De cu zori, cine urca pe Dealul Drept, îl vedea pe Zălud.
Sta înţepenit în vârful unei doline sprijinindu-se într-un lemn lung, asemenea unui puşcoci luat de ţânci pentru luptă.
Mulţi credeau că adâncitura ca pâlnia şi-o închipuise omul, gândind-o loc de strajă.
Noapte şi zi, iarnă ori vară, era la post, aspru schimnic, scrutând zările… păzindu-şi împărăţia – un crâng răsărit la viaţă, întocmit din lăstari şi drajoni, dup-o tăiere rasă de pădure, întâmplată cândva…
Măcar pe asta să n-o risipească nimeni! gândea bărbatul, încă în putere.
*
În urmă cu ceva timp, Silvan, la casa lui, trăia la poala pădurii, pe unde timpul se perinda în voie.
Sorbind aerul curăţit cu sfinţenie de preajma foioaselor, la fereală de boli şi bătrâneţi grăbite, trecea puternic prin ani, tălmăcind şoapta vântului, încântându-se de zvonurile pădurii… Doar crescuse deodată cu arborii tineri şi lăstarii fragezi ai acesteia!
Îşi trecea vremea purtând grija codrului ca părintele şi bunicul său, odinioară. Stăpânea grozav rostul îndeletnicirii.
Un singur lucru îl întrista: tăiatul copacilor la-ntâmplare.
Această durere îl mânase prin cătun să-i îndemne pe oameni la slujirea pădurii.
Puţini îi ascultaseră povaţa. Cei mai mulţi necăjiseră arboretul ca nişte păgâni…
De asta se mâniase şi-şi păzea regatul punându-se pe sine scut.
Putu până-ntr-o zi!
Dinspre miezul pădurii i se lăsau în urechi scâncete, jeluiri parcă de copii. Pe clipă înţelesese.
În parte-ailaltă a dealului, pângăritori înlăcomiţi intraseră dând iama-n codrul său, răzând copacii ăi mari, născând o pajişte de cioturi necăjite.
Silvan înnebunise de durere!
*
Mai deunăzi, coborât devale, să se-nchine la troiţa de lângă izvor, înlemnise.
Gorunul cel bătrân, străjerul locului îşi pierduse măreaţa coroană, iar trunchiul înfăţişa vederii puzderie de fereşti… din care, dinspre miezul copacului cioplite, ţinteau figuri făloase către ochiul privitorului!
Rămăsese năucit, când o fătucă poposise la izvor să-şi umple ulciorul. Dinspre dânsa primise desluşirea.
Primarul a hotărât să-nalţe monomentul! Să fie pomeniţi pe vecie el şi căpeteniile ce-l înconjoară! îngăimase copila spăimoasă apucând-o repejor spre vale.
Zăludul îşi luă seama. Nu mai urcase la dolină. Pândise locul până-ntunecase.
Se aburcase printr-un ferestrar din josul copacului şi-n zori dăduse foc lăuntrului, cu o scamă de gând rătăcit – să cureţe rămăşiţa gorunului.
*
Vâlvătaia înălţată îi adunase pe cei din sat.
Întâi, amuţiseră. Apoi, încercaseră să-năbuşe focul. Către prânzişor îi dăduseră de capăt.
Numai fumului nu-i puseseră oprelişte! Se ridica gros ca o coloană spre cinstirea tăriilor.
Întoarsă de-ntâmplare la izvor, fetişoara-ntâlnită de Silvan îi zărise puşcociul şi cuşma, lăsate într-o parte…
Înspăimântată, înţelesese cine era făptaşul, cine arsese-n trunchiul scobit…
Acasă, n-avea decât pe bună-sa. Îi spuse taina. Şi milostiva bătrână, cunoscătoare a patimii pădurarului, îi dăduse crezare!
*
În ziua ce urmă, fata alergă la deal. Dar mare-i fu mirarea! Gorunul stăpânea locul… Trunchiul fălos îşi înălţa coroana ca odinioară, adăpostind izvorul şi troiţa.
Şi-nchipuirea fetei zugrăvi în frunzişul bogat pletele şi barba încâlcite ale Zăludului…
Arif simţise vâltoare şi în minte, şi în suflet când conducătorul tribului supus îşi purtase prin faţa lui, drept răscumpărare, cămilele meşteşugit grijite, prinţese mândre în pulberea nisipului!
Beduin cu sânge iute, cernând prin braţ deşerturi, Arif mânuia sălbatic încovoiata sabie doar bogăţii s-adune.
Pierdută-n mulţimea înspăimântată şi curioasă, Salma, fecioara supusului Behar, părea şi ea vrăjită de harul tatălui său, uitând clipa neprielnică!
Tot iscodind, Arif zări fata cu ochi fierbinţi de abanos… Înmărmuri dorindu-şi pe dată s-o cunoască.
Behar, simţind primejdia ce se-abătea asupra fiicei lui, se-amestecă în turma-i preţioasă. Ridică pe dată un val de nisip strălucitor, bolborosi o cântare anume şi…
În faţa lui Arif crescu din nimic o cămilă fermecată, de mii de ori mai mândră decât suratele din preajmă.
Creatura îşi mişca în dans unduit măreţul cap, părul scurt îi lucea precum argintul… din ochi îi curgeau şiraguri de perle scânteinde… prin freamătul nărilor trimitea ameţitoare boare de smirnă! Şi căpăstrul? Era-nmpletit din boabe, mii de boabe de tămâie! Iar, mai presus, cocoaşa se-arăta-ncrustată cu pietre nestemate!
Dorinţa pentru copila lui Bahar dispăru din mintea lui Arif!
Îngenunchie îndată cămila-minune, se aruncă în spinarea ei şi se porni pe colindat, risipind în vârtejuri nisip sub recea boltă înstelată.
După ce preţ de un ceas cutremură deșertul cu a sa furtună, Arif hotărî să-şi stâmpere iureşul într-un popas.
Dar, nici nu i se-nfiripă bine gândul, că-l și prinse durerea… în chingi grele îi fu strânsă vrerea.
Strigă Arif şi-n loc de glas un muget auzul îi răpuse, iar o cumplită lovitură în coaste îl pătrunse!
Peste o clipă lungă, înţelese că soarta i s-a schimbat: el, prinţul falnic, arab de foc, fusese aruncat de-o vrajă în stârv de dobitoc. Iar animalul cel înşelător părea că-l călăreşte acum. Ce groaznic viitor!
*
De-atunci, o rugă-muget se tot prelinge neîntrerupt din gâtul celui năpăstuit: Ai milă de biata-ţi cămilă!
Şi, imediat, un cuget spre Tării zadarnic e săltat: Ce-i, oare, mai de nesperat ca mila unui arab neînduplecat?!
Preluat dintr-o bancă de fetuşi, embrionul dezvoltat in-vitro crescuse rapid în supa fetală.
Evoluat, i se inserase audio vocabula-cheie. Scos în afară, fusese ocrotit temporal de o mantie holografică în care se dispersase mesajul cu destinul voit.
Timpul se scurge nemilos…
Eforturi zadarnice! Părinţi dezamăgiţi, spulberate vise! Forma rezultată le-a infirmat speranţa!
Cu destin etichetat apriori prin cuvântul Imaginarium, Secondo e departe de supranumele ce-i fusese gândit!
Nici un semn că băiatul ar fi vreun geniu stăpânit de o forţă cotropitoare a imaginaţiei!
Nici o şansă ca el să orânduiască în alt fel lumea cu vreo teorie ştiinţifică ori să o recreeze prin artă cu ochii minţii sale strălucite…
Secondo nu e nicicum revanşa pentru eşecul cu Primo! Cât despre Primo… un simplu trup nerespondent, comunicând doar din priviri, captiv în lumea sa.
Cuvântul-cheie ales tutore al procesului de dezvoltare embrionară iscase, în fapt, o sinistră farsă. Tranquilium se dovedise de rău augur.
Primo, paralizat, surd şi mut, era întruchiparea ironică a vorbei alese de părinţi să-i călăuzească destinul.
*
-Se impune reiterat demersul! rosteşte deodată Tatăl, observând-o pe Mamă, al cărei chip trist infuza un apăsător violet spaţiului, împingându-l cu celeritate spre beznă.
-Ai reconsiderat cumva etapele diligenţelor? Ai reevaluat şansa de reuşită? se interesează cu precauţie nedisimulată Ea.
-Cum altfel?! În mare, procesul va fi repetitiv. Doar alt cuvânt… În plus, un grad superior de concentrare! În rest, plasamentul va fi acelaşi, să ştii!
-Concentrare?! reluă Mama insuficient convinsă. Va fi o reuşită?! cântă incertă întrebarea.
-Reuşită! spuse retoric El. După douărebuturi, ar trebui să ne poarte pe culmi statistica!
-Precum zici! Desigur, admise Ea.
*
În ovalul grădinii cu iarbă movuriu-albăstrie, Secondo îşi fericeşte cu prezenţafratele.
Primo e aflat în poziţie supină în acelaşi scaun-pat de când se ştie, extensibil în funcţie de puţinii centimetri pe care îi adaugă anii fiinţei lui.
După ce se asigură că nu-i nimeni prin preajmă şi că sistemul de supraveghere video prinde alt unghi decât cel în care se retrăsese, la câţiva paşi de fratele imobilizat, Secondo începe jocul.
Împinge suflând în eter trâmbe subţiri de aer. Circulaţia se amplifică sub puterea minţii, propagându-se fluxuri până la o altitudine de doi kilometri.
Cu ochii închişi, Secondo adună din neant nori cumulus ce conturează bolta slab sinilie în chenar plin de viaţă.
Mişcarea domină, frământă înaltul încărcat de imagini pufoase, alb-nouroase.
Forme de viaţă, ştiute ori acum inventate, se zbuciumă vesel.
Animale ciudate, necunoscute aleargă deasupra copacilor mov-albaştri, umplând privirile lui Primo.
Ce surpriză! Totul îl atrage! Îl cheamă!
Şi, ca prin farmec, buricele degetelor reci timid cată a… mişcare!
Fusese o mângâiere pentru comunitate! Îl salutau cu drag toţi cei cărora le dusese misive.
Se plimba mult… şi din reflex mergea, şi de plictiseală!
În ziua pensionării, primise de la colegi un baston c-o rondă măciulie de-argint. Acum nu se mai despărţea de-acesta, devenit permanent însoţitor în preumblările sale.
Petrecea în Crângul Dorului, grădina publică a urbei, un crâmpei din codrii străvechi ce-nstăpâneau cândva pe-aici.
Locul, acoperit de copaci şi seculari, şi mai noi, îl vrăjea! Pentru el era o pădure ale cărei sonuri îi aminteau vârstele, visele…
Mai atrăgător se-arăta covorul foşnitor toamna, când rostea, parcă, altă poveste ori de câte ori îl răscolea cu paşii.
*
Într-o ruginie dimineaţă, poştaşul zări pe-o alee un plic lung, cândva galben, acum pătat de ploaie şi vânt.
Deşi întreagă, sărmana copertă îşi prăpădise însemnele. Nici o adresă, doar vagi urme ale însemnelor serviciului poştal din localitate!
Dacă totdeauna respectase confidenţialitatea scrisorilor, acum hotărî să deschidă plicul totuşi…
Avu surpriza să afle din puţinele vorbe un mesaj aşternut cu zece zile înainte:
<<Ţi-aminteşti oare? Urcaţi în Turnul Cetăţii,mi-ai arătat casa voastră. Cât mi-a plăcut! Grozavă părea cu silueta subţire a campanilei înţepând bolta cerească!
Culmea! Din ea orologiul împrumuta zărilor ora! În jur, puzderia de clădiri joase părea nevolnică…
Şi, pe când îmi vorbeai, te-asemuiam semeţului înveliş, aspirând s-atingi cerul.
Tare-mi plăcea înscrisul năzuinţelor tale! Temeritatea mă contamina! Şi am înţeles că, dacă te urmez, poate aveam să supravieţuiesc…
Dar am fugit din viaţa ta… Despărţire fortuită şi dureroasă pentru mine… petrecând răstimpul în lupta cu o boală sâcâietoare, înverşunată…
Sunt în aşteptarea unui edict medical! În trei zile voi şti de voi porni în marea trecere au ba!
O întâlnire cu tine la Turn ar fi victoria mea asupra încercărilor! Să ne vedem, deci, în amurgul ultimei zile din luna aceasta!
De nu ajung, voi păstra credinţa regăsirii noastre într-o altă viaţă!…D. >>
*
Cum a doua zi era hotărâtă întâlnirii celor doi, poştaşul, înger păzitor, urcă în Turn şi, culmea, identifică în zare semeaţa clădire a destinatarului.
Găsi şi putere să bată la poarta ei cu fierbinte chemare! Zăbovi-ndelung aşteptând să i se deschidă. Dar, zadarnic…
În seara târzie, strecură-n cutia poştală misiva, simţind cum îl dor şi inimă, şi gând.
*
Sfârşit de neizbânda-ncercată, poştaşul porni spre casă, neobservând că-şi rătăcise bastonul. Vrăjita măciulie strălucitoare continuă să bată în poarta casei toată noaptea, spintecând întunericul cu o geană de speranţă spre un mâine al celor doi uniţi în scrisoarea pierdută…
-Auzi, Antonele, mă trezii eu, adineauri, pornit pe vorbă în timp ce dregeam la ibric un schwarz, făcuşi bine că trecuşi pe la mine, altfel muream de dorul unei cafele! Şi-o dădui pe-un râs înfericit, nu atât de licoare, cât de bucuria revedrii cu nepotu-meu.
Fusese plecat o săptămână prin părţile Gorjului cu treburi de serviciu… Dar mie-mi păruse o lună!
Drept e, mă sunase în fiece seară, dar mă sfiam să prelugesc vorbăria c-un om al muncii în exerciţiu eu, pensionar odihnit…
Ce, mai?! îmi fusese dor de năzdravan!
Într-o seară chiar i-am zis într-un fel spus de buna mea Raveca la revederea cu nepoţii înstrăinaţi pe la oraş:
-…că nici nu mai ştiu cum să te fac?
Iar el sărise cu precizarea:
-Vezi dacă n-ai vrut un smart-video?! Aşa-ţi trebuie! Las’că vin eu acasă şi-ţi aduc unul!
Îl iau din drum, aşa, ca dar, de revenire de prin meleaguri îndepărtate.
Când intrase în apartament, îmi pusese în braţe un pachet giorno învelit în hârtie de-mpachetat cadouri, lucioasă ca mătasea, precizând ca-năuntrul bombastic ascunde unmobil ultra, un rucsăcel, nişte pantofi Adidastare şmecheroşi, precum şi o gecuţă, fiindcă vine primăvara şi se cuvine să fac mişcare, deci să mă simt şi comod.
-Dar să deschizi pachetul după ce plec eu, bine?! mă-ndemnase ca să fierb niţel de… curiozitate.
În altă ordine de idei…
Nu-şi terminase vorba, căci eu mă şi prezentai cu tăviţa pe care, alături de cafea se-nşirau ca mici jucării, prăjiturelele atât de agreate, luate de la sud-coreanca noastră ce stăpâneşte magazinelul Super-kay de vis-à-vis!
-O,o,o! Trăi-ţi-ar ce-ai mai drag! îmi ură el. Tare bune mai sunt! Credeam că m-ai uitat?!
– Cum aş fi putut, bucuria vieţii mele?! replicai artistic, dar în substratul vorbelor spuneam un adevăr incontestabil.
S-ar fi cuvenit să te omenesc altfel, c-un grătar ori altceva, cred?! mă smiorcăii, sincer regretând.
– Lasă, lasă, c-o facem şi pe-asta! Avem timp! Am făcut comandă pentru ora opt! Vine KFC-ul c-un bănicior de copănele şi-o măsură de cartofi pai! E bine?!
-E bine! chiar că mi-era poftă! Am şi nişte bere free alcoohol, mă entuziasmai precum un ţânc.
*
Bucurându-ne de turcească, ne-am pomenit vorbind ca englezii despre cum am fost noi şi vremea, că la Gorj e încă frig-friguţ, nu ca-n Capitală, unde vremea ne amăgeşte cu primăvara şi ne insuflă ca să nu aşteptăm sinceritate de la dânsa…
– Știu din bătrâni, punctasem eu, că ţiganii corturari aveau o zicere anume pentru iernile prelungi, care–o ţineau de-a gaia maţu din Undrea până-n Marţişor.
Şi, fiindcă semnele înşelătoare ale primăverii zorite îi necăjeau cu ninsorile şi frigurile hibernale, zgribulindu-i pe lângă mocneala focurilor, îşi făceau inimă bună şi, de câte ori întreba vreunul de-ai lor dar cât mai ţine vremea rea, era înşelat, amăgit, zicându-i-se că acum trece ianuarie-fe-martie, e-o nimica toată!!
– Știam de asta, unchiule, făcu Antonel, că tot’mneata mi-ai zis-o când eram mic… se mărturisi cunoscător nepotu-meu.
Dacă veni vorba, la Jii e zăpadă, nu glumă, cel puţin pe Rânca!
Am urcat ieri pe la prânz, că-mi treminasem misiunea mai rapid. N-am mers cu Vitara, nu m-a lăsat şefa de la Relaţii cu publicul. A zis că-i mai bine cu maşina lor de teren.
– Ai făcut bine, îi aprobai hotărârea, căci şi pe vreme uscată drumurile pe-acolo nu-s chiar cum trebuie, etichetai pe bune starea infrastructurii, aducându-mi aminte de traversarea Drumului Regilor, în serpentine şi pante zeci, dar c-o şosea ţâţă de mâţă, nu precum la Rânca?!
Mă răsplătise Antonel cu plimbarea, întrucât îmi ieşiseră bune electrocardiograma şi celelalte analize, iar el voia să mă testeze?!
Înainte să ne-ntoarcem, am luat câte un ceai la botul calului, continuă Antonel. Şi ce să vezi, o recunoaşte pe Şefa un băiat, în fapt, lucrător la ei, şofer.
Suise c-un amic, schiase câtva şi, fiindcă se pusese pe ninsoare, nu glumă, ar fi dat oricât să coboare. Ruga din ochi să fie luat şi el spre casă.
A fost acceptat. Şi, spre bucuria noastră, s-a dovedit un partener de drum clasa-ntâi, mare vorbitor şi deţinător de poveşti, nu glumă!!
-Adică?! făcui eu, amator de istorii… Doar îs vorbă-lungă şi-mi place să le şi colportez.
-Stai să vezi una! m-avertiză Antonel.
Cică, într-o duminică, era vară, omul se ciondănise, nu glumă, cu soaţa.
Se-nfuriase că-i stricase weekend-ul, o lăsase plângând, se urcase în maşinuţă şi se pomenise vâjâind pe şosele!
Dăduse radioul la maxim şi-l dubla într-un altfel de karaoke, descărcându-şi tot năduful, preocupat de respectarea normelor de circulaţie decât minimal.
-Ţţţţţ! nu mă abţinui eu. Şi, şofer?! De altfel, croitorul nu circulă trenţăros, cismarul, desculţ… făcui conexiunea.
– Cam aşa, mă-ngădui Antonel.
Şi, la un moment dat, o maşină a Poliţiei care-l urmărise de ceva timp neluată în seamă, ba chiar, nevăzută, îi barase drumul.
Oprise frânând din greu şi se supusese rigorilor. Drept e, tare a fi vrut să nu-şi piardă carnetul, s-aibă gologani de plătit…
Şi, lundu-i seama poliţaiului, mintea-i născocise o idee, poate salvatoare!
Ca răspuns la întrebarea de ce alergase aşa, precizase că, nu de mult, nevasta-i fugise c-un agent de circulaţie, lăsându-l cu ochii-n soare şi… cu buza umflată.
Oficialul, om trecut de prima tinereţe, c-un chip hâtru, împodobit de-o pleaşcă de mustaţă pe oală, îi dădu voie să plece…
-Ei, nu-mi spune?! mă uimii eu.
– Da, făcu Antonel. Crezuse ori nu… Oricum, îi apreciase gluma!
După o scurtă pauză, Antonel se ridică şi-aduse dozele de bere.
-Hai unchiule! Să ciocnim de revedere şi să ne facem poftă de… picioruşele ce vor sosi! mă-ncurajă el, după care începu să râdă ca un copil ce se află pentru mine.
-Când sunt bine dispus, mi-amintesc tot felul de trăsnăi, îl anunţai. Dar acum, n-am de replicat cu nimic la gluma ta şi-mi pare cam rău…
– Nu-i bai! Îţi mai zic eu!
Doamna şoferiţă, amuzată de ce ne mărturisise tânărul, avu revelaţia unei trăznăi de pe vremea primelor sale drumuri cu maşina, când şi din faţă, şi din spate, avertiza pe toţi cu lămâia-semnul începătorului Nepriceputeanu.
-Părea serioasă?! Nu ziceai că-i mare şefă?! Se molipsise de la trăncanitorul celtânăr?! începui eu cu presupusurile.
-Stai şi-ascultă! mă sfătui Antonel grăbit, să mă pună-n temă.
Îşi reaminti că era o mână de fată, bălăioară şi tare naivă, cum nu mai sunt azi fetele de optsprezece ani.
Rula dinspre Tg.Jiu înspre Bumbeşti-Piţic pe-o vreme tot năzuroasă, cu zăpadă şi polei pe şosea, când băgase de seamă că un gogeamitea camion dinaintea sa pierdea un strat grosier de ceva, nu-şi dădea seama ce?! Ce să fi fost?! se-ntrebase, după care îl clasonase îndelung pe camionagiu.
Acesta, crezând că BMW-ul gălăgios cere spaţiu pentru depăşire, se-nghesuise la dreapta şoselei.
Ea, nimic. Îl urmărea, atenţionându-l şi din faruri. Şi se mai scurseră nişte kilometri în semnale video şi acustice.
Enervându-se, punctase povestitoarea, la un moment dat, intrase în depăşire şi, când ajunsese în dreptul cabinei camionului, coborâse geamul strigând şoferului din camion că-şi pierde pe şosea marfa!
Acesta, nimic! Nici că se sinchisise! Rulase mai departe izidind puţin câte puţin din încărcătură.
Se repetase faza de câteva ori… încercare de depăşire… claxoane şi, acelaşi rezultat…
La un moment dat, camionul trăsese pe dreapta la o parcare.
Vizibil iritată, că bunele ei intenţii au rămas în zadar, fătuca mersese direct la tip:
-Auzi, de-un ceas tot îţi spun că pierzi marfa din camion. Eşti surd ori faci peşmecherul?
-Don’şoară, te-am auzit şi văd că eşti blondă! E destul!
Eu sunt brunet, nu sunt surd, nu sunt şmecher,sunt de la drumurişi împrăştiiantiderapant, că-i polei şi ca să nu derapezi dumneata! M-auzi?! o dumirise urmăritul..
Din ziua respectivă, precizase Şefa de la Relaţii cu Publicul, se simţise cu adevărat majoră şi realizase că şi-a căpătat pe bune carnetul de conducere auto!
Doamne, ce bine-i cu băiatul ăsta! îmi zisei şi mă pusei pe râs, taman când soneria vestea solia KFC-ului cu bunătăţile comandate.
Intrat în magazinul cu bijuterii din Pasaj, îmi aruncai uimit privirile peste nestematele expuse. Pofteam să iau Elei o podoabă. Din vitrină mă atrăsese un olmaz uriaş. Era de nedescris!
-Plăsmuire zici?! l-aud pe giuvaergiu mormăind, replicându-i, mă gândesc, interlocutorului aflat acolo.
Atras de şoaptele insului, făcui doi paşi înainte ciulind urechile, interesat de ce urma să spună:
-E-o certitudine tehnologia asta! Chiar extraordinară! îşi duce mai departe retorica, dând a-nţelege o lămurire neprinsă. Pulbere bine încălzită, apoi presată… poţi crea frumuseţe fără nici un fel de liant!
Şi unde mai pui că amortizează despărţirea bruscă şi totală de-o fiinţă apropiată…
-Ei?! Nu zău?! se linişteşte fals inocentul uluit din faţa lui, cumpărător probabil ca şi mine.
-Căutari îndelungi mi-au dezvăluit calea! Cu trudă am descoperit că diamantele concepute prin sinterizare pot face asta!
Numai să ai păstrată cenuşa de la incinerarea rămăşiţelor persoanei… spuse pe nerăsuflate maestrul pe un ton emfatic.
Prinzând nuanţa infatuării, căpătai curaj, apropiindu-mă de cei doi cu o căutătură perplexă.
Nu fusesem băgat în seamă ori asta era strategia giuvaiergiului?! În fine, nu conta!
-Ştii ce structuri diafane, cristaline, indestructibile în timp săvârşeşti din resturi de trupuri smulse pieirii? În plus, ai un avantaj ludic major! lămuri bijutierul.
-Cum? Cum? fură impuse elucidări de colocutor.
-Da! Căci e un joc incitant să identifici prin culorile creaţiilor insolite ce fel de forme ale vieţii au fost înveşnicite în pietre!
-Adică?! mai lansă neofitul nevoia precizării.
-Ce nu-nţelegi?! Să-ţi detaliez?! mimă un străveziu didacticism făuritorul.
În picuri mici ca de rouă mierie îi conturezi pe scumpii bunici! Aşa, va dăinui cât vei trăi alintarea verilor petrecute cu ei! Dorul îţi va fi tămăduit, prelungindu-ţi candoarea, inocenţa!
La fel, ostenit de suferinţe, culcat iremediabil de-o boală ori pradă trecerii anilor, trupul mamei sau al tatălui e mutabil în diamant cu irizări verzui ce-ţi stârnesc în gând aduceri-aminte despre cele învăţate de la genitori!
-Vai! Vai! Mă năuceşti! se lamentă interlocutorul grozav de sincer, dar şi speriat.
-Nu te-ar alina un diamant aidoma torţei amorului viu, pe care să-l admiri în răstimpuri?! îl chestionă bijutierul punându-i sub priviri o preţioasă străpunsă de fir sângeriu încolăcit, erupt, probabil, din lava unei iubite dincolo duse.
Dar piatra de aici? împunse cu o baghetă inventatorul către o feerie alb-albăstrie. În asta-i cristalizat un amic. Umărul loial, spiritul-geamăn al cuiva rătăcit în neant, e transformat în mărturie durabilă!
Apoi, privind uşor încruntat către un tumul de pietricele translucide, din loc în loc având inserţii negrii aidoma unor minuscule boabe de piper, se grăbi:
-Nu trebuie uitaţi nici dușmanii! Chiar de ţi-au prilejuit clipe amare uneltind, neiubind, diamantele înnegrite îţi tulbură ochiul şi-ţi amintesc să nu fii ca ei…
Odată aici ajuns, devenit conştient de mine, făcu o pauză şi mă privi zâmbitor:
-Dumneavoastră? Tot aşa, culegeţi informaţii ori aveţi vreo comandă fermă?
Trecându-mi mâna prin păr, salutai scurt şi părăsii aproape în fugă magazinul. Frisonat, începui totuși să socotesc dacă ar rămâne vreun diamant în urma mea. Și dacă da, sclipind în ce culoare…?
Decembrie din anul de graţie… e molâu… cam anapoda!
Ce ţi-e şi cu pandemia comodităţii?! Şi natura e, câteodată, atât de leneşă, delăsătoare, uită să se încadreze în rutina ştiută…
S-a contaminat de la românii noştri, inactivi privind efortul, că-i greula deal cu boii mici, când nema cap, nema vârtute… unii trăind cum dă Domnul ori ajutorul social, alţii dând cu jula pe seama inocenţilor…
Să se fi molipsit natura de la fruntea ţării, care mimează neajutorarea, neputinţa pentru reglarea bugetului, pentru sănătate, pentru pensii, pentru educaţie, pentru… toate?! Joacă şi ea teatrul nevoinţei amăgind pe românaşi?!
Aşa poţi pricepe că mărşăluim pe zvântat, ca peştele pe uscat, deşi ar fi trebuit să cadă ceva zăpadă şi s-avem greutăţi de circulaţie, să nu decoleze avioanele, să se-nchidă şcolile, să fim şi noi în rândul omenirii, că doar suntem în UE aliniaţi…
Dar la noi, nu şi nu!
Undrea e uscată şi rece, rece de-ţi vine să te compari cu bieţii covrigi cumpăraţi din timp spre a fi dat urătorilor la sat, că la oraş nu sunt primiţi, că fac mult zgomot, cântă-n boxe, pocnesc din nişte cnuturi pravloslavnice ca şi când vor să gonească şi duhurile, şi pe ruşii din Ucraina şi răcnesc de bagă-n sperieţi pe bătrâni, săracii de dumnealor şi, mai ales, animăluţele ocrotite…
Şi, cum ziceam, ultima lună din anul ăsta, e uricioasă, scorojită şi rece, de zici că-i soacra tradiţională, a de-o găseşti prin glume, prin poveşti, aşa ca să râzi de cineva şi tu, române, că destul râd ăi de la putere de tine, sărace!
*
Repet, azi e luni, ţeasta săptămânii de pregătiri pentru Sărbătoarea Crăciunului, cum s-ar zice…
Am un program deja creionat mental, de mine, de nepotul Antonel, apoi dus pe computer, ca să-ntâmpinăm creştineşte Naşterea Domnului, dar, înainte să acţionez, s-aplic pentru punctele 1 şi 2 din chivernisita listă de treburi casnice antecrăciuneşti, mă surprinde tentativa CMTEB-ului, care-mi intră samavolnic în garsonieră, să-mi colinde, fără să mă-ntrebe Primiţi cu… ?
Și nici n-ar fi fost cazul să strige… că l-am simţit cu vârf şi-ndesat, deoarece-n dormitor era o atmosferă frigorifică, nu altceva?!
Îmi vâr picioarele-n papuci şi fac rondul studioului. Partout, inclusiv oficiul, baia şi locul de-ndelungă şi profundă chibzuinţă sunt în faza incipientă a îngheţului…
Exasperat, dau ochii peste cap, mă-ntorc în baie şi-ncep igienizarea matinală ca un răcan amărât în ziua întâi de armată.
Poziţionat dinaintea ţuţuroiului, bag de seamă că din el se scurge amăgitor un fior de apă, da, un fir rece, care mă-nfiorează ca vârful unui şiş.
Inventiv, apuc buretele, sperând să-mi preia din canon, îl inund mărinimos cu săpun lichid şi-ncep să m-alint cu obiectul pe antebraţe, ştiind că ele atenuează şocul dinspre apa rece, dar ţi-ai găsit?!
Dânsele nu suportă rutina, aşa că, intru în dârdâieli accelerate înainte de-a include în supliciul răcorelii şi restul dezvăluit din trup…
Am noroc însă cu prosopul, congelat şi el de când absentează elementul caloric! Îl plimb uşurel pe derma îmbrobonată mai mult de frig decât de apă şi-l absolv de vină…
Alerg, vorba vine, c-am peste 70 binişor, spre dormitor. În drum, dau s-aprind cuptorul aragazului ca să fac atmosferă…
Ţi-ai găsit! Chibritul n-are ce aprinde! Nu-s gaze!
Abia în clipa culminantă a clănţănitului, mi-amintesc afişul, de la intrarea în bloc, prevestind întreruperea sărăciei de gaz pentru primele două zile ale săptămânii…
În fine, scutur din cap, doar el e încă mobil, restul organismului fiind încorsetat de-o incipientă anchilozare, zic, mişc ţeasta să-mi pun ordine-n sertăraşele minţii.
Şi să vedeţi c-am reuşit! Ca şi când n-am fost impactat de-un mizer inconfort, mă-mbrac stăpân pe mine şi pe situaţie în faţa oglinzii, încântat de cum arăt şi la propriu, şi la figurat la vârsta-mi seniorală.
Îmi iau borseta şi mon canne, neuitând să mă inund de-un abur de L’eau d’Issey pour homme şi… dau să ies!
Mă dau atoateştiutor şi calculat, umblând la bustul gol prin iglu-ul meu, gândind că-i musai s-acţioneze zicala cui pe cui se scoate şi să-mi revin din tremurături!
Vreau, dar nu pot, că-n casa larg-a scărilor, un colectiv de băştinaşi organizat şi înfierbântat, nutreşte să-l extermine pe-un meşter de la ministaţia termocentralei, prins întâmplător loco, pretinzându-i să recunoască incompetenţa funcţionarilor publici, de la Primăreţul Capitalei până la cei de la CMTEB.
Tentativa de linşaj nu ţine, fiindcă îi lămuresc eu ce-au de făcut:
-Haideţi oameni buni, să bisăm resurecţia! Să ne mai săltam o dată uniţi împotriva troglodiţilor!
Mă urmaţi?! îi întreb retoric deschizând larg uşa de la bloc, convins mie-n sută c-am de-a face cu nişte n-aude, n-a vede, n-a greul pământului, buni la vorbe, spăimoşi la fapte!
Fac câţiva paşi pe alee, întovărăşit exclusiv de Turbo, motanul blocului, păşind şold la şold cu mine, recunoscător pentru mângâielile date de-a lungul timpului…
*
Iată-mă ajuns în ziua creştinescului Ajun! Nu cunosc ce părere au congenerii mei, dar mie îmi pare că încoace, după 60-70, anii zboară… şi-mi evocă poetica zicere ,,…şi se duc ca clipele…/ Şi mă lasă pustiit, /Veştejit şi amorţit/ Şi cu doru-mi singurel,/ De mă-ngân numai cu el!”
Dacă peste zi, au vuit boxele pe ritmuri şi cu texte kitsch-oase, accentuate de plesnete infernale de bici și zumzet de vuvuzele, în amurg şi-au început colindul cetele urbane civilizate şi cumva înzestrate pentru asemenea cântări.
Am stat mai mult cuplat ori cu interfonul, ori cu soneria, spre-a omeni colindătorii intraţi în bloc, neuitând să-mi anticipez dărnicia pentru bunătatea lor cu ,,de la mine, mai puţin, de la Dumnezeu, mai mult!”
*
Dar ce a pus capac săptămânii a fost colindul unui grup de pensionari din bloc, toţi ieşiţi din slujbă acum 20-30 de ani, oameni cu pensii ridicole, dar cu carte şi, în special, cu simţul umorului.
Ei au surprins întreaga suflare de locatari cu cântece tradiţionale, încheiate, însă, spre amuzamentul general aşa:
Și-n seara aceea, i se adusese noian de flori în cabină… trandafiri, crini imperiali, orhidee… Un ocean de parfum se revărsa de pretutindeni pentru Senior.
Nepuse-n glastre, doar fără panglici şi ţiple, minunile tronau împrăştiindu-şi miresmele, eliberate din strânsoarea braţelor emoţionate ale admiratorilor!
Oglinzile încăperii tânjeau după reflexia Seniorului – asta era supranumele fascinantului actor, supranume devenit renume, nu se mai ştie de când!
Aşa-i zisese o tânără colegă, impresionată de carisma lui. Apelativul zburase din gură în gură, multiplicat de ecouri apreciative, încât fusese oficializat, apărând în cuprinsul tuturor afişelor publicitare! Aproape îi uitaseră numele!
Însuşi candelabrul îşi revarsa luminile inundând cu ele până-n cel mai nevolnic ascunziş al camerei, arzând în dorul Seniorului!
Dar cel mai dor îi era Sufleurului, umărului prietenos al maestrului, cum îi zicea chiar idolul său.
Dar cum altfel să-i fi zis?! Nu venea el primul la cabină? Nu pleca el ultimul?
Cine-i pregătea partitura, după cum Seniorul metaforiza numele scriptului jucat? Cine, dacă nu el, îl îmbrăţişa pe Senior cu tăcerea evlavioasă, impusă după orele petrecute în declamaţii pe scenă – de unul şi în loja Sufleurului – de celălalt?
Nu pleca el, Sufleurul, alunecând uşurel pe lângă pereţii cabinei, înlesnind Seniorului analiza interpretării după ovaţiile primite, după rechemările la rampă pentru băile de apreciere?!
Dispariţiile astea precipitate – considerate unica hibă – îi fuseseră imputate doar la începuturile colaborării, mai târziu, fiind incluse în particularitatea relaţiei.
Cui să-i fi trecut prin cap că retragerea asta, pe cât de silenţioasă, pe atât de intempestivă, drapa temerea Sufleurului ca să nu erupă lava ce clocotea în inima lui?!
Şi-i fusese acceptată fuga tacit de însuşi Seniorul.
Dar azi, acum? Cine era fugar? Cine se temea?! Seniorul!
Împovărat de glorie, dar şi temător… Plecase furişându-se… Se strecurase din teatru drapat în mantia personajului întruchipat. Păstrase cu diabolică laşitate şi masca de carnaval a acestuia din ultima scenă jucată…
Subţiat de ani şi de cazna fierbinte a jocului pe scenă, Seniorul avea aripile izbânzii! Alerga zburând. Zbura alergând spre un cămin ascuns de lume în care să-şi pună la fereală dobânda vieţii de artist.
*
Cabina-l aşteaptă pe Senior văduvită de energia lui atât de debordantă!
Sufleurul fulgeră tavanul cu priviri nebune. Imploră Cerul să-i aducă idolul! Dar nu se-arată!
O clipită i-aprinde scânteia minţii din urmă, îl zoreşte spre sulimanurile de machiaj, apoi, aruncând în spate o pelerină-n falduri, pe faţă o mascată, în mână cu spada, se avântă ca nebun în scenă, aşteptat acum de un ocean de ochi!
Simte cum duce pân-la capăt un vis văzut doar dinlăuntrul său, când, de sub scenă declama în şoaptă partitura pentru Seniorul.
Fiecare slovă, fiecare gest, fiecare pas implantau convingător în spectatorii extaziaţi credinţa că Seniorul îşi juca magistral alter-egoul în această seară!
Nu realizau cine cădea răpus în faţa lor pe podeaua scenei. Cui să-i treacă prin gând că nu Seniorul îşi ascundea chipul sub mască în seara asta, că interpretul chiar murise pe scenă?!
Zilele trecute, mi-am întâlnit un confrate. Frecventează cenaclul <<Senescenţa literară>>, publicând arar câte-o cărticică la editura cu acelaşi nume.
Diminutivez denumirea volumului nu drept desconsiderare valorică, nu, ci pentru că-şi tipăreşte scrisul exclusiv în ediţie bibliofilă!
Nu m-am preocupat indiscret de acest aspect, dar păcătosul ego mi-a insinuat că astă graţie luxoasă a volumelor poate ascunde ceva, precum machiajul actorilor sau al femeilor… imperfecte facial și nu doar…
Ştiu că l-am repezit, inhibându-l pe viitor să mă instige în această direcţie.
-Salve magister, mă onorează, deşi sunt mai novice decât el, binişor…
-Salut, salut! mă bucur şi eu de ocazie şi dau să-l mustrez, a câta oară, pentru magister, dar n-apuc s-o fac…
-Cum să nu te ridic în slăvi, când scrii bine, ai stil personalizat, recognoscibil şi-n texte fără semnătură, de-şi aruncă cititorul privirea?!
Și, unde mai pui, ai atâtea premii, care-ţi certifică valoarea ș.c.l… în fapt, văd in tine adevarat dascăl, artist al cuvântului, profesor de arta frumosului scris!
Când îl aud, mă-nfior, nu alta! Doar că ne ştim colegi de breaslă de multă vreme şi-am absolvit aceleaşi şcoli, la ceva distanţă de timp, nu mă supăr capital şi-l absolv apriori de vină!
Totuşi, a fost cândva respins pentru adresare, căci i-am zis în faţă c-aş prefera să-nfrunt băşcălia mai degrabă decât calomnia!
Invitat la un pahar, dumnealui, a ţinut să-mi lămurească salutul ca simbol al aprecierii valorii mele de scriitor, rugându-mă să nu-i fac pricină pentru aşa reflex condiţionat…
Cât am rezonat, omul meu şi-a cercetat SMS-urile, căci graţie acestui tic al dumisale mi-am permis voiajul mental…
Eu, terminând înaintea lui, m-apucasem să-ncerc a desena cu bastonul un cap de maimuţă în maniera lui Mr. Doodle, tentativa complicată şi durativă, finalizată, însă, înainte ca mon ami să mântuie şirul mesajelor!
Într-un timp, şi-a dat seama că-l aşteptam, încercând să se disculpe:
-Erau de la cititori… impresii, ştii… lăsate de recenta mea semnătură pe-un volum de poezii…
Şi, ce să vezi, vor să ne-ntâlnim in corpore la terasa <<Apogeu>> de la etajul unui bloc ultra de 30 de caturi, să ciocnim câte o băuturică şi să dau autografe acelora care-au cumpărat cartea după lansare…
Ce să fac?! Să mă duc, deşi mi-e teamă de-atâta succes şi de… brrr… numărul etajelor?!
Nu ştiu de reţii c-am acrofobie?!
Pripit ca mereu când am de-a face cu infatuaţi şi aroganţi, răspund contra cronometru ca să scap de orice obligaţie:
-Nimic mai simplu, colega! Foloseşte gadgetul recent apărut pentru înlăturarea acestui disconfort… S-a pus în vânzare la magazinele cu aparate medicale. El, sigur, te va lămuri privitor la dimensiunile faptelor și locurilor pe care le percepi acum urieșizate, n-ai nici o grijă!
-Ei, nu mai spune?! se-nfoaie de fericire naivă insul.
-Da! Sunt ochelari pentru realitate virtuală! Cu ei, suferindul este pus în situaţii, care-n viaţa reală l-ar expune la profundă anxietate!
Încearcă-i, deci! Sună-mă, să-mi confirmi dacă sfatul meu ţi-a folosit! adaug şi fac paşi să scap de… Salve magister!
Deși nu merită efortul, am ceva mustrări c-am fost cu el mefistofelic…
Mă îngrijorează și faptul că el ar putea suferi profund percepând la valori micșorate și evenimentul, și blocul, dar și însemnatatea recentului volum!
Sub o streaşină, adevărată umbrelă, stăteau ca doi guguştiuci…
El fuma plictisit, n-o iubea… Ea, derutată cumva, nu plângea, chiar zâmbea visând la toamnă, la ploaie, la cursuri – o droaie ce are a-nvăţa…
Ultima bucăţică de toamnă se-nmoaie în ropot de ploaie şi-o frunză plăpândă se lasă stropită de bruna cerneală, acum risipită pretutindeni prin rigole, pe străzi, prin colţuri de curţi şi, lipsită de sens, vine cu picuri ca şi gheaţa de reci…
A stat năvalnica ploaie şi umbrela vine cuminte cu mine acasă astă seară, târziu, deja zvântată, gata pliată.
Umbrela în cuier aşezată, aminte şi-aduce de-o vorbă rostită pe stradă, sub ploaie de un trecător: Aşteaptă-mă, toamnă, să-mi pun gând şi faptă sub umbrela frunzelor tale!
Ruga o amuză niţel şi, desfăcută din inel, odată se-nfoaie şi, de zor, prin odaie se foieşte nebună, că nu doar de ploaie fereşte, ci şi de tristeţe, de urât, de greşeală, de ură… de tot ce sugrumă liniştea unui om!
ANGELA DINA 