Fragment din Capitolul VII al romanului „ACASĂ”

<<În ziua aia, o vreme neprielnică, rea, ceţoasă, apăsătoare mă ispitise, aruncând spre mine o chemare, un cârlig… să iscodesc, poate să aflu către cine îmi trimit, uneori, rostite gânduri-întrebări ce capătă pe dat’ răspuns, nelămurindu-mă prin firescul conţinut, fiind exact ce-aş adăsta, de mi-aş răspunde eu însămi.

Ieşisem din căsuţa Mănţicăi tiptil, nedorind sămânţa-i de vorbă să mă întârzie. De parcă m-aştepta oarecine, cumva?! O apucai pe drumul peste Sărăţele, îmbelşugate, la început de toamnă, de ploile căzute deja. În drum, mă-nfiora a tristeţe sărăcirea grădinilor, a livezilor… Ici-colo, câte un gutui îşi apăra de recele dimineţii freamăt globurile galbene, dând părerea unei arome pe loc pieritoare. Regretam nespus graba timpului ăsta, meşter cosaş în anii vieţii mele de început.

Oftasem din rărunchi, doar nimeni nu mă auzea, cei vrednici mi-o luaseră-nainte spre lucrul zilei, cei leneşi tândăleau prin odăi ori prin ogrăzi, nesiguri în recele ameninţător al dimineţii.

Trecusem un podeţ peste un Sărăţel cu pretenţii de pârâiaş după apa de ploaie cu care îşi îndulcise, la sfârşitul verii, apele sărate, ridicându-se la vremea asta şi împiedicând drumeţul să-l mai sară. Şi, deodată, ceva îmi sparse încrederea singurătăţii, căci o mogâldeaţă mi se-arătă chircită în panta lină a văii ce-o urmam. La început, scuturai capul, vrând să mă dezic de vreo părere – rod al imaginaţiei mele. Dar nu dispăru, încăpăţânându-se locului şi aruncând către mine doi ochi, un chip şi o expresie, perfectă reflecţie a unei oglinzi în care mi-aş fi căutat propriu-mi chip… Avea, zburlită, ca şi mine, podoaba capilară, dispusă de natură într-o claie deasă, cam arţăgoasă, înăsprită şi de aerul tare al dimineţii… Zgomotul paşilor mei treziseră din amorţeală făptura ce-şi înălţase chipul către nedorita călătoare. Simţii cum ne fulgerarăm din priviri. Doamne, cât îmi semăna!! Îmi coborâi privirile pe mâinile făpturii: tremurau, ca şi ale mele, uşor. Şi degetele, da, degetele erau la fel de lungi şi subţiri ca şi-ale mele!

După secunda privirii ochi în ochi, biata făptură îşi plecase capul cufundându-se în amorţeala întreruptă. Mă cutremurasem frisonată excesiv. I-o fi tare frig? Sesizase şi ea izbitoarea noastră asemănare?! Dar se oglindise vreodată ?! Poate îi era foame?! Şi, cu acest ultim gând, scosesem din buzunarul jachetei toată averea mea destinată cumpărării de la magazin a unei cutii cu zahar cubic, depunând-o alături de ea.

Figura cu semne de curiozitate îmbrăcă o mască de Furie, de parcă ar fi spus: ia-ţi banii, nu-mi trebuie! Apoi, întărise refuzul, măturând spre departe banii, dorind curatul ierbii uscate izbăvit de impuritate…

După ce-mi culesesem avutul respins, mormăisem a salut, făcusem stânga-mprejur, îndepărtându-mă hotărât… Grăbisem paşii, iar, când să trec din nou podeţul, întorsesem privirea.

Descopeream că cea văzută, clipe înainte, dispăruse, iar pe valea Sărăţelelor nu se zărea ţipenie de om!

Mergând spre sat, duceam cu mine senzaţia că-mi întâlnisem geamana! Da! Da! Încredinţarea asta îmi deschise în suflet şuvoiul unei energii nebănuite, de care aveam să profit de-atunci înainte! Deci, până la urmă, nu eram singură!!

Regretam doar că nu avusesm la mine un petec de hârtie şi cărbune să-mi imortalizez descoperirea într-un portret… să-mi rămână drept certitudine… să nu se transforme cu timpul în convingerea că totul fusese o iluzie…>>

Read Full Post »

Din Capitolul V al romanului „ACASĂ”…

La un stop, înaintea staţiei de metrou Preciziei, maşina Mirei se află, pentru câteva minute bune, portieră în portieră cu maşina unor cunoştinţe, a unor prieteni, cel puţin aşa păreau cândva… Doamna şi domnul Săgeată?! se surprinse rostind cu glas tare Mira.

Sentimentul încercat fu cel de bucurie, de adevărată bucurie! Să fi trecut patru-cinci ani de când nu se mai văzuseră, de când nici la telefon nu se mai auziseră?! Oare cum e posibil?!… S-a scurs, parcă, o veşnicie! La volan era domnul, copilot – doamna.

Cum femeile dispun de o mai bună atenţie distributivă, s-ar fi cuvenit s-o fi remarcat pe Mira! Sau nu?! Mare nedumerire! Să n-o fi văzut?! Cunoştinţe de aproape două decenii, Septimiu şi Floreta Săgeată erau un cuplu de care Mira se ataşase rapid şi grozav! Să i se fi datorat exclusiv lui Renée apropierea de aceşti oameni?! Doar prin ea îi cunoscuse prin ’96. Hotărâtoare au fost şi circumstanţele, evident!

Renée îi fusese colegă Domnului Septimiu la Institutul de Motoare Termice vreo doi ani, timp în care îi cunoscuse şi soţia, pe Floreta, o persoană volubilă, extrem de prietenoasă.

Cu peste un deceniu mai mari decât Renée, cu doi copii – Lara şi Adrian – familia Săgeată nu prea ieşea, împărţindu-şi timpul între serviciu şi casă.

Apariţia lui Renée în viaţa lor a fost, prin ineditul ei, o adiere răcoritoare pentru Floreta, fire sociabilă, veselă, calităţi ce se voiau înăbuşite, pe de-o parte, de firea introvertită a soţului, pe de alta, de obligaţiile materne şi gospodăreşti, adăugate muncii angoasante de contabil. Renée, delicată, dar fără mofturi de domnişoară ultracultivată cum era, de fapt, avea un aer sportiv şi extrem de franc, încât era acceptată, deopotrivă, şi de doamne, şi de domni, şi de tineri, şi de cei vârstnici. Astfel, Floreta o adoptă pe dată.

Soţii Săgeată o întâlniseră într-o seară în drum spre metrou. În ziua aceea, Renée venea de la tenis. De acolo, spre metrou, se deplasa pe role, doar sosise primavara şi făcea mişcare, zilnic, chiar şi la Institut se ducea aşa.

Floretei nu-i venise a crede că fetişcana cu aer băieţesc ar putea fi inginera despre care îi vorbise bărbatu-său, mărturisea ea mai târziu.

Ca subalternă a d-lui Săgeată, se comporta atipic statutului şi libertăţilor insinuate după Revoluţie, fiind respectuoasă, manifestându-se ca o soră mai mică faţă de el.

Alături de încă trei colegi de facultate cu care venise în Institut anul acela, formase grupa de ciraci de la Aeronave din subordinea lui Nenea, devenit curând Nenea Mare, adică a lui Septimiu Săgeată, inginer cu aceeaşi specializare ca şi nou-veniţii.

Impactul copiilor, cum le spusese Săgeată de la început, fusese covârşitor, şi asupra lui, şi asupra Institutului. Pe inginerul SS, cum îl supranumea, în lipsă, cvartetul de subordonaţi, porecla îl amuzase auzind-o, doar era abrevierea numelui şi prenumelui său; îşi ieşise din apatie afişând, pe lângă rutină şi competenţă, un entuziasm teribil, un chef de a face mai mult, mai ales că era acum nucleul celulei de rezistenţă.

Acest grup de tineri ingineri bine pregătiţi, dar şi cultivaţi, erau pentru Săgeată o reflecţie amplificată a celor mai buni de la Aeronave din timpul său. De ce?

Învăţăceii, pe lângă pregătire profesională, aveau şi competenţe sociale, dezinvoltură democratică şi, parcă, mai mult curaj! Erau produsul altei generaţii, dar şi ai altor vremuri! Prin venirea lor şicanaseră teribil conducerea, în majoritate formată din oameni vechi, conservatori, sărăciţi de elanul creator şi competitiv presupus de rostul Institutului de Motoare Termice pe care-l guvernau ori se făceau că-l conduc…

Schiţele de proiect iniţiate de noii angajaţi, dăruiţi meseriei, se izbeau fie de reaua voinţă, fie de refuzul recunoaşterii noilor valori, manifestate de colegii mai vârstnici. Faţă de această situaţie, ciracii luau atitudine la modul cel mai direct, respectuos, dar şi democratic, speriind grozav pe versatili ori pe cei care mimau competenţa, procuparea şi munca, interesaţi doar de salariul căpătat oricum, chiar şi în lipsa performanţelor!

Anturajul copiilor îi pria lui Nenea Mare, chiar dacă strădania lor, a tuturor, nu era finalizată după aşteptări în Institut. Şi, cum în grup se cultiva gluma, toţi în frunte cu Nenea Mare, având un acut simţ al umorului, acceptau mai uşor neajunsurile din partea conducerii, dacă se râdea…

Gluma ajunsese pe înalte culmi de rafinament când echipei i se alăturase, culmea, un fost coleg de liceu de-al Mirei, inginer, şi el specialist în Aeronave, cu un portofoliu impresionant de invenţii la activ, dar şi cu un dialog nonconformist, flegmatic şi plin de umor negru – Dan Grigoriu.

Mira nu dăduse importanţă numelui vehiculat de Renée cu voioşie în povestirile zilnice, dar se dumirise despre cine vorbea atunci când participase la aniversarea a 30 de ani de la absolvirea liceului şi-l revăzuse pe Dan, aflând că el este cel care o entuziasma pe Renée la Institut.

Cei tineri îl adoptaseră imediat pe mai vârstnicul şi mult mai capabilul lor coleg, stând mereu cu gura căscată la poveştile de viaţă şi profesionale ale acestuia. Nici inginerul Săgeată nu făcea excepţie!

Dacă ar fi fost lăsaţi să-şi vadă de proiecte şi idei, probabil că ar fi mutat munţii din loc!

Din păcate, echipa de manageri ai Institutului îşi îndeplinea cu cinste menirea de a-i împiedica, drept pentru care tinerii începuseră un război de gherilă împotriva acestora. Zădărniceau orice încercare a conducerii de a-i trata financiar diferenţiat (de fapt, prin plusuri ori minusuri de câteva sute de lei la primă, sperau să bage zâzanie în grupul revoltaţilor). Cum? Simplu! Puneau laolaltă banii primiţi şi îi împărţeau frăţeşte.

Tinerii pregăteau din timp întâlnirile cu cei de la Ministerul Cercetării, chemaţi de conducere să înfunde câte un proiect propus de echipa lor. Odată, ciracii îi invitaseră, fără să anunţe direcţia, chiar pe câţiva eminenţi profesori de la Aeronave să arbitreze disputa cu funcţionarii Ministerului. Ieşise un scandal de pomină!

Directorul General îi chemase pe toţi şi le trăsese o papară de zile mari! Dar nu luase nici o măsură disciplinară împotriva lor, căci cei de la Minister, după tot teatrul, rămăseseră uluiţi de validitatea proiectului confirmată de somităţile din domeniu şi aprobaseră deschiderea fondului de plăţi pentru cercetare.

Bineînţeles că se tot încerca anihilarea muncii lor, li se dădeau tot felul de studii şi sarcini suplimentare fără alt rost decât cel de a-i încărca, stresa şi întârzia în munca lor adevărată.
Directorul General instituise şi un sistem de controale inopinate, cu scopul de a-i surprinde dacă lucrau la ineptele lui sarcini, ori la proiectul care ar fi putut aduce bani frumoşi Institutului.

Şi atunci, Dan Grigoriu se dovedise… un strateg desăvârşit: îi pusese pe cei mici să dezlipească linoleumul vechi în dreptul uşii biroului lor, doar atât cât să împiedice deschiderea bruscă a acesteia. Cine intra, o făcea cu tărăboi, depunând un efort vizibil. La Directorul General, acesta era însoţit şi de ceva injurii cazone…

Una peste alta, aveau timp să-şi ascundă hârtiile cu calcule ori să închidă fişierele din calculator care puteau să-i incrimineze. După un timp, conducerea a decis mutarea lor într-o zonă nou renovată şi povestea cu linoleumul n-a mai ţinut. În schimb, Dan Grigoriu a dispus aranjarea planşetelor în sistem paravan, cu faţa la fereastră, în dreptul uşii, blocând total accesul vizual al intruşilor în zona de lucru.

La protestele Directorului General, a replicat ingenuu: păi, cum, vreţi să ne stricăm ochişorii, lumina trebuie să cadă perpendicular, nu e permisă o înclinare mai mare de…sunt principii de optică…dacă vom calcula unghiul de refracţie şi cel de…. Urmarea nu fusese ascultată de colocutor, care-i şi lăsase în pace de atunci.

Şi astfel umplându-şi viaţa de inginer cu lucrul şi cu glumele lor, SS a trecut de la introvertit la expansiv şi acasă, mirându-şi consoarta.

Floreta s-a apropiat şi mai mult de Renée în timpul unei excursii în circuit prin Moldova, împreună cu cei mici de la Aeronave.

În timpul petrecut împreună, zicea Floreta, retrăise zile din studenţie, uitând, pentru scurtă vreme, de responsabilităţile prezentului. Şi itinerariul excursiei, şi compania lui Renée au reconfortat-o, încât, la înapoiere, s-a autodeclarat Nenea Mic.

Apoi, Floreta i-a fost un adevărat sprijin lui Renée când i-a murit bunica. Ea le-a susţinut moralul ei şi Mirei, după moartea Aurei.

Zilnic, le suna ca să le distragă de la pierderea suferită şi, săptămânal, găsea motiv de ieşire într-un loc, în vreun parc, într-o excursie în afara oraşului, ştiind că Mira de ani buni, de când cu boala mamă-sii, nu mai plecase din Bucureşti.

Intrarea Doamnei Sageată în viaţa Mirei a însemnat umplerea golului lăsat de moartea mamei.

E drept, Floreta era mai tânără cu zece ani, diferenţă aproape imperceptibilă în zilele noastre, când generaţiile mai mici, prin responsabilităţi, prin provocările diurnului, compensează diferenţele de ani prin surplusul de experienţe.

Din prietenii lui Renée, Septimiu si Floreta Săgeată deveniseră şi prietenii Mirei. Îi asimilase universului ei afectiv, ce mai! Şi, de altfel, de Mira îi apropiau multe.

Toate bune şi frumoase până într-o zi, când Mira simţi preagreul unei tentative de monitorizare din partea Floretei. Încercă să diminueze tentaţia amicei de a-i controla părerile, opţiunile. Se dovedise un efort zadarnic!

Un semn de întrebare mai solid fusese ieşirea Floretei pe când Mira, după o operaţie, era încă la reanimare. În clipele acelea, o sunase ca s-o certe că nu apelase la medicul sugerat de ea, chirurg notoriu, ba mai mult, o avertiza că nu era timpul trecut să regrete. Cu alte cuvinte… abia operatei i se inocula ideea nereuşitei intervenţiei!

Mira s-a purtat decent, i-a ascultat tunetele şi fulgerele, dar din momentul acela, nu i-a mai răspuns la telefon cu aceeaşi plăcere şi nerăbdare ca altă dată.

Apoi, Floreta, invitată cu soţul la Mira ori la Renée, lărgea permanent cercul invitaţilor, aducând obligat pe fiu-i adolescent la întrunirile adulţilor, inducând o stinghereală reciprocă, după cum forţa nota târându-şi mama ori cumnata, în acelaşi context.

De prisos au fost încercările delicate ale Mirei de a-şi determina prietena să gândească la extinderea competenţelor sale ca la un posibil impediment în cultivarea relaţiei lor de amiciţie!

La un moment dat, Mira a perceput în atitudinea soţilor Săgeată şi o alterare a respectului de sine. Ca urmare, bazându-se pe ideea că un deceniu în plus la vârsta cuiva îi diminuează acestuia percepţiile în raport cu cel mai tânăr, trecuseră la o atitudine uşor insolentă faţă de ea, încercând, frecvent, ironia grosieră ca mod al comunicării.

Mira îşi scuturase capul de gândurile astea, reproşându-şi sensibilităţile relaţionale bazate pe arsenalul mijloacelor de analiză psihologică, nepomenind nimic fetei sale.

Nu înţelesese deloc un aşa comportament la nimeni, cu atât mai puţin la prietenii Săgeată, intuiţi empatic. În plus, le arătase totdeauna respect şi fusese cu ei absolut onestă, oridecâteori îi ceruseră părerea în vreo problemă. Şi-atunci?!

Totuşi, a trecut peste toate… A vrut Floreta să-i cunune Renée fiica, i-a cununat-o, deşi nu era între ele nici o legătură! Diferenţă de vârstă, de formaţie intelectuală, de preocupări, de interese, nimic să lege pe fini de naşi!!

Picătura chinezească a fost alta! Nicicum nu-i venea Mirei a crede că, după nunta Larei, primise un SMS – clar trimis din eroare ei, de Floreta : Ce zici, dragă, cum i-am dus?! Ai fi visat?! Ce bănet au împins la masă! Să plăteasca fraierii dacă au bani, nu?!

Relaţia lor fusese deteriorată categoric! Volens – nolens, trebuia să curme o pseudoamiciţie!

Dintr-o bucată fiind, Mirei îi plăceau lucrurile clare. Încercă să se autopersifleze, spunându-şi că nu mai avea noroc la prieteni şi basta!

De-atunci, Mira a decretat că, după patruzeci-cincizeci de ani, rar se mai pot lega prietenii! Prietenii făcuţi la tinereţe, zice ea, se păstrează, chiar dacă vârstele îi modifică. De greşesc, se iartă, în amintirea anilor de odinioară când erau uniţi de aceleaşi idei, sentimente, chiar dacă personalităţile lor se aflau, uneori, în duel verbal ori de atitudine.

Mai bine fără, decât cu un simulacru de amici!

Şi cu toate astea, de câte ori nu revăzuse filmuleţele video cu familia Săgeată sau retrăise clipele sugerate în mulţimea de poze cu Floreta, Septimiu, Adrian şi Lara?!

Totdeauna rememorase cu plăcere clipele! Pesemne, vorba unui proverb coreean, învăţase perfect să facă supa limpede, adică să-i îndepărteze total spuma. Metafora ar însemna că, în anii cât nu comunicase cu familia Săgeată, îndepărtase orice resentiment şi rămăsese doar esenţa vremelnicei lor prietenii! Şi Mira se mulţumi cu această constatare! Oricum, de le-ar spune proverbul coreean, nu l-ar înţelege, nici tălmăcit! Şi-atunci?!

Nu va şti niciodată dacă şi familia Săgeată va fi reuşit vreo supă limpede-limpede ori va fi conştientizat nivelul propriilor necesităţi de care făcea vorbire piramida lui Abraham Maslow. Acolo, psihologul umanist american propunea o quintă de niveluri, în funcţie de ierarhizarea nevoilor umane. Zidise în amintiri familia Săgeată, lăsând să treacă anii de tăcere…

Read Full Post »

Fragment din romanul „Pensiunea” – în curs de editare

„… La şapte fix, se aşezau în jurul mesei rotunde din living toţi şi pe aceleaşi locuri… aşteptaţi de cănile-termice uriaşe, una cu lapte, una cu ceai şi alta cu franc-cafea, străluminând preajma, adică platourile cu gustări consistente, chifle aromitoare şi fructe, multe fructe…

Toată bogăţia ofertei era amplificată, însă, când se aprindea candelabrul, luminile sale reflectându-se în albul orbitor al damascului feţei de masă. Şi lumina exploda  când intra ea.

La şapte şi un sfert Renate îşi făcea apariţia, de cele mai multe ori neauzită de ceilalţi. Şi cum s-o fi auzit? Era aşa de  firavă, în ciuda staturii sale înalte! Părea serafică şi cine o vedea ar fi putut jura că a venit de nicăieri, nu c-ar fi intrat pe uşa larg deschisă a încăperii…

Trupul delicat şi armonios  era împodobit cu un cap de camee sub un păr învolburat blond-cendré, retezat drept până-n umeri.

Ochii, de un albastru oscilând potrivit stării de spirit şi intensităţii luminii, erau mari  şi te priveau cu irizări de poveste. La asta s-a referit Dragu odată, când, nu se ştia de ce, mărturisise penru sine, dar cu voce tare Toate ca toate, dar ochii sunt mirifici! Parcă te ţintuiesc două nestemate! Şi, dacă ei sunt ferestrele sufletului, înseamnă… da, că ea este… Şi, după cum văzuseră şi el, şi restul, era  uimitor de…

În fiecare zi  li se parea că o redescopereau, în fiecare zi li se părea că mai găseau la ea ceva nou…

Nasul drept, de linie romană, se încadra armonios în perimetrul feţei, stăpânind o gură mică, străjuită de buze uşor senzuale, amintind petalele unei roze, nicicând colorate cu fard.

Paloarea obrazului, precum şi cearcănele, bănuite abia, îţi vorbeau de ceasuri închinate veghei.

Gâtul era şi el delicat şi lung şi se lăsa împodobit, vara, iarna, doar de un lănţug din aur de care atârnau trei însemne minuscule: o cruce, o ancoră şi…o inimă. Astea sunt heraldicele ei, speculase acelaşi Dragu.

Purta permanent aceeaşi culoare: albastru. Şi, poate de asta, silueta ei părea imaterială, privirile ce-o aţinteau pătrunzând parcă prin ea ca laserul, ghicindu-i starea, dispoziţia, fără îndrăzneli în atitudine, controlându-şi fiecare comportamentul.

În plus, şi-o mărturisiseră unii altora, imaginea ei, deşi aparent rece, îi împingea spre visare, prelungită şi dincolo de prezenţă! Era de-ajuns gândul la ea?!

Aşa se-ntâmpla când vestmintele izvorau din albastru-deschis, mai ales. Deveneau toţi mai calmi, echilibrând liniştea din interior cu cea a mimicii şi gesturilor. Indiferent de moment, vârstă, circumstanţă, oricare apărea în faţa ei grav, solemn, simţindu-se cumva supraterestru.

Despre stările astea îl auziseră pe Dragu vorbind la telefon cu cineva odată: Da! Da! Se potrivesc albastrul şi ea! Cum? Dacă a studiat budismul? Cine ştie?! Poate! Oricum, l-a ales! Conştient sau aleatoriu, îl poartă! Ştiu, ştiu! E culoarea lui Vairochana, culoarea Înţelepciunii şi, totodată, deschizătoarea căii Eliberării!

Atunci nu pricepuseră nimic. Unii, chiar nici mai târziu. Alţii, da! Şi, energizaţi de această infuzie albastră întrezăriseră, întâi dibuind, apoi, din ce în ce mai clar, drumul spre ce nu visaseră când îi găsise Renate ori  la începutul şederii împreună.

Purta rochii de rips uşor răscroite – cât să se zărească baza gâtului, unde lănţugul se afişa precum un paspoal. Umerii înguşti  erau marcaţi elegant de croiala mânecilor lungi, urmând delicateţea braţelor şi terminându-se cu manşete late, încheiate în câte o bobiţă-nasture. Corsajul şi jupa erau, în schimb, nemarcate, fiind mai mult sugestia unei ţinute bătrâneşti, monahale.

De sub marginea rochiei duse bine dincolo de genunchi, picioarele, şi ele fin proporţionate, îşi arătau vârfurile  pantofilor de lac, mereu într-o nuanţă mai foncé decât vestmintele. Asta, în interior.

Cât priveşte ţinutele de ieşit se zicea că erau en vogue, urmând turnura de ultimă oră, uneori anticipând moda anotimpului. Un fond anume era alocat vestimentaţiei la Pensiune. Să fi fost aşa? Să nu fi fost?! Dragu ştia, că doar el, ca asistent part time, o însoţea pretutindeni, nu doar ca şofer. E drept, nu mergeau decât la întâlniri cu sponsori, la conferinţe pe teme de interes pentru manageriat, la întrevederi cu edilii urbei sau cu funcţionari din Ministerul Sănătăţii.

De altfel, de vestimentaţia celor de la Pensiune se ocupa un popular designer de la Cluj, a cărui soţie fusese medic la Sanatoriu şi rămăsese, după mutare, în legătura cu Valeria. Venea adesea la T. s-o vadă. Aşa aflase de idee, oferindu-i sprijin în material, consultanţă privind stilul şi preferinţele  fiecărui  azilant, precum şi confecţionarea…”

Read Full Post »

Din volumul „Puncte de inflexiune”

,,…Era mult după al treilea cântat al cocoşilor când Americanul propuse ca digestiv câteva picături de Armagnac, apoi se despărţiră pentru puţinele ore din noapte rămase.

Deşi avea fiecare programul minivacanţei, Diplomatul, mai pedant, le reaminti că a doua zi, după micul-dejun de la ora 9.30, aveau să facă prima tentativă de verzi excursionişti înspre Valea Jepilor. Aceia care nu se încumetau la aşa demers, aveau libertatea să se plimbe prin staţiune, să meargă la Cazinou ori cu telecabina spre Cota 1400. Cei amatori de drumeţie urmau să plece direct de la masă spre a economisi ceva timp ş.a.

Porniseră toţi la drum pe Jepi. N-aveau o ţintă precisă, voiau să urce până unde-i ţineau puterile. Americanul, grijuliu, îi înşirase pe toţi pe cărare în funcţie de bănuitele puteri ori performanţe alpinistice.

În fruntea plutonului, Papa şi Babacul aveau să sperie orice sălbăticiune nepoftită prin glasurile lor puternice, aflate mereu în dispută, indiferent de temă. Veneau apoi Flower-Power, cam înfofolită pentru vremea de început de vară şi Solitarul, în vervă. Urmau Miramotz, sprijinită în baston, dar şi moral de către Diplomat şi Patriarh.

Şirul trebuia să fie încheiat de către Doc şi American, punctând imagistic umorul ce însoţea pretutindeni grupul lor, căci nu putea să nu stârnească ilaritate diferenţa de înălţime dintre ultimii doi (Doc se autoalinta adesea „bijou”)…

În liniştea pădurii curăţate de ploaia recentă, toţi fură încunoştiinţaţi brutal de disputa dintre Papa şi Babacul:

-Gata, termină cu prostiile astea! Nu cred o iotă, basme! se auzi zvârlită furia lui Papa.

-Esti neinformat şi neîncrezător în opiniile fondate ale celorlalţi, nu te-ai dezbărat de obiceiul ăsta, deşi au trecut cincizeci de ani! nu se lăsă mai prejos Babacul.

Americanul grăbi pasul, gata să aplaneze conflictul.

-Ce-i băieţi, care-i baiul?!

-Lasă-i în pace, se sfădesc pe nişte tuneluri, zâmbi Flower-Power, furând o pauză scurtă pentru a-şi da jos jacheta flauşată şi pentru a-şi tampona fruntea cu un şerveţel.

–Olàlà, ils sont comme les enfants! chicoti şi Solitarul.

Între timp, se apropiaseră şi Miramotz, Diplomatul, Doc şi Patriarhul. Îşi aruncau ocheade, intrigaţi şi gândindu-se la efectele prelungite ale chefului îmbelşugat stropit cu vin ales, din ajun.

Papa şi Babacul nu conteneau cu strigătele…ba, mai mult, începuseră să-şi arunce şi invective de genul hai, că te-ai ramolit de tot,  ba tu ai luat-o razna, te crezi scriitor de science-fiction…

Patriarhul, râzăreţ, interveni prompt:

-Potoliti-vă,  băieţi,  cu  cât   strigaţi  mai   tare,   cu   atât  vă  solicitaţi  sistemul  cardio-respirator…suntem în urcare, vreţi să faceţi vreun infarct, ceva?!

Americanul, serios ca de obicei, abordă strategic disputa, nedezminţind semnificaţia prenumelui său -Vladimir- care trimite la capacităţi dominatoare de conducător:

-Cine şi de ce a început?!

Cei doi se repeziră să vorbească în acelaşi timp:

-Auzi, tu, ce poveşti, cică sub noi ar fi nişte tuneluri străvechi…comori şi alte bazaconii…glăsui răguşit de indignare Papa.

-Dom’le, n-are pic de răbdare s-asculte, sunt studii ştiinţifice, să vă explic descoperirile de ultimă oră! încerca să se justifice Babacul

-Simţeam eu nişte energii necunoscute, uite, aproape că nici nu-mi folosesc bastonul în urcare… nimic nu mă mai supără! zâmbi serafică şi împăciuitoare Miramotz, reuşind să atragă priviri duşmănoase de la beligeranţi. Mai cu seamă, Papa o săgetă ascuţit, ceva îi sufla în ureche despre asocierea ei tacită cu Babacul, doar îi auzise cum se-nţelegeau ieri tot într-o discuţie despre… nu mai ştia nici el despre ce…

N-apucă să-şi ducă gândul până la capăt, că-l auzi mârâind pe Babacul:

-Ia vezi, nu mă mai persifla şi tu! se adresă tot către Miramotz.

Răsteala acestuia îi zdruncină ceva din cele presupuse despre cei doi. Totuşi, credinţa lui era că se afla singur angajat în dispută şi nesusţinut.

-Drace, mă simt discriminat! Ca să vezi! De când trăiesc în Ţara Arţarului, de câte ori revin acasă, mă cam tot atacă unul cu una, altul cu alta… Îşi promise solemn să nu mai călătorească singur,  s-o ia totdeauna pe Karmel a  lui! Doamne, cât îi lipsea sprijinul ei plin de tact! Adesea recunoştea, mai mult în sine, că, atunci când nu el avea dreptate în vreun schimb de păreri, suporta învingerea uşor datorită intervenţiei înţelepte a soţiei cu o personalitate integră.

-Baieţi, puteţi să vă ciondăniţi cât vreţi, dar pe doamna s-o lăsaţi în pace! interveni Doc, umflându-şi cavalereşte pectoralii şi înălţându-se uşor pe vârfuri să pară mai impunător.

-Chiar aşa! Ce v-o fi venit, stricaţi atmosfera?! mormăi înfundat şi Diplomatul.

Flower-Power, înviorata de pauză, o porni voiniceşte înainte:

-Hai, hai, lăsaţi poveştile, să nu ne-apuce vreo ploaie!

–Ma fleur, tu as raison… te însoţesc, o sprijini Solitarul.

Americanul, însă, nu voia să lase lucrurile neterminate:

-E limpede că nu putem merge mai departe până nu încheiem disputa asta, oricare ar fi ea. Să reluăm, Babacule, ce spuneai ?

– În ultimii ani, în zona Bucegilor s-au efectuat măsurători energetice care au evidenţiat existenţa unor câmpuri de forţă extraordinară şi a unor treceri subterane care traversează munţii dintr-o parte în alta.

Mai mult, aceste măsurători au dus la constatarea a două treceri subterane care merg din zona Bucegilor până în apropiere de Peştera Urşilor din Carpaţii Occidentali, acestea fiind întretăiate din când în când de diverse tunele mai mici sau mai lungi.

Ce este uimitor e altceva! Privite de sus, ipotetic vorbind, aceste tunele nu străbat haotic munţii, ci sub forma unor linii care figurează imaginea unui lup imens, având gura deschisă, ca atunci când se aruncă asupra prăzii. Capul lupului este în Munţii Apuseni, iar coada coboară până în apropiere de Pietroşiţa, în judetul Dâmboviţa.

Întrebarea logică este dacă aceste tuneluri subterane au fost făcute de mâna oamenilor sau dacă au fost doar descoperite şi folosite de oameni?

Deocamdată, nu are cine să răspundă. Poate doar misticii, care au avut curajul să afirme că totul a fost construit de Zamolxe, atunci când Marele Zeu a decis să apere acest pământ sfânt şi pe cei care-l locuiesc.

-Acum înţelegeţi de ce m-am enervat?! Am venit să mă relaxez, nu să fiu victima unor aberaţii! ripostă nervos Papa.

-N-am adus vorba degeaba de energii, interveni Miramotz, se pare că Sfinxul şi Babele sunt în epicentrul unei astfel de zone benefice.

-Nu ştiu ce să zic, pe vremuri se spunea că sub Crucea de pe Caraiman s-ar fi făcut nişte experimente…şi cu magnetism, şi cu electricitate… Ca să nu mai vorbim de Sarmizegetusa, în sanctuarul dacic de la Racoş s-au găsit cuie de fier care nu ruginesc. Testate cu raze X, s-a descoperit că, într-adevăr, cuiele au 2000 de ani, iar în componenţa lor intră fier pur aproape 99%, magnetită, oxid de fier şi alumino-silicaţi. În lume mai sunt doar două exemple de astfel de fier inoxidabil: stâlpul de fier de la Delhi şi discul din Mongolia, cercetate de NASA… încercă o intervenţie ştiinţifică şi Patriarhul, dar fu redus la tăcere brutal de Papa:

-Uite cu cine m-am adunat! O ceată de nostalgici comunişti! V-au împuiat ăia capul din copilărie până la bătrâneţe cu plaiurile mioritice şi cu poporul ales ce-am fi!  Hai, de  la  voi,  ăştia care-aţi vieţuit în România, mai treacă-meargă, asta aţi văzut şi auzit, asta spuneţi, dar nu accept inepţii de la Babacul! Speram să se fi mai luminat de la mersul prin străinătate!

Americanul uită pe moment de sfada care începea să capete amplitudine de grup şi începu să vorbească apăsat, cotrobăind prin memoria călătoriilor sale:

-Dacă stau să mă gândesc bine, am citit şi eu acum câţiva ani un articol al exploratorului G.E. Kincaid, care, în timpul expediţiei sale în Marele Canion, a făcut o descoperire uluitoare: un întreg oraş subteran, cu o reţea de tuneluri, în care s-au găsit dovezi ce indicau faptul că civilizaţiile antice au migrat în America din Orient prin aceste căi subpământene. Cercetătorul a demonstrat, aparent convingător, că populaţia care locuia în aceste caverne misterioase, adânc săpate în stâncă, era de origine orientală, posibil din Egipt. În articol se mai  relata şi că echipa coordonată de Kincaid ar fi descoperit o cameră gigant, de aproximativ patrusutecincizeci de metri pătraţi, din care porneau zeci de pasaje, ca spiţele unei roţi…

-Bravo, în loc să mă ajuţi să terminăm cu subiectul ăsta de doi bani, ai intrat şi tu în jocul lor, nu era suficient să ne împăunăm cu fantasticul local, acum am extins aria la mapamond! se înverşună din nou Papa, înfruntându-l pe American.

Între timp, Flower-Power şi Solitarul făcuseră cale-ntoarsă şi, oftând, se alăturaseră ca ascultători dezbaterilor aprinse.

-Stai aşa, că nu-i de glumă, zise şi Doc. Uite, mi-aduc aminte că, în copilărie, aveam un vecin polonez, rătăcit de locurile sale şi stabilit în Regat, Stanislaw pe nume… Ne tot atrăgea cu o poveste spusă de bunicul său, o poveste despre fapte petrecute undeva la graniţa dintre Polonia şi Slovacia, pe culmea Babia Gora, pare-mi-se…

-Ce memorie de elefant are şi ăsta micu’?! spuse indignat şi neiertător Papa.

Doc nu-l luă în seamă, mai ales că Miramotz, care lăsase bastonul să se odihnească pe trunchiul unui brad, îl încuraja din priviri să continue.

-Şi povestea Stanislaw al nostru cum bunicul său, însoţit de tatâne-su’, urcând culmea cu pricina, au ajuns într-un loc, pavăză a unui secret – moştenire din generaţie în  generaţie,  se  pare… Într-un stufăriş, dăduseră la o parte un pietroi care ascundea intrarea într-o peşteră şi pătrunseseră acolo cu mare sfiiciune…

-Uite c-au avut norocul să mai şi iasă, alfel cum aflam noi povestea unor venetici?! se răţoi în continuare Papa.

-Lasa-l, mă, să spună, povesteşte aşa frumos, parcă te-ar anestezia să-ţi scoată măseaua de minte! râse blajin Patriarhul, facând aluzie la profesia lui Doc. De fapt, lui îi plăcea Doc; încă din copilărie, intuise calmul şi profunzimea judecăţilor sale. Prin intervenţia sa, căuta disimularea  simpatiei nutrite faţă de stomatolog, azi, devenit bunic…

-Ce găsiseră?! Se pare că o deschidere largă, ce ducea spre miezul Pământului, dar nu oricum, ci legând ieşiri subterane spre alte ţări, pe sub mări şi oceane…

-Ce frumos! exclamă Miramotz şi improviză pe loc: Străvechi tuneluri ce leagă ţări şi continente/ Un vis de nemurire făcând să se deştepte,/ Un labirint de căi pe care să cutezi/ Prilej de sfadă cruntă pentru cantemiriştii… verzi! încheie ea râzând de propria-i găselniţă.

-Ia uite ce frumos le-a-ntors Miramotz! Hai să fie motto-ul zilei şi s-o luăm la picior, pierdem timpul, propuse împăciuitoare Flower-Power.

–Verzi?! o fixă Papa. Faci aluzie la unchiul meu? Ştii bine că s-a dovedit că n-a fost legionar! Şi de când eşti tu mare poetesă?!

-Papa, nici gând, ne persiflam pe toţi…nu înţelegi, verzi, adică tineri, între ghilimele…chiar trebuie să-ţi explic tot?! o luă didactic şi amuzată Miramotz. Doar fusese treizeci şi doi de ani profă! Cât despre ultima lui remarcă… nu zise nimic, dar un fior de emoţie îi aduse aminte surpriza pregătită pentru toţi în seara ce urma… prima ei carte de versuri…

Americanul, sfătos, îşi aşeză mâinile pe umerii celor doi războinici camarazi şi decise:

-Părerile sunt împărţite, există studii sau numai presupuneri, ce contează asta?! Credem ori nu, important e să ne ascultăm paşnici unii pe alţii, să  nu  facem din ţânţar armăsar pentru orice! Până una-alta, haideţi să ne bucurăm de urcuşul ăsta binefăcător, cât ne-or ţine puterile…

-Hai, să ne facem că-nşelăm timpul şi că mai suntem încă tineri! spuse, cu o ciudată amărăciune în glas, Patriarhul.

-Păi, atunci, gata, s-o pornim la drum! se înveseli subit şi Diplomatul.

–Ou est l’esprit d’aventure… dragilor?! se alătură îndemnului în felul său Solitarul.

-În regulă, numai să nu mai aud de poveşti cu tuneluri şi energii! nu se lăsă păgubaş Papa, irascibilizat nu doar de înfruntarea cu Babacul, ci şi de osteneala urcuşului. Avusese condiţia fizică peste aşteptări până să plece spre ţară, când medicul său îi confirmase c-ar avea un început de gută… Îi mărturisise asta, la un moment dat, lui Miramotz, văzând în ea un posibil compătimitor, doar  folosea bastonul, nu?!

-Cine te-aude crede că eşti ori slab de înger ori ai căpătat fobii în cine ştie ce închisori ale comunismului…în care n-ai fost, de fapt! îl taxă Babacul, preluând sprinţar conducerea grupului.

Americanul schimbă câteva priviri neputincioase cu Doc, reluându-şi postul de ariergardă în grup.

 

Trecuseră de prima etapă a urcuşului, cea mai dificilă, când escaladaseră şi câţiva buşteni căzuţi de-a curmezişul potecii, ajutându-se unul pe altul, ferindu-se de zonele noroioase ori de micile aglomerări de pietriş.

Inimile lor îşi reglaseră oarecum ritmul, ici-colo ajutate şi de binefăcătoare exerciţii respiratorii, ca în cazul lui Doc şi al  Diplomatului.

Miramotz nu contenea să se închine în gând bunului Dumnezeu pentru minunea că rezista atât de falnică urcuşului.

Nici Flower-Power nu era mai prejos, deşi îşi făcea nenumărate reproşuri pentru ţinuta nu tocmai potrivită escapadei. Murea de cald, avea senzaţia că transpirase râuri, nu alta! Norocul ei cu Solitarul, o antrena galant în tot felul de poveşti piperate din belşug cu franţuzisme.

Patriarhul înainta sistematic, atent la tot ce era în jur, punctând vreo descoperire botanică ori entomologică prin vreo remarcă referitoare la asemănări cu membrii grupului lor.

Papa şi Babacul se pare că uitaseră de sfadă şi erau iar în fruntea grupului, chicotind zgomotos.

În urmă, Americanul se oprea în răstimpuri, nu ca să-şi tragă sufletul, căci avea condiţie fizică, ci ca să cântărească siluetele prietenilor pe care nu-i mai văzuse de cincizeci de ani, în speranţa redescoperirii trăsăturilor adolescentine din timpurile vechi… Nu-i regăsea deloc, oricât s-ar fi străduit, şi-atunci un oftat puternic îi exterioriza dezamăgirea.

 

La un moment, un zgomot înfundat venind dinspre pământ zgudui pădurea. Tunetului i se alătură imediat şi o mişcare puternică pe orizontală.

Flower-Power şi Miramotz se agăţară neputincioase de trunchiurile unor copaci, dar băieţii, încrezători în propriile lor puteri, fură prinşi de trepidaţii pe mijlocul potecii ori chiar pe marginea dinspre panta înclinată primejdios.

Americanul dădu glas spaimei generale printr-un  Atenţie, cutremur! aruncat gutural.

Strigând înspăimântaţi, îşi pierdură pe rând echilibrul, căci mişcarea pe orizontală se transformă brusc într-una verticală, cu zmucituri pline de forţă.

Americanul nu mai apucă decât să vadă cum prietenii lui se scufundă, unul câte unul, într-o crevasă ce înainta repede în zig-zag şi spre el. Urmări cu groază apropiata cădere a unui copac, închizând ochii şi spunându-şi Ce ironie, să bat atâta drum din America şi să fiu îngropat de viu aici… şi  prietenii mei să piară alături de mine… din pricina mea…

Apoi întunericul şi răsucirea corpului său în cădere printre bulgări de pământ şi bolovani îl ameţiră şi-l lăsară fără cunoştinţă…”

Read Full Post »

Din romanul „Acasă”

<<… În scurtul răstimp petrecut în ,,cunie”, încropind o salată de crudităţi şi un grătar, îşi aminti de bunătăţile făcute de mama ei altădată, când mâncarea îşi avea alte rosturi, când nu se temea nimeni de colesterol, de hipertensiune şi nici de oboseală… Ai ei mâncaseră pentru a trăi, nu invers, totuşi preocuparea pentru varietatea, pentru gustul mâncărurilor existase! Şi, în plus, mamă-sa pusese în orice mâncare multă-multă dragoste!

Şi, tăind morcovul şi ţelina, îi lasa gura apă după salata de boeuf făcută în casa lor cândva, din cel mai bun rasol-alb, morcovi carotte, albitură şi castraveţi cornişor! Dar maioneza?! Meşterită pe loc din ouă cu gălbenuşul roşu, frecate în castronul  de piatră destinat anume, folosind ulei dublu rafinat, să nu amintească prin miros sămânţa de floare… Dar mâncarea de măsline cu limbă de mânzat?! Dar musacaua de vinete?! Dar…?!

Venită la masă, culmea, şi Renée  visa, ce coincidenţă, la timpurile când îi gătea bunătăţi Mămăiţă! Şi, pentru că nu aveau desert, înghiţi în sec la gândul unor ,,punguliţe cu nuci”, lăsate la înmuiat într-un sirop gros cu rom şi răzătură de lămâie, ca pe vremuri…

Ca urmare a nostalgiilor culinare, în seara aceea, Mira procesăa, cum zicea Renée, nişte clătite cu nucă pisată,  scăldate în sirop de afine.

Bune şi-astea! exclamase tânăra pofticioasă, dar nu ca punguliţele Mămăiţei! Renunţară la îngheţata de fistic avută în vedere şi care urmase, ca mereu, calea spre congelator via Supermarket.

Strângând masa, Mira, contaminată uşor de amintiri, se duse cu gândul spre mesele luate vara în ograda bunicilor, sub chioşcul din şipci de brad cu acoperişul-ciupercă  învelit, peste olane, cu snopi de stuf adus dinspre bălţile Dunării de Bunu, ca să apere ,,fereala” de arşiţe… Acolo se aduna, la o masă rotundă, ce putea ,,omeni” un trib întreg, neamul Razeşenilor la vremea vacanţelor de vară!

Pe masă tronau, totdeauna, feţe de masă în pătraţele vineţii ori brune, ţesute de Buna din bumbacul cultivat şi prelucrat de ei.

Când erau adunaţi toţi, se aducea o coşcogea  strachina smălţuită cu  ardei ,,cornu’-caprei” copţi pe grătarul din vatră, scăldaţi în oţet de vin diluat şi daţi vag cu o pulbere de sare pudră. Şi, în timp ce se desfăcea teancul de farfurii pe la toţi, Bunica Raveca aducea pe un fund de lemn o mămăligă aurie, cât roata carului, cum ziceau cândva oltenii, feliată cu aţa de cânepă.

Indiferent de vârstă, mesenii luau pe farfurii câte o felie de mămăligă şi câte un ardei. Aperitivul ăsta se numea fruştuc, de la nemţescul ,,mic-dejun”. El stârnea apetitul, mărit de cine era în stare cu un ,,pa’ar” de ţuică de prună vineţie. Şi Mira surâse amintindu-şi cât de franţuzeşte se aspira în vorbirea oltenilor ei ,,h-ul” intervocalic!!

În jurul ,,ciuştilor’’, cum le ziceau ardeilor, se iniţiau vorbele, uneori iuţite ori gâfâite, după cât de harnic se dovedea ardeiul!

Urma apoi ciorba din măruntaie de pasăre, fiartă tot la vatră în ulcea de lut,  acrită cu zeamă de castraveţi şi parfumată cu cimbru proaspăt ori cu tarhon şi adusă tot în străchini de Hurez, care-i păstrau căldura. Fiecare primea câte  o bucată-două de carne, ce nimerea polonicul, doar la Bunul se afla, invariabil, căpăţâna orătaniei tăiate, iar la mamă-sa Raveca, târtiţa! La sfatul Bunului, Mira lua gâtul, bucăţică cu a mai multă carne, de era imposibil  s-o cureţi toată de pe oscioare ….Bunul glumise cândva, nepoata o luase de bună, pretinzând, şi când crescuse, acea …bucăţică bogată.

Ghearele luau destinaţia străchinii lui Ţuchi, coteiul alb, altminteri hrănit cu pâine ori mămăligă, să nu râmnească la ,,oare”!

Felurile se mâncau încet, în respect. Între ele, sporovăiala se deşira într-un crescendo retezat abrupt de felul care urma.

Se înfăţişa, apoi, tingirea de aramă cu raţa pe varză ori mâncare de castraveţi sau pui pe cartofi, neapărat pregătite sub ţest, de unde se scotea la răcorire când începea masa.

De două ori pe săptămână, se frigea la grătarul pus pe şamota vetrei cu jăratic din coceni de porumb, un pui răstignit, despicat, urmărind perfect mediana pieptului; perpelit şi dorsal, şi ventral, puiul păstra ca pe nişte decoraţii inima şi rărunchii aninaţi; ficatului i se acorda atenţie separată, fiind, mai des atins de pana de gâscă înmuiată în untura de porc, din strachina special desemnată. Urma apoi ruperea bucăturilor şi imersiunea lor într-o strachină uriaşă, pe jumătate umplută cu apă clocotită, spre surprinderea ardeilor capia copţi, de se înroşeau mai tare. Se arunca deasupra un praf de sare şi altul de flori de cimbru şi se acoperea vasul. ,,Başca”, adică separat, se pregătea mujdeiul într-un mojar de lemn cu un ,,pisalog”  folosit exclusiv la asta, până când căţeii se cuminţeau în sare şi ulei, într-o pastă catifelată şi uşor gălbuie. Acest ,,accesoriu” însoţea pe tavă puiul, fiind, totuşi, opţional, ca şi feliie de mămăligă alăturate.

Felul de bază cerea, însă, pâine. Fie că era dospită, fie, azimă, tot pe vatră, sub ţest se cocea pe frunze fragede de nuc ori foi de hrean. Şi era dulce şi aromată, de-ai fi mâncat-o şi goală! Mare şi ea tot cât roata carului, se ţinea învelită în faţă de masă albă de bumbac şi se tăia cu un cuţit de oţel şi cu lama subţire şi foarte ascuţită. Îşi păstra prospeţimea, savoarea şi parfumul multă vreme.

Drept băutură, mergea un vin diluat cu apă ţinută la gheaţă ori pur şi simplu apa de la fântână, rece şi ea.

Vară fiind, desertul venea după un somn bun şi  era alcătuit din fructe culese de Buna, spălate şi  răcorite de aerul din beci. Alteori se mâncau turchestani ori lubeniţe poposite de departe din bostănării bulgăreşti şi pentru care Bunul risipea culant bănicioare de grâu ori porumb.

Dar iarna, când se mânca în ,,casa a bună”? Mâncarea se făcea pe o maşină de gătit de tuci neagră, gălăgioasă, încinsă ca o locomotivă. Ce sarmale se făceau! Din pecie de porc afumată, slănină şi porumb ,,spart în patru”, adică măcinat mare şi varză acrită mirosind tare a mărar, se rostuiau sarmale subţirele culcate în rânduri alternând cu costiţă împănată, toate înroşindu-se în dulceaţa bulionului de ,,platagene” gros, parfumat, amintind, şi după procesare, mirosul vrejului verde din care fuseseră desprinse. Dar ciorbele din oase de porc înăcrite cu zeamă de varză, galbenă ca lămâia…?>>

Read Full Post »

Din romanul „Legătura de chei”

„…Şi,  meditând  la  soarta Marietei, nu putu să nu-şi amintească cum murise bunicul.

Fusese luat de Artemie la el, dar, fiul fiind mereu plecat, bătrânul, în ultimii ani de viaţă, când neputinţele îl dovediseră, fusese silit la izolare în odaia lui. Nici la masă – deoarece plescăia – nu mergea cu ai casei, nici la televizor nu era lăsat, că adormea şi sforăia, nici pe balcon, să ia puţin aer, că n-avea cine să stea după el!

După ce făcuse optzeci de ani, nu-l mai scoseseră afară decât să-l ducă la…cimitir. Aşa se întâmplase cu bunicul! Şi doar făcuse atât pentru a sta cu fiu-său!

Când îi sugerase ginerele să vină să stea la el şi la Aura, bunicul se arătase indignat de propunere, dar, din respect pentru Costin, nu spusese prea multe.

Avusese grijă s-o certe pe fiică-sa pentru intenţia ginerelui ! Cum?! se întrebase el retoric, cum să plece el din casa LUI, insistând asupra posesiei nu doar prin pronunţie, cât şi prin mimică.

Adăugase apoi că Artemie cumpărase şi apartamentul, şi mobila din banii luaţi pe casa bătrânească din Oltenia.

Aşa fusese înţelegerea! Ca să stea cu băiatul, fusese determinat să nu-i dea bani şi Aurei, nici din vânzarea casei, nici din a pământului – doar ea primise, la nuntă, pe lângă dota în bani şi douăsprezece ha!  Drept era însă, pământul fusese luat de C.A.P.! Dar cine era de vină?!

Apoi, bunicul, să-l ierte Dumnezeu, întărise că băiatul îi era mai aproape de suflet! Aşadar, îi spuse, în veci să nu se mai facă vorbire despre subiectul ăsta!

Şi Mira, aducându-şi aminte de însingurarea bunicului în familia fiului, ceru iar iertare Domnului, gândind cum însuşi bunicul se purtase cu propria-i  mamă.

După ce murise bunica Geta, Vidu plecase la băiat, la Artemie, lăsând-o pe biata străbunică nonagenară în  grija unei vecine cam lenoase, cam lălâie, de nu-ţi venea  nici o cană de apă să iei din mâna ei, cât de însetat ai fi fost!

Din ziua aceea, era ştiut, fusese condamnată la moarte! Puternică, bătrânica trăise gata-gata să atingă suta de ani. Nu se plânsese nici chiar fetei măritate într-un sat vecin, care venea săptămânal s-o vadă.

Şi, cum ar fi făcut-o, dacă ea însăşi alesese ca să trăiască în casa ei, după moartea bărbatului, alături de familia unicului fiu?!

Murise cu mintea-ntreagă, vegheată de vecina aceea, dar nu pomenise de nici unul dintre ai săi, nu se temuse de momentul acela, atât de aşteptat de ea, izbăvitor.

Era deshidratată grozav, căci, de săptămâni, nu mai putea să înghită nimic, nici măcar apă.

Când să–şi dea sufletul, ceruse un păhărel de rachiu. Îl dăduse de duşcă cu repeziciune, ca şi când o zorea cineva, îşi făcuse o cruce largă şi, în timp ce-şi dădea sufletul, două lacrimi izvorâseră din ochii larg deschişi, parcă ar fi zis că atâta plâns e de-ajuns pentru ea…

Fusese înmormântată cu pompă de Artemie, care-i ridică  şi  o cruce  din  marmură  neagră,  cum  n-avea  la căpătâi nici un răposat din  cimitirul din dealul satului! Dar ce folos ?! Ultimii ani îi trăise însingurată.

Cât o fi suferit biata, n-a ştiut nici dreapta, nici stânga! Şi ea fusese rugată să stea la  fata cea mare, pe care o refuzase, motivând că vrea să moară în…casa EI !!

La ce bun toate astea, se trezi răzvrătită şi mâhnită Mira. Simţi că-i plânge sufletul, de parcă s-ar fi întâmplat ieri…”

Read Full Post »