi, strânşi în jurul unei mese cu bucate felurite, tare îmbietoare. După căutătura lor, era clar, foamea le dădea ghes! Deşi aveau lingurile încărcate cu mâncare, ei nu se împărtăşeau din bunătăţi, căci nu-şi ajungeau gura! Lingurile erau lungi în coadă!

 Uimit din cale-afară, Laie nici nu apucă să întrebe ceva. O voce ca de tunet îl lămuri  că acolo ar fi fost Iadul, că oamenii aceia fuseseră păcătoşi până-n ultima lor clipă şi erau osândiţi  la chinul ăla pentru veşnicie.

Laie lăcrimase de mila  bieţilor nelegiuiţi, deşi el nu fusese nicicând lacom, dar nici sătul…

Şi fu purtat în altă încăpere. Era leită  cu prima, doar că mesenii erau mai puţin numeroşi, iar pe masă nu era duium de mâncare, ci doar un singur blid cu ciorbă. Fiecare mesean avea câte o lingură – tot lungă în coadă – pe care o umplea  cu ciorbă, dar nu  o ducea spre gura lui, ci spre a celui ce i se afla în faţă. Mai observă că ciorba nu se stăvea, ca şi când nimeni nu ar fi luat din ea…

Şi se auzi  iar vocea  lămuritoare: aici era  Raiul; oamenii aceia, de, ca oamenii, făcuseră şi bune, şi rele în viaţa lor, dar – unii, mai devreme, alţii, mai târziu – aflaseră, prin  vocea bisericii, bucuria ajutării aproapelui, bucurie ce-o vor avea în veacuri.

Laie coborâse umil privirea neştiind dacă el aflase asemenea bucurie. Fu lămurit de călăuz: se va duce înapoi la ai lui, pentru cât, doar Domnul o va şti, făcând,  pe mai departe, lingurile sale lungi în coadă.

Visul se destrămase. Dar, de atunci, adăugă Laie, el  făcea linguri lungi în coadă….

Read Full Post »

Miracolul

De  trei zile se perindaseră  prin  faţa moaştelor Sfintei Parascheva oameni din oraş ori din împrejurimi. Credincioşii stătuseră cuminţi pe rânduri  de câte trei până la poarta larg deschisă a bisericii. De acolo, unul câte unul se îndreptaseră spre racla  preţioasă.

Ea, fetica din Mărginime, de trei ori se aşezase la rând şi de tot atâtea ori şi-l  pierduse, doar avea acasă pe buna ei bolnavă, lăsată singurică! Avea s-o hrănească, să-i dea apă, s-o pregătească pentru  noapte şi să-i vegheze somnul…

E drept, multă nădejde îşi pusese  copila în ajutorul Sfintei! Se gândise că rugăciunile ei de ani de zile aveau să se-ncununeze cu ajutorul Sfintei, doar şi hramul bisericii era cu numele ei, şi buna Chiva tot  numele Sfintei îl avea!

 Dar, ca un făcut, în primele  două  nopţi adormi ca răpusă de oboseala strădaniilor! Pierduse rândul, nevoindu-se a o lua de la capăt. În cea de-a treia seară nu se mai lasă.

După  ce buna ei adormise, fetica ieşise repede din casă, apucând-o spre biserică. Dar, minune mare!  Nu mai era nimeni, iar poarta bisericii, ca şi uşa, erau zăvorâte. Copila, de oboseală şi de deznădejde, căzu  moale precum cârpa dinaintea gardului şi adormi adânc.

Se trezise la primul cântat al cocoşilor înfrigurată, bătu câteva mătănii după o fierbinte rugăciune  către Sfânta în care îşi cerea iertare că fusese nevolnică şi n-ajunsese la ea. 

Porni apoi spre casă. Şi, cum  mergea, îşi aduse aminte ce visase. Parcă se vedea cum împinsese uşor, întâi poarta, apoi uşa bisericii, cum  intrase şi, îngenunchiînd  lângă raclă, se rugase cu lacrimi fierbinţi  să-i ia Sfânta durerile bunei, să se poată scula şi merge. În vis i se păruse că o voce domoală îi spusese că aşa va fi. Îşi zâmbi amar, supărată pe ea, pe neputerea sa,  continundu-şi drumul.

Când ajunse acasă, se luminase deja de ziuă. O miră că oarele erau în curte ciugulind ceea ce rămăsese din boabele aruncate…de cine aruncate?! Şi înmărmuri: dinspre pătul, venea ducând în şort câţiva ştiuleţi…buna!

Read Full Post »

Locul unde cerul se uneşte cu pământul

În satul bunicilor, trăia, pe vremea copilăriei mele, o familie foarte numeroasă. Li se dusese vestea pentru că  în fiecare an li se năştea câte un copil. Nu erau chiar săraci. Aveau câteva pogoane de pământ, pe care tatăl trudea împreună cu băieţii cei mari. Fetele mai răsărite  vedeau de gospodărie, iar mama lor ostenea aducând pe lume copii. Erau toţi uniţi de grijile familiei. Copiii se creşteau  unii pe alţii.

Totuşi, viaţa lor nu era uşoară. Şi  n-ar fi suferit, poate, dacă cei clevetitori le-ar fi dat pace. Dar ţi-ai găsit ! Nu se mulţumeau să-i vorbească în spate, nu! Le aruncau vorbe supărătoare şi în faţă, nu se sfiau să le găsească porecle. Mai ales, de bărbat râdeau. În loc să-i dea bineţe, îl întrebau cu glas prefăcut mieros dacă  iepuroaica i-a mai născut vreun pui, chit că erau la curent cu numărul odraslelor omului.

Azi aşa, mâine aşa, până bietul creştin se simţi copleşit. Într-o dimineaţă, se sculă  la primul cântat al cocoşilor. Nevasta îl iscodi încotro avea să plece cu noaptea în cap ?! Era toamna târziu, muncile câmpului se mântuiseră, avea să vină vremea rea, erau  lemne de tăiat, nişte buturugi ciotoase, pe care doar el ar fi putut să le despice…Ca şi când nici n-ar fi auzit vorbele femeii, omul îşi luă în spate  un cojoc flenduros, puse pe cap  o căciulă spartă şi ieşi. Ajuns în ogradă, rosti  mai mult pentru sine, că se duce de acasă, că se săturase de atâţia copii, că merge în locul acela unde – auzise el  dintr-o predică a parintelui – pământul se uneşte cu cerul, să-l îndrume bunul Dumnezeu ce să mai facă, să iasă din noianul de greutăţi.

 Ajunsese în uliţă când terminase de bălmăjit speranţele sale.

Cât umblă omul, i se părea că trecuseră noian de luni, de ani; pe cine întreba de  locul unde cerul se unea cu pământul, dădea din umeri a necunoaştere.

 Străbătuse câmpii, dealuri ştiute şi neştiute; luase pieptiş munţii, până se pomenise  în faţa unei grote cu gura strâmtă în care intrase să doarmă peste noapte. Şi, înainte să pună geană peste geană, se gândea că  acolo ar fi putut fi locul unde se uneşte cerul cu pământul, unde l-ar fi putut întâlni pe Dumnezeu.  Cu gândul acesta adormi. Ori poate nu, căci în faţă îi apăru Tatăl Ceresc, care, luându-l de mână, îi spuse că-l va duce El în locul căutat.

Când se trezise, nu-i venea să-şi creadă ochilor! Se găsea în ograda lui. Îşi scutură cu putere capul, crezând că doarme. Dar nu, căci se văzu înconjurat de ai lui. 

 Abia  atunci înţelese tâlcul vorbelor auzite în biserică… Îngenunchie în mijlocul bătăturii şi mulţumi lui Dumnezeu pentru că-l făcuse a înţelege că femeia şi copiii, gospodăria şi pogoanele de pământ pe care trudea, toate erau locul acela…

Read Full Post »