Podul lui Dumnezeu, piatra sfântă de la Ponoarele…

Zi de vară. În crepusculul timid simţea colţii ameninţători ai arşiţei pândace. Nici o boare. Nici o mişcare. O încremenire aşternută ca la-nceput de lume, gândi.

Porni din Drobeta Turnu-Severin spre Baia de Aramă devreme, dorind să ajungă la Tismana către amiază. Şi acolo se găsea, după cum aflase, o certitudine pentru continuitatea neamului pe teritoriul românesc, dovedită prin faptul că toate lăcaşurile sfinte fuseseră înălţate pe vetre de cult getice, creştinate mai apoi şi însemnate prin mici biserici de lemn.

Într-adevăr, Mănăstirea Tismana descindea dintr-un spaţiu amenajat cândva pentru adunări păgâne, în secoli creştinate, fiind prima biserică din tisă, de unde-i vine şi numele.

Înălţată pe un vârf de stâncă din muntele Stârmina, lăcaşul cu siluetă măreaţă de castel medieval stăpâneşte o cascadă de patruzeci de metri ce-şi sfârşeşte căderea chiar în râul Tismana.

Nu doar farmecul mănăstirii îl ademenea spre locul acela, ci şi povestea ţesută pe seama întemeietorului ei Nicodim, monah ajuns în fruntea obştii la Mănăstirea Hilandar de la Muntele Athos, mediator vrednic la Constantinopolul anilor 1375 în scopul ridicării anatemei asupra Patiarhiei sârbeşti. Pentru îndeplinirea lucrului măreţ, fusese numit arhimandrit de Patriarhul Filotei…

Nicodim! Nicodim? Însuşi numele presupunea virtuţi de învingător, căci rădăcina lui grecească ducea cu gândul la biruinţă: nikao!

Se adăuga interesului său şi traiectul ascendant al monahului, rămas totuşi modest şi subjugat de viziunea avută la Muntele Athos, în care i se cerea să construiască un sfânt lăcaş lângă o cădere de apă.

Drumeţise îndelung Nicodim. Trecuse Dunărea înot pe la Ursa (Orşova de azi), ridicase întâia sa mănăstire Vodiţa, trudind mai departe în căutarea locului din visul trimis, iluminare şi îndemn!

Abia la opt ani după ce răzbise Dunărea ajutat de o minune dumnezeiască, dibuise, în sfârşit, locul ales, începând înălţarea Tismanei.

O clipă gândul i se mută la timpurile prezente când, în ciuda paşilor înainte făcuţi în civilizaţie şi tehnicizare, puţini duc în sine curiozitatea redescoperirii unor nume şi locuri de legendă, puţini mai vibrează la chemarea învăţăturilor vechi, sfinte!

Câţi mai îngenunchează umili şi recunoscători înaintea măreţelor umbre ale înaintaşilor?! Iureşul vremii îi poartă vrând-nevrând către un final de neschimbat, măcinând în ei orice intenţii de a sta pe loc, de a-şi încălzi sufletele cu pildele vechi, pierzând nepermis legătura cu trecutul…

Ce fel de om o fi fost Nicodim? Cum şi-o pus fiinţa şi mintea în slujba Domnului cu atâta tărie?! Pe drept cuvânt ajunsese Sfânt în calendar, sărbătorit în a doua zi de la naşterea Mântuitorului…

Tot visând cu ochii minţii la Sf. Nicodim, nu sesiză cum trece vremea. După ce intră în Ponoarele şi lăsă în urmă clădirea modestă a Primăriei, încercă un sentiment de nelinişte.

Deşi aproape amiază, soarele se pitise după o perdea groasă de nori ce-ntunecase cerul pe neaşteptate, dând senzaţia unei înserări grabnice. Un vârtej de praf ridicat din nimic îi închise perspectiva, lăsând locul vizibil la numai 5-10 m în faţă. Pe drum, nici ţipenie de om. În ciuda vântoasei, ieşi din maşină, pentru a pipăi cu talpa drumul pe care urma să-l facă mai apoi „motorizat”. Măcar să dibuiască direcţia! Dar întunericul nefiresc îl cuprinse din toate părţile. O ameţeală îi luă în stăpânire mintea. Ca-ntr-un coşmar, frânturi de scene începură să i se perinde cu repeziciune prin faţa ochilor. Erau total necunoscute, parcă din viaţa altcuiva… O spaimă uriaşă îl prinsese în plasă şi-l răsucea până aproape de rupere!

Ca prin minune, liniştea puse pe om şi lume stăpânire. Scutură din cap rotindu-şi privirea. Preajma se prefăcuse, înfăţişându-i ca-ntr-o veche gravură câteva căsuţe joase din chirpici. Volnicia fiecăreia se apăra cu împletituri de ruje şi legături de nuiele întărite de vreme, părelnici străjeri în faţa malului, deschis ca o gură de jivină uriaşă.

Da, se găsea pe-un mal! Şi nici o trecere deasupra prăpăstioasei cave! Încurcat, îşi trecu mâinile peste faţă. Răstimpul câştigat îl afundă mai mult în loc să-l dumirească. Îşi simţi chipul cotropit de o barbă deasă lăsată peste rasa devenită surie de lucrătura ploilor, a soarelui şi de atâta purtat! Prin ferezitele încălţări din sfoară, simţea în tălpile bătătorite friptoarea tinei, dinspre care tocmai se ridicase ducând către gură un smoc de ierburi cu degetele înnegrite, crăpate.

În mirarea clipei, se văzu la hotar de lumi: cea din care poposise şi cea prăfoasă de-acum, strigat Nicodim de-o gloată furioasă, urmăritoare…

-El e! se sumeţi un glas spart de vădană. El a furat găinile!

-Să-l doborâm şi să-l biciuim drept pedeapsă! Apoi să-l lăsăm ciung şi orb! zbieră un glas gros de vătaf.

Nicodim, cu spatele la râpă şi cu barba în vânt, îi înfruntă pe săteni:

-N-am furat nimic! E-nşelătoria voastră! Eu ţin post, mă hrănesc doar cu verdeţuri şi rădăcini, aşa mi-a poruncit bunul Dumnezeu, să capăt puteri să-mi găsesc locul de clădit mănăstire! tună Nicodim la rându-i.

Tăria din glasul şi ochii călugărului îi păstră pe săteni la oarece distanţă. Totuşi, câţiva agitau sălbatec coase şi furci.

-Nu-l asculaţi pe venetic! A venit să ne facă vrăji! Altfel, la ce i-ar fi trebuit să mă prade pe mine, sărmană femeie, de ale două găini ce mi-au mai rămas după ciuma oarelor?! se iţi din nou vădana.

Nicodim, cu o mişcare lentă, îşi luă desaga de pe umăr şi o aruncă în praful uliţei ce se termina brusc spre râpă. Inima îi bătea puternic, nici el nu înţelegea de unde şi până unde se nimeriseră păsările descăpăţânate în desaga lui sărăcăcioasă. Două râuşoare de sânge se pitiră în pământul prăfos, ducând cu sine o fluturare de bănuială a lui Nicodim că nu el e cel de-acolo, că nu lui i se-ntâmplă răul…

Vătaful satului apucă un ciomag de la un megieş şi înaintă falnic:

-Hoţule, vei fi pedepsit după legea noastră!

Ţipetele se înteţiră, înghiţind şi-un chiot gângav de bucurie, ieşit din gâltejul unui om bubos, cocârjat, c-un ochi albit şi doi colţi lupeşti în gură…

Nicodim îl zărise prin mulţime şi-şi aduse aminte că umbra aia strâmbă îl însoţise şi-n alte împrejurări primejdioase, ca o cobe. Se gândi pe loc că sigur era unealta Necuratului ce se pusese de-a curmezişul căutărilor lui timp de amar de ani!

Spaţiul dintre săteni şi Nicodim se micşora văzând cu ochii. Scăpare nu era! Ori sărea în râpă şi-şi frângea oasele, rămânând pradă sălbăticiunilor, ori sfârşea cu mâinile tăiate de la cot şi ochii scoşi de sătenii furioşi.

Îşi aminti cum trecuse Dunărea acum mulţi ani. Grea încercare! Volburi de apă îi fuseseră duşmani clipită după clipită, murise şi-nviase de mii de ori! Şi numai Dumnezeu îi dăduse putere! Se rugase… şi scăpase!

Aşa făcu şi-acum. Nesocotindu-i pe legiuitorii nedrepţi, Nicodim căzu în genunchi pe malul râpei, împreună mâinile, înălţă fruntea şi-şi strigă neputerea cu glasul minţii sale:

-Doamne, fă o minune! Doamne, nu voi să trăiesc decât până găsesc locul, până înalţ lăcaşul pentru care m-ai trimis aci! Doamne, dă-mi putere, voi să-mi petrec veşnicia în pragul mânăstirii pentru care m-ai rătăcit pe aste meleaguri! Dă-mi, Doamne, scăpare!

Fulgerul de gând pierind, se şi întruchipă minunea dumnezeiască! Într-o cădere de stânci, cu zgomot de început de lume, se zgudui pământul, punându-i jos pe săteni.

Printre gene, Nicodim văzu cum râpa se umple cu o arcadă din piatră albă curată, lată de cel puţin doi stânjeni, înaltă de unsprezece, lungă de vreo cincisprezece.

Cum până atunci râpa fusese scufundată într-o pâclă nesănătoasă, ochii lui Nicodim se odihniră, după ce trecu tulburarea de praf şi scântei, pe malul celălalt, acum lesne de văzut.

Verdeaţă binefăcătoare şi drum pipetiş de munte i se arătau călugărului! O flăcăruie pâlpâi scurt, întărindu-i credinţa că pe-acolo era drumul spre locul visat…

Întremat şi cu sufletul strigând de bucurie, Nicodim se ridică şi păşi pe Podul lui Dumnezeu, mulţumindu-i pentru scăpare!

În urmă-i, sătenii speriaţi se ridicaseră şi fugeau care-ncotro, călcându-l în picioare pe slutul ce pusese la cale înşelăciunea cu găinile, pentru a-l opri pe Nicodim din drumul lui sfânt.

Când era aproape să termine de străbătut podul-minune, se porni o vâltoare care-i amestecă barba cu straiul, până ce Nicodim căzu în genunchi, în căutare de sprijin…

Se trezi pe celălalt mal. Era în mijlocul drumului, aerul se limpezise, maşina strălucea în soare dincolo, unde o lăsase… Îşi pipăi faţa şi realiză lipsa a ceva ce avusese doar în scurta sa viziune – barba deasă, veşmântul de călugăr sfânt…

Se-ntoase la maşină socotind că mai avea doar vreo douăzeci de km până la Tismana. Urmărit de ochii unor bătrâni curioşi ai locului, se urcă şi demară aproape fără zgomot, cu sfiala cuvenită locului şi momentului.

Privind spre râpa veche, îşi făcu o cruce largă şi-i mulţumi în gând proniei cereşti pentru darul fără preţ: acela de a fi trăit el însuşi facerea minunii – Podul lui Dumnezeu, piatra sfântă de la Ponoarele…

Read Full Post »

Matrimonială

În dimineaţa aceea, exulta de viaţǎ ca un adolescent. Se trezi în faţa unei florărese, cumpărând flori pe care le dărui vânzătoarei de la ziare cu stângăcie şi emoţie, nedumerind biata făptură.

Reveni mai curând acasă, scurtând plimbarea de pensionar matinal. Pe drum, zâmbea trecătorilor. Chiar mima săriturile peste un şotron desenat de picii de pe aleea lui. « Ce l-o fi găsit ? », se întrebau cunoscuţii.

Aproape uitase de anunţul matrimonial trimis la ziar. Îl lansase ca pe SOS-ul celui mai înspăimântat de singurătate om. Redactase anunţul « Domn singur, pensionar, vârsta…, înalt, grizonat, fără obligaţii etc. Caut spre împlinire o doamnă de vârstă… ş.c ».

Timpul trecând, îşi luase gândul de la un răspuns. Şi, iată poftim ! În dimineaţa aceea sosise ! Îl intriga însă condiţia impusă cunoaşterii : să se vadă cu Doamna după 13 săptămâni de corespondenţǎ. Ea va scrie prima. Apoi el. Şi tot aşa.

Când găsi primul plic în căsuţa poştală, se simţi tulburat. De când nu mai primise scrisori ?! Se repezi în casǎ citind pe nerăsuflate conţinutul. Totul era peste aşteptări ! Fire de intelectuală, Doamna se vădea o adevărată calofilǎ, având un stil elegant şi bogăţie de cunoştinţe. Dincolo de caligrafie, răzbăteau o gândire şi o simţire alese.

După fiecare epistolǎ primită, încerca un portret imaginar al Doamnei. Nu-i reuşea proiecţia satisfăcător. Se apucǎ să-i răspundă, crezând că aşa-i va-mplini imaginea.

Întâia scrisoare o concepuse pe calculator şi o scosese la imprimantă, ca pe orice hârtie scrisă în ultimii ani. De la a doua însă, renunţǎ la tehnica modernă, sesizat subtil de corespondentă, cum că, dacă i-ar scrie « de mânǎ », cunoaşterea persoanei lui i-ar fi uşurată etc. Simţind un mic afront din partea Doamnei, se conformă.

Bun! Dar nu chiar ! Stimulat de stilul Doamnei, se strădui să fie mai atent. Începu să se adune şi să-şi noteze anticipat – câte o idee azi, alta mâine – ce teme să abordeze în viitoarea epistolǎ…

La un moment dat, se pomeni că revedea ce scria, devenise chiar pretenţios, nu doar cu sine, ci chiar cu ce i se trimitea.

Şi tot aşa : citea, scria, expedia, primea, citea, scria, expedia…

Reuşi să epuizeze repede întâmplările sau momentele capitale ale vieţii sale aşa că, zâmbind a remuşcare, începu să-i scrie despre cunoscuţi. Iar după o vreme, despre necunoscuţi, imaginând portrete şi destine diverse cu mare uşurinţǎ.

Şi continuă : scria, expedia, scria, expedia, uitând să mai citească ce primea…uitând de Doamna sa…

Nu ştie nimeni dacă Doamna şi-a găsit cumva alesul. El, aleasa, sigur nu ! De-atunci însă, e pe buzele şi-n inimile tuturor, răscolit de-o mare dragoste: Scrisul !

Read Full Post »

Telefonul

Trăise ca oricare. Muncise toată viaţa. Trecuse prin multe, şi bune, şi rele, nelăsându-se copleşitǎ de nici o încercare. Mereu în lupta pentru binele alor săi, uitase de trecerea timpului. Pe nesimţite, trupul i se împovărase de ani. Dar sufletul, mintea, îi erau treze.

Căpătă obiceiul întoarcerii în timp. Amintiri dintre cele mai curioase, fantasme tremurate, îi răscoleau fiinţa. Iar dintre toate, acea nespus de stranie-ntâmplare, ce avea s-o însoţească ani la rând…

Era singurǎ de câteva zile acasă. Ai săi erau plecaţi, zburătăciţi în toate părţile, iar ea tânjea, tânjea şi iar tânjea. Se cam îngijorase, deşi nu se simţea bolnavă, cum avea să reiasă după un consult, totuşi…tânjea. Încercase leacuri scrise sau doar auzite…Dar, în zadar !

Într-o după-amiază de toamnǎ predispunând la reverie, adǎsta în faţa unei cărţi. Se pomenise după un timp tot la prima filă, când izbucni soneria telefonului. Încercă un uşor « Alo ?! »…Nimic. Nici un răspuns. Puse receptorul la loc. Se repetǎ secvenţa de câteva ori. Deranjată, scoase telefonul din priză. Dar stupoare ! Telefonul continuă să sune. Iar de data asta cineva îi răspunse ! Îşi auzi propria voce întrebând-o « de ce tânjeşti, ce e cu tine ? ce te nemulţumeşte ? n-ai făcut destul ? ai tăi n-au primit tot ce le puteai da ? »…

Închise telefonul destul de speriată. Dar episodul se repetă în fiecare zi, până când i se întoarse familia acasă şi rutina se reinstală, mascând trecerea timpului şi estompând ciudăţenia întâmplării.

Nu dezvăluise taina nimănui. Însă deveni un obicei straniu şi totuşi drag ca, atunci când traversa vreo perioadă mai grea, să se retragă în tihna camerei şi să ţintuiască în aşteptare telefonul. Acesta suna, ea abia întreba cine e, că deja îşi auzea vocea pe fir, aruncându-i vorbele de încurajare aşteptate…

Acum, la bătrâneţe ar fi fost tentată să împărtăşească taina cuiva. Dar cui ? Toţi ai ei îşi împrăştiaseră demult fiinţa în cele patru zări. Doar ea mai rămăsese, să le poarte numele. Ea şi telefonul.

Ştia că în ziua în care n-o să-şi mai audă vocea pe fir, se va fi terminat totul.

Dar ziua aceea încă nu sosise. « Alo ?! »…

Read Full Post »

Umbra

Suferea. De ce ? ar fi întrebat unii şi-altii. Avea de toate: o familie de invidiat, slujbă bună. Tot timpul, în centrul atenţiei tuturor. Era admirat, dar şi invidiat pentru misterul împrăştiat de el, toţi se simţeau intrigaţi de mina lui răvăşită, de aburul de tristeţe ce-l însoţea pretutindeni.

Ce ştiau ei? Ce nu ştiau? Nu ştiau ce-l chinuia de mic copil. Un adevăr aflat cândva, când era un pici de-o şchioapǎ, pusese pe faţǎ-i masca asta îndureratǎ : n-avea umbrǎ !

N-avea umbrǎ ?! Îi spuseseră camarazii de joacă într-o seară de varǎ luminată de o lună mare şi darnică. Toţi râdeau din preaplinul fiinţei. Erau fericiţi şi încântaţi de jocul umbrelor. Deveniseră actori, adevăraţi mimi. Unul mergea contorsionat şi umbra de înspăimântător Quasimodo îi înfricoşa pe ceilalţi, altul întindea mâinile a zbor şi umbra, pe datǎ întruchipa o pasăre, altul cu un băţ ţinut ca arma la onor devenea soldǎţelul-umbrǎ. Şi tot aşa. Chiar şi Grivei îşi află în umbrǎ un frate mai mare, poftind la coada-ncovrigatǎ. Doar el – nu ! Când copiii îşi ostoiseră puterea tirului de rǎutǎţi după teribila descoperire, îi aruncaseră unanim şi dispreţuitor : tu n-ai umbră, pleacă, eşti o părere!

Se retrăsese posomorât rău. Nu împărtăşise nimănui de-al casei grozava întâmplare. Copiii, înverşunaţi de descoperire, îl ocoleau cu groaza neînţelegerii crude. Dar, norocul lui! Militar fiind, tatăl său fusese mutat în altǎ garnizoană. Şi el, săracul de umbră, dusese cu sine tainica şi înăbuşita durere departe, în alt oraş.

Aşa crescu, singuratic, furişându-se şi amestecându-şi trupul în mulţimi, ca să nu-şi arate lipsa.

Trecu o viaţǎ…

Acum avea copii, avea nepoţi. Era împlinit. Dar îi lipsea în continuare ceva.  « Ce? » se întrebau pe ascuns ori mai vădit ai săi.

Şi tot aşa, până-ntr-o zi. Ca orice om cuminte, ajuns în pragul bătrâneţii, se legǎ mai mult de cuvântul cel sfânt al bisericii, mergând în fiece duminicǎ la slujbă, căutând lămuriri pentru tainele Bibliei. Se trezi ţinând posturile şi bucurându-se de ambra împărtăşaniei. Chipul i se mai luminase, dar tot mai purta ceva din povara tristeţii de-o viaţǎ.

Un gând bun îi schimbǎ într-o zi cu adevărat traiul: i se spovedi preotului. Se întoarse acasă alt om, cu tot seninul lumii în priviri. Ai săi, surprinşi de veselia tăcută, îl iscodiră.

Înconjurat de tot ce rodise-ntr-o viaţǎ, se mărturisi : « Sunt liniştit şi mulţumit ! Nimeni nu poate spune că am făcut degeaba umbrǎ pământului ! ». Se aşezǎ apoi uşurel pe pat, se întinse a somn şi respirând domol-domol, trecu dincolo, unde rămase sub chip de umbrǎ o veşnicie.

Read Full Post »

Chemarea

De când veniseră iar Moşii în Piaţa Obor, îşi aminti ce bine petrecea în Târgul Moşilor, copil fiind!

Şi acum, matur, ardea de nerăbdare să se ducă. Dar numai duminicǎ putea !

Trăi în răspăr zilele săptămânii. Şi duminicǎ porni spre Moşi, nu înainte să-şi ordoneze casa, lucrurile, ţinuta.

Mulţumit, se avântǎ drumului. Ajunse repede, căci locuia pe-aproape. Nu uitase nici banii. Poate îl va tenta ceva, cine ştie!

Întâi fu copleşit de larma mulţimii. Se domoli, privind cu jind, ca în copilărie, lanţurile, caruselul, chioşcul cu vată de zahăr, acadelele colorate şi inimioarele din turtă dulce. Compătimi în sine piticul ce atrăgea curioşi în faţa unei cortine roşii, ademenind lumea la câteva partide de iluzionism.

Rătăci aşa o după-amiază întreagǎ, în căutarea a ceva ce nici el nu ştia. Când primele semne de înserare apărură, se hotărî.

Paşii i se îndreptară spre o tarabă de tir. Apropiindu-se, privea spre sine, amintindu-şi ce răsplăţi căpătase cândva. Doar fusese un bun ochitor mereu ! Oare acum ce va fi ?!

Ajuns în faţa gheretei, se minunǎ. Pe fundal, se oferea cǎtǎrii un desen cam chinuit, ce voia să imite o siluetă umană. Iar, ici şi colo, în interiorul conturului, atârnau drept ţinte o inimă diformǎ, un ficat decolorat, nişte plămâni care numai spongioşi nu erau, o grămadă de intestine legate într-un nod grosolan, ce mai, nişte măruntaie hidoase din mucava, mai mult să sperie copiii, decât să îmbie la joc de tras la ţintǎ !

Se hotărî totuşi, uitând să-ntrebe care-i trofeul.  Pregăti mărunţişul, luǎ puşca veche şi ruginită din mâna celui cu dugheana şi încercǎ să-şi găsească o poziţie comodă de sprijin pe tejghea.

« Nu vă puneţi, domnule ! » îi strigă în coastǎ un ţigănuş. « Nu meritǎ ! Ăsta e ĂL RĂU ! Nu aduce decât ghinion », continuǎ tăciunele de-o şchioapă. Şi, în timp ce era pus pe fugă de stăpânul tarabei, îi strigă în frânturi stridente cǎ un ochitor care trăsese în piciorul ţintei rămăsese şchiop,  iar  altul  care ochise gura,  amuţise de-a binelea. Şi tot aşa. Ţigănuşul se pierdu în mulţime, iar stăpânul gheretei se-ntoarse spre el şi, cu o privire neguroasǎ, îl îndemnă să-şi încarce puşca, spunându-i că e ultimul muşteriu şi că ar fi cazul să se grăbească.

Asta şi făcu. Ochi, ezitând să aleagă între figurinele dizgraţioase ce atârnau pe fundalul siluetei ţintǎ, tremurând în fiorul înserării.  Câteva broboane de sudoare îi înfloriră pe frunte. Unde să tragă ? Păi, hai în inimă, parcă e ceva mai mare, totuşi, nespus de mare în comparaţie cu restul, dar, de ce să rişte de prima dată ?! N-a mai tras cu puşca de zeci de ani ! Să se amăgească întâi cu o victorie uşoarǎ, pe urmă, va vedea el…

Trase cu zel cocoşul armei. POC ! se-auzi. Şi în clipa următoare, se prăbuşi la pământ, cu lumina ochilor stingându-i-se în sclipirea geamănă a primelor stele şi cu un fir gros de sânge înflorindu-i cămaşa în dreptul inimii.

Read Full Post »

Ceasul

Se plimba. Strada – aglomerată de trecători şi dughene, ca la Istanbul.

Zi de toamnǎ deplină, cam rece şi frisonatǎ de o ploaie mocănească. Adǎsta lângă taraba ticsitǎ a unui anticar cu înfăţişare colbuitǎ, întocmitǎ ad-hoc: o masă prelungită de cartonul unei foste cutii. Răsfoi o  gramatică  a  limbii  latine.  Îşi  surâse  a  aduceri -aminte. Zâmbi maliţios către alt curios atras de cărţi. Voia să insinueze câte ştia. Chipul şi hainele nu puteau defini altceva decât servitutea. Nu fu luată în seamă.

Îşi continuǎ cercetarea. Mare-i fu bucuria. Descoperi o cărţulie legată, cu coperţi tari, de un verde vetust. N-avea inscripţionat nici un titlu. E veche tare, îşi zise. A fost legată, să nu se destrame Da ! Da ! Şi, împinsǎ de curiozitate, o deschise. Descoperi coperta originală. Foaia de hârtie îngălbenită de timp purta un chenar de vignete migălos şi estetic desenate. Titlul ? « SIMBOLURI (explicarea lor) ». Fără autor, însă.

Atenţia îi fu distrasă de gesturile precipitate ale ciudatului anticar. Scotea pe masǎ cu mâinile amândouă ceasuri, multe ceasuri, unele cu brăţară, altele de buzunar, altele văduvite de curele, chiar şi mici ceasuri deşteptătoare. Le văzu azvârlite de-a valma printre volumele îmbătrânite. Negustorul mǎrea tentaţia: fiecărui cumpărător de carte îi revenea ca bonus un ceas! Oricare, după preferinţǎ!

Ca prin farmec, taraba fu asaltatǎ. Tineri şi maturi, femei, bărbaţi şi copii, se zoreau să apuce câte-o carte, alegând cu ochii şi ceasul jinduit. Plăteau. Li se mulţumea prin vorbă şi prin ceasul ales.

Rămăsese cu « SIMBOLURILE » în mână. Cedase tentaţiei de a arunca o privire şi la conţinut. Spre stupoarea ei, bătrâna se trezi într-o clipită parcă, ultima rămasă în faţa tarabei. Auzi un pocnet de bici, ba nu, nişte bubuituri. Anticarul o zorea. Să se grăbească ! Văzu ca prin ceaţǎ cǎ acesta împinse înainte-i şi un ceas. Ultimul. Micuţ cât unghia, de argint, acoperit cu un căpăcel încrustat cu puzderie de pietricele verzi, strălucitoare. Un ceas medalion. Iar în loc de lanţ, trona grosolan o fâşie cârpoasǎ şi surie, ceea ce mai rămăsese dintr-o bentiţǎ de rips negru de odinioară. Îi plăcu. Îl cercetǎ scurt, dar îl puse alături, pe cartonul umezit bine de stropii mocăneşti ai ploii căzute.

        Scotoci prin poşeta veche de scai, scoase banii – preţul « SIMBOLURILOR » şi dădu să plece. La insistenţele negustorului de a-şi lua bonusul, se auzi pronunţând răspicat: e toamnǎ, e rece, e ploaie, e marţi… mai bine, nu ! Mulţumi şi plecă.

Bătrâna nu luase în seamǎ până atunci vânzoleala panicatǎ de la doi paşi de ea. Dar acum îşi strecurǎ capul printre privitorii adunaţi în cerc, hipnotizaţi de ceva încă ascuns vederii sale.

Îndeobşte sensibilă şi plină de compasiune, acum se dovedi altfel. Se pomeni zâmbind a înţelepciune la vederea celor căzuţi şi ascunşi de curioşii înspăimântaţi.

 Erau câţiva dintre avizii cumpărători ai anticarului. Zăceau pe jos contorsionaţi, însoţiţi de rǎvǎşala cărţilor cumpărate, strângând în spasme îngheţate ceasurile primite cadou de la ciudatul anticar. Pe faţǎ li se citea spaima şi surpriza morţii, cu siguranţǎ, îşi retrăiseră viaţa întreagǎ în ultimele clipe numărate rece şi impersonal de ceasurile fatale.

 Se retrase cu o linişte goală în suflet. Îl căută din priviri pe anticar, dar nu-l mai văzu, dispăruse. Şi gândi că, într-adevăr, e toamnǎ, e rece, e ploaie, e marţi şi iată, bine că a refuzat cadoul nesperat cu filigran verde de otravă, ar fi picat  într-un ceas rău !…

Read Full Post »

Statuia

Domina Piaţa Veche prin silueta ei. Vedea până, hǎt, departe. De aici îşi trimitea spre zări gândurile nerostite…

Azi o dureau toate. AZI, căci pentru ea nu exista nici IERI, nici MÂINE. Ar fi vrut să-şi amintească din trecut, să întrevadă un mâine mai apropiat sau îndepărtat. Dar nu putea ! Creatorul omisese asta.

Şi în fiecare AZI îşi analiza fiinţa. AZI – durerile dinspre interior spre afară. Şi tot aşa până spre seară, când se lǎsa acoperită de bolta cerească, în vis să se fericească.

În altǎ AZI sorbea prin ochii imenşi şi pătrunzători scânteiatele priviri aruncate pieziş ori direct de cei din jur. Ochii lor îi erau oglinzi, simţind cum materia din care fusese întruchipatǎ se schimba în pulbere stelară şi se îmbogăţea cu o aură ce-i ardea fruntea dureros, ca o cunună de spini înţepători.

Şi tot aşa. Urma un AZI când trudea să-nveţe că-i e dragă viaţa, imaginându-se naturǎ vie. Atunci exersa râsul şi plânsul în piaţa pustie.

Sărmana ! Uita că, avându-l pe AZI în exclusivitate, nu putea să-şi prospecteze existenţa. Şi, imediat,se întrista, capitulând a deznădejde mutǎ. Iar ,înainte de a intra într-un nou AZI, arunca spre Creator, de la înălţimea staturii sale, toată pigmeica sa mirare. De ce ?!…

Read Full Post »

Flǎmândul

De la un timp, se gândea ce făcuse în viaţǎ. Trăise experienţe cât şapte vieţi, se instruise citind cu aviditate, devenise aproape o enciclopedie, toţi cunoscuţii îl căutau cerându-i păreri şi sfaturi pe n teme…

Se simţea parcă neînmplinit, chiar gol. Şi disconfortul îl supăra fiindcă era amplificat de o mare foame.

La început, devorǎ sistematic numai conţinutul frigiderului. Se simţea hămesit însă.

Scotoci şi prin cămară. Alteori se pomenea împrumutând, ajungând suspect vecinilor. Nu-i mai răspundeau când suna la vreo uşǎ si, când îl întâlneau, îl evitau brutal.

În timp, ajunsese să înghită, la întâmplare, orice. În birou, mesteca de zor din topul de hârtie de scris. Se delectase chiar cu ultima radierǎ existentǎ. Mânca şi citea. Citea şi mânca. Îşi rosese întâi creioanele, nu-i trebuiau, avea calculator, trecu apoi la pixuri şi carioci. Şi ele – dispensabile. Devoră cu greu, scandând  mental un clasic latin, mapa biroului pentru ca, în final, să înghită şi coperţile de piele ale cărţii citite.

Preocupat de nesaţul morbid, decimǎ întâi toate volumele din bibliotecă, terminând cu draga lui colecţie de reviste literare. Dar nu-i ajungea! Îi era foameeee !

Şi tot aşa, zi de zi, până se pomeni mestecând mobile, lenjerie, haine. Roase şi o statuetă din lemn de abanos, întruchipând Ploaia. Totul îi părea comestibil…

Într-o dimineaţǎ, deznădăjduit că nu-i rămăsese nimic în jur, se gândi la sine. Îşi mestecă unghiile roase. Apoi se înfruptǎ cu falangele. Simţi acum o vagă, tare vagǎ ameliorare. Încurajat, îşi mestecă tacticos şi degetele picioarelor. În altă zi ,se delectǎ şi cu zgârciul urechilor, apoi cu cel al nasului. Sângele nu-l speria, dimpotrivă, îl lingea cu nesaţ ca pe un soi de mirodenie grea, orientală.

Începuse să nu mai doarmă de foame. Şi, răscolit de chemarea flamandă, apucǎ, în final ,să se înfrupte din pulpele propriilor picioare…

Fu descoperit de locatarii blocului, sesizaţi de absenţa lui îndelungatǎ, în mijlocul casei, cu dâre groase de  salivă sângerie scurse pe el şi pe podea, împietrit într-o ultimă poziţie de contorsionist, cu dinţii zdravăn înfipţi în coapsa dreaptă. Pe figurǎ îi citiră, culmea, bucuria foamei împlinite. Murise sǎtul !

Read Full Post »

Portretul

În staţiune, ca în răstimp estival, multă lume. Unii, veniţi la tratament, alţii, la odihnă. Toţi înghesuiţi pe trotuarele străzii principale străvechi, devenite neîncăpătoare pentru promenadă.

Noroc cu micuţul parc! Bogat în vegetaţie, cu alei lărgite de curând, răsuna de paşi şi dincolo de ceasurile diurne. În afara spaţiului mai larg, a aerului mai proaspăt şi îmbogăţit de tresăririle olfactive ale rondurilor de flori multicolore, parcul avea şi o atracţie aparte: pictorul.

De dimineaţǎ până târziu spre seară, cât îl îngăduia lumina, pe o alee feritǎ, îşi aşeza şevaletul un pictor cu părul alb, leonin, cu faţa invadată de o barbă luxuriantă şi cam neîngrijită, cu ochii mijiţi mereu la cel care-i servea drept model, cu lavaliera demodată, cu buline mici argintii, picat ca din alte vremi… Îl vedeai cum îşi aţintea modelul o clipă, apoi cu mişcări rapide de penel, închipuia portretul oricui pentru câţiva creiţari ce, în fapt, nu acopereau nici măcar materialele, nemaivorbind de ostenealǎ sau har.

Toţi cei ce aveau norocul să-i răpească din timp şi meşteşug ca modele, se-ndepǎrtau cu pânzele pictate, încă umede, defilând spre cotloanele de repaus, mândri ca adevăraţi Cavaleri ai Sfântului Graal !

Deşi de felul ei puţin retrasă, din modestie, din însingurare şi din suferinţa cicatricei ce-i brăzda obrazul în urma accidentului, în ziua aceea s-a autodepăşit. Spre ora prânzului, când muşterii artistului se epuizaseră efemer, s-a apropiat de locul acestuia. A aşteptat puţin pe un colţ ferit de bancă, până când pictorul şi-a terminat frugalul dejun : un colţ de pâine şi un cocoloş de brânză. Şi pe când acesta îşi ştergea mustăţile după cele câteva înghiţituri de apă sorbite cu nesaţ, s-a auzit poftitǎ să-i pozeze.

Puţin intimidată de siguranţa invitaţiei, şi-a trecut degetele prin părul cam rebel şi cu stânjenealǎ s-a aşezat pe scăunelul scund, în faţa pictorului.

Artistul o privi scurt, cum îi era obiceiul, mijind ochii. Îl văzu cum îşi ţuguie buzele sub mustăţi şi, spre nemulţumirea ei, cum scoate un mormăit de neînţeles. Mai observǎ cum apucǎ din tolba de piele subţire de lângă el o bucată de cărbune.

Simţea că se strânge în sinea ei. De ce oare să fi renunţat la penel ? Să nu-i mai fi rămas vopsele ? Ori, mai grav, să nu se fi aflat printre ele cele potrivite să dea contur chipului său ? Sigur, ii găsea chipul de neexprimat prin culoare ! Dar cu ce era ea vinovată, fusese ceasul rău doar, nu?!… Şi tot aşa, când tumultul gândurilor îi fu întrerupt de vocea pictorului : « Gata ! ».

Ca trezită din somn, se precipită spre acesta, scotocind după  banii cuveniţi. Dar, stupoare ! Pictorul îi refuzǎ, însoţind potretul-cadou de un zâmbet.

Îngăimă insuficiente, după sine, mulţumiri şi plecă. Purta portretul ca pe un nimb de aripi de fluture, ca să nu-l încreţească. Poate un fir de laşitate nu o lăsă să-l privească pe loc. Se temea ca cicatricea  din portret să nu-i rănească privirea.

Se furişǎ în vila în care îşi petrecea zilele de odihnă, se închise în cameră şi îşi aruncă ochii, lacomă, pe portret. Doamne ! Încremenise ! I se înfăţişau privirii ei nelămurite linii întrupând un joc neînţeles, care mai groase, care mai subţiri, parcă mii de guri batjocoritoare într-un râs mut !

În perplexitatea ei, gândi cu ciudă : « şi-a râs şi el de mine ! ». După care ascunse portretul  în  fundul valizei, neîndrăznind să-l sfâşie, după cum s-ar fi cuvenit. Adormi cu faţa scăldată în lacrimi, aşa cum se obişnuise de ceva timp încoace. Fără vise, fără zbucium, un suflet uscat, cu înveliş lichid şi sărat.

Dimineaţa veni solară şi cu cântec de păsări vesele. Deschise ochii şi, pentru prima dată după multă vreme, zâmbi nedesluşit începutului de zi. Cu inima fremătând de un zumzet de neînţeles, parcă fără să-şi amintească ziua trecută, se-mbrăcă, îşi aruncǎ apǎ proaspătă pe ochii odihniţi (la oglindă renunţase de ceva timp, nu voia să-şi vadă prea des obrazul rupt de cicatrice) şi aproape că zburǎ în aerul proaspăt. Un chef nebun de plimbare îi tăiase orice poftă de mâncare sau urmă de sete.

Perechi matinale se-ntorceau deja de la izvorul cu apă minerală tămăduitoare. Aceleaşi ca până ieri, dar ce schimbare ! Dacă înainte toţi lăsau ochii în jos la vederea ei, cuprinşi de milă sau jenǎ, acum se luminau în zâmbete perplexe ! Şi după ce trecea de ei îi auzea şuşotind : « ai văzut ?! e imposibil ? să fi visat noi ? sau e doar o simplă asemănare cu… ? » şi glasul li se pierdea.

Până la amiază capătă un gust amar; toţi cei cu care se întâlnea se pierdeau în aceleaşi exclamaţii, oare îşi băteau şi ei joc de ea ? Tonul îl dăduse pictorul, fără îndoialǎ !…

Când un domn îşi ridică pălăria şi-i spuse curtenitor « bună ziua, frumoasǎ domnişoarǎ ! » nu mai suportǎ şi izbucni în lacrimi. Uită de bună dispoziţie a  dimineţii şi fugi spre vilă, să-şi ascundă supărarea. Dar, în holul de la intrare, îi lumină chipul un reflex de oglindǎ (oare când apăruse acolo, parcă ieri nu era ?!). Se privi şi rămase înmărmurită : cicatricea îi dispăruse, îşi recăpătase frumuseţea chipului de dinainte de accident ! Dar, cum ?!…Speriată, intră în cameră, deschise valiza şi pipăi portretul. Era la locul lui, purtând ca povarǎ toată urâţenia pe care o greşalǎ a destinului o aruncase pe chipul ei.

Vru să alerge în parc, să-i mulţumească pictorului. Dar, zâmbind în sine, se răzgândi rămânând sa guste clipa.

Read Full Post »

Involuţie

Se strecurǎ ca o felină prin uşa întredeschisǎ. Culoarul ce i se înfăţişa în semiobscuritate era îngust. Pǎşi ferm şi grăbit, motivat. Parcă ştia încotro se îndreaptă. Se simţea atras de un flux magnetic, direcţionat. Îşi scutură chica deasă a părului. Auzi surprins nişte pocnete fine şi scurte. Avea senzaţia că numeroase liţe se scurtcircuitau intermitent. Repetă mişcarea mai puternic.

Constatǎ efectul. Ţeasta îi deveni fluorescentă. Văzu asta prin efect: o luminiscenţǎ îi facilita privirea în spaţiu. Înainta mai sigur acum, cu inima bătând tumultuos. Curând îşi simţi întreaga fiinţǎ învăluitǎ de-o căldurǎ plăcută, mai ales obrajii. Instinctiv duse mâinile spre faţǎ. Se atinse precaut, parcă  se aştepta la ceva. Într-adevăr. Se întâmplǎ. Mâinile se contaminară de luminiscenţa pâlpâitoare. Îşi lǎsǎ repede braţele pe lângă trup şi simţi o plăcută electrizare care se metamorfoză într-un strat fosforescent ce-i invadǎ straiele. Fiecare pas făcut era un amplificator curios al aureolei câştigate. Nu  se temea, nu-şi cerea explicaţii. Înainta cu senzaţia că pereţii se mişcau sesizabil, dilatând culoarul fără să-l scurteze. Perseverǎ. Merse, merse, merse. Pierdu puterea de a socoti scurgerea timpului. Parcă trecuseră…Nu, nu ştia cât…

Grăbi pasul. Dalele culoarului, abia atinse, îi frigeau tălpile. Preocupat de înaintare, remarcǎ târziu că se desprinsese de paviment, plutind spre înainte. Capătul culoarului nu se întrezărea. Lumina iradiatǎ de trup parcă-l îndepărta. Deveni nerăbdător. Îşi mişca braţele, ca omul zorit, încercând să bată aerul rece pentru a grabi mişcarea. Constatǎ că nu-l mai ascultau. Dimpotrivă, se depărtară de trup, cu palmele închegate spre spate. Se lǎsǎ aşa, dându-şi seama că deplasarea era mai prielnică. Îşi spuse în gând, cu uşoarǎ autoironie : regresez. Şi omul-pasăre îşi contiuǎ înaintarea fără să-şi mai poată controla viteza. Deşi nu depunea nici un efort, osteni. Îşi trase pleoapele, apărând ochii de lumina ce-o difuza corpul. Era aproape aţipit când simţi o unduire care îi frisonǎ trupul. Ar fi vrut să se atingă cu mâinile. Dar nu-l mai ascultau.

Un zgomot îl scoase din toropeală. Era acum pe dalele reci şi alunecoase, lungit, dar în mişcare. Zborul de până acum era un târşâit şerpuitor de glace-papier grosolan. Îşi cuprinse braţele cu coada ochilor, deveniseră gheare solzoase. Ce se întâmpla ?! Uită să persiste în autointerogǎri, căci surpriza transformării îl ului mai tare. Şi picioarele-i se deplasau, ca şi braţele, pe lângă corp.

Ce senzaţie curioasă! Halucinaţii, da, halucinaţii. Probabil, efectul întunericului prin care mergea de atât amar de timp !

Nici o clipă nu se oprise din mers. Acum era mai anevoios. “Am obosit cu siguranţǎ”,  gândi. “Dar vreau să ies de-aici !”

O amorţealǎ a picioarelor îngherǎnate îi mai domoli elanul înaintǎrii, dar nu se opri. Fluidul magnetic îl absorbea spre înainte, mai puternic. Încercǎ să-şi cerceteze membrele din faţǎ, dar nu le mai văzu, dispăruseră. Totuşi, înainta. Dar cum ? O scurtă privire spre piept : devenise târâtoare. Vrând să-şi articuleze uimirea, simţi ieşindu-i din gură o limbă lungǎ-lungǎ, de pe care i se prelinse o apă vâscoasǎ, grea, picurând zgomotos pe dale, dar uşurând inaintarea. ,,Culmea ! Truda mi-a ostenit corpul. Înaintez târându-mă că şarpele. Asta e ! Mă cred reptilǎ păcătoasă” Şi se căzni spre înainte. Era din ce în ce mai anevoios.

Privirea resimţea lumina fluorescentă călăuzitoare. Ea şi dorinţa de a ajunge îl împingeau să biruie slăbiciunea. Stai !…a ajunge unde ? La capătul culoarului. Despre ce culoar e vorba ? Se descumpăni, dar mersul nu şi-l opri. “Ce caut aici, pe unde am fost ? Ce am devenit ? Încotro ?”

N-avu, parcă, răstimp de lămurire. Se simţi absorbit ca de o pompă uriaşǎ. Aspirat ! Da, aşa fusese ! Aspiraaaat ! Îşi recunoscu vocea ! Era el, da ! Era el. Dar ce-l împinsese în teribila încercare ? Ignoranţa ? Curiozitatea ? Fusese constrâns de cineva ?

Tot chestionarul durǎ o clipă doar, căci se pomeni în plină zi cu soare. Miji ochii îndureraţi. Urechile-i păcăneau ca tobele. Corpul vlăguit de impactul cu tot, se moleşi, topindu-se într-o băltoacă ce fu secatǎ rapid de arşiţa zilei…

Read Full Post »