<<Cu siguranţă, ăsta îmi e destinul, gândii eu coborând din trenul de navetişti ce lega de trei ori pe zi două oraşe, unul din fostul Romanaţi, altul, din Olt.
Puneam piciorul pe pământul stăpânit în străvechime de-o boieroaică semeaţă din neamul Banilor Craioveni, Smaranda Piciuleasca şi călcat în copitele cailor crescătorilor de vite de dinainte, care în străbaterile lor găseau loc de popas şi sfat sub câte o isică, numele unei varietăţi de plop.
Obiceiul de a căuta umbra isicăi a dus cu vremea, zice legenda, la desăvârşirea vetrei aşezării situate la cca. şaizeci de km de Dunăre.>>
Aşa declanşez în romanul meu ACASĂ, publicat în 2012, relatarea unuia dintre personaje, semn că timpul scurt petrecut la Osica în anii ’60 a rămas adânc încrustat pe un răboj cu locuri de suflet.
Ce-a urmat în roman? Un mozaic de chipuri şi întâmplări izvorâte dintr-o realitate estompată voit de mine ori de trecerea timpului…
Ce aparţine cu adevărat trecutului şi păstrez în memoria mea verde? mă iscodeşte nerăbdător un alter-ego în ceas aniversar.
Şcolăreşte îi răspund prompt că vii în minte îmi sunt primii paşi făcuţi în curtea liceului, la un an de la inaugurare.
Comuna Osica pomenită în povestirile mele cu nume derutant, Osaka, m-a primit cu drag. Aveam, ca profesoară, aceeaşi vârstă cu liceul, eram absolventă a unei facultăţi şi, mai mult, eram din Capitală! Rara avis pentru toţi?! Doar pentru mine rămăsesem acelaşi, e drept, civilizat Gavroche de Dâmboviţa, cum mă socoteau din vremea facultăţii prietenii mei, drapat discret în profesoara de Română ori de Franceză.
Tic-tac-ul vremii pomeneşte azi jumătatea de secol curs…
Profesând în liceul plasat într-un spaţiu cu o simplitate aproape schematică a vieţii, cu o cuviincioasă modestie a ofertei, dar şi a cerinţelor, nimic, dar nimic nu mi-a micşorat apetenţa pentru învăţământ! Am deprins alături de ciracii în uniforme paşi din ştiinţa trebuitoare mie şi lor, izvorâtă din preţuirea muncii de profesor, deţinător al unei etici nepervertite, în cultul valorilor de luat în seamă.
Dăscălimea liceului, majoritar tânără, cu puţini ani peste vârsta învăţăceilor, urmărea străduitor un codex de nepreţuite legi în tot ceea ce înfăptuia la clasă, o carte de învăţături a mai multor autori şi o sumă de metode prinzând consistenţă. Profesorii se aflau repartizaţi să înfăptuiască şi aici, ca şi-n alte locuri culturalizarea maselor, ştergerea diferenţelor dintre sat şi oraş… cum zicea doctrina vremii.
Dacă în cancelarie, printre colegi, unii mai aveam trăiri de acomodare la nou, la diferenţe de vârstă, de specialitate, de personalitate, printre elevi ne simţeam confortabil, căci erau sfioşi, respectuoşi, aproape obedienţi, cam inhibaţi de ştiute şi bănuite atuuri ale prea tinerilor profesori.
Unde sunt chipurile de altădată? Cei trăitori poartă măşti puse în joacă de timp. Dar privirile nu pot fi schimbate! Aceleaşi lumini, de data asta aprinse de dorul de-a se afla din nou în mijlocul tinerilor, de a-i îndruma ca odinioară… Alţi ochi zac închişi, sclipind numai în amintirea noastră.
Numai atât? m-admonestează eul meu.
Tresar înviorată de subite energii regenerabile: copiii, pe-atunci oleacă mai mici decât dascălii, se dovedeau reali bureţi însetaţi de nou şi cunoaştere!
Unii, rezervaţi în discreţia lor, se-arătau gata de-un dialog echidistant cu profesorii, probând faptul că ştiau deja multe, totuşi, dornici să-nveţe încă şi încă. Aşa atitudine stimula, căci implica exigenţă în pregătirea demersului didactic, era de bun augur!
Alţii, sârguincioşi, trudeau sub licărul feştilei ori a lămpii de gaz, nedezvăluind în comportarea lor nici austeritatea hranei reci săptămânale, nici privaţiunea de căldura familiei, pregătiţi să se lipsească de vreun răsfăţ, numai şi numai să-nveţe!
Ce fac acum? Au devenit ei înşişi dascăli. Alţii, aflaţi performeri de către obşte, conduc destine de firme, de familii, de comunităţi, fiecare după puterea şi mintea îmbogăţite de achiziţiile făcute în timp.
Ce altceva a contat pentru mine atunci? insistă conştiinţa, încruntându-se.
După un răgaz înşirui mărgele doveditoare: înfiinţarea internatului pentru fete, a bibliotecii liceului, promenade prin oraşele apropiate, chiar şi o excursie la Sarmizegetusa, petreceri câmpeneşti locale, spectacole ale orchestrei de muzică uşoară a liceului… şi o plimbare cu săniile. Toate sunt aşezate în sipetul minţii şi, de-acolo presărate în filele cărţii ACASĂ:
<<…la Osaka, matca satului fiind largă, plăcerea zăpezii ca atare o simţeai mai acătării pe frigul mare, când, călător chemat de rosturi serioase, te lăsai dus, ca să pedepseşti sub călcătura-ţi hotărâtă pătura albă înlemnită de ger.
Întorsul de la muncă ori alte nevoi încălzeau cu elan pe drumeţ, nesocotind, spre finalul călătoriei, muşcătura iernii, la gândul unei ulcele de lut ars cu vin fiert, îndulcit şi iuţit cu scorţişoară, alături de ceva şunculiţă afumată, vreo gogonea cu ulei şi pâine caldă, tocmai scoasă din cuptorul în care aluatul din faină de grâu şi cartofi fierţi crescuse pufos ca pandişpanul.
Niciunde nu m-am plimbat, ca la olteni, cu sania trasă de trei cai în noaptea Anului Nou petrecut acolo, în acordurile muzicii inspirate de versurile eseniene: Viscolul prinde colbul să-şi lepede,/ Lunec-o troică, lunecă repede./ Veselă-n troică, peste întindere,/ O tinereţe fuge cu-aprindere./ Unde mi-s oare zilele proaspete?/ Dar fericirea ce-am vrut-o oaspete?>>
Unde să fie? ţipă din toţi rărunchii alter-ego-ul meu.
Și aici, în umbra treptelor liceului din Osica de Sus… răspund eu cu un zâmbet ce-mbrăţişează oameni, lucruri şi spirite ascunse în cutele jumătăţii de secol trecut.
ANGELA DINA 