ÎNVIEREA

În vârful Golgotei e pe Crucea însemnată. Întunericul îl zviduie părelnic de căldura zilei îndurate. Răcori amare îi înfioară trupul dezgolit de ceia ce l-au pironit. Doar buza mai păstrează acreala ştersăturii silite cu oţet…

De-o parte şi alta străjuiesc cei doi, tovarăşi doar de… chin.

Culmea-i prăfoasă şi cu ea îngheaţă laolaltă firea, deci şi el.

Sângele-i dus… În urmă-i doar apă e lăsată. Numai din vârfurile degetelor năclăite-n sânge, măsoară încă timpul vreo picătur-abia…

Un frig vrăjmaş, ce n-a simţit vreodată, îi încolţeşte corpul încă viu… Doar capul îi mai frige sub greaua sa coroană de gânduri şi de spini…

Cât bun orânduit-a pentru semeni?! Dar nu-ndestul… N-au înţeles… De aceea dânşii l-au purtat şi osâdit aici?!

Vai, nu! Cu ce greşit-a? Tămăduind? Săltându-i spre nădejde şi credinţă?

Faptele-i n-au fost de ajuns lumina înţelegerii să nască! Desigur! Şi l-au părăsit…lăsându-i ca răsplată pustiul ce-l apasă…

Încet, încet, durerea este dusă… Pleacă dinspre umeri către mâini şi coaste, spre ostenita şiră, ca să cadă în coapse, în picioare.

Îi este scursă viaţa! Simte asta! Să moar-ar vrea, durerea să curmeze!

Sfârşit de vlagă, tatăl îşi imploră: Eli, Eli lama sabactani? adăugând smerit că e înfăptuită lucrarea-ncredinţată pe pământ!

Despovărat îşi simte duhul. Deci liber e din corpul său să plece, să se-ntoarcă-n tină!

Şi nu încheie bine rugămintea, căci braţele încă întinse-n lături, de Cruce ţintuite, vor, alungite-n voie, să îmbrăţişeze firea! Da! Să ocrotească ce prin fapte şi vorbe drepte miracol a făcut… şi să-nmulţească-n bine omenirea!

Dar timpul nu-l slăbeşte! Îl îmbie lin să se întoarcă în lutul din care s-a-ntrupat.

Pe nimeni nici în clipa de pe urmă vina nu aruncă, căci mereu iubirea pentru oameni l-a-ncărcat.

Pe Tatăl îl conjură iertaţi să fie juzii săi, călăii, toţi care cu-atâta râvnă în derâdere l-au luat… Ei nu l-au priceput fiind bieţi neştiutori…

Dorinţa i se taie odată cu răsuflul risipit… Şi moaaare!

*

Cortegiul dinspre viaţă în vaiet îl petrece. Un soare la crepuscul degrabă se scoboară şi-n mantie întunecată pământul înveleşte…

Un plânset în cutremur se dilată, pământul în durere zguduind…

Prăpăd domneşte-n templu… coloane cad în geamăt icnind… catapeteasma se frânge cu zgomot de urgie… e zbucium… şi e groază… e durereee!!! Iudeii se încurcă vrând scapare!!

*

Sub îmbeznata boltă, dincolo de miezul nopţii, vremea-i prielnică grijirii mormintelor celor plecaţi.

Urcuşul se alină. Tot greul smeritele îl poartă în suflete cernite.

L-au dus în trista criptă de ieri. Şi astăzi, cum se cere, venit-au purtând balsamuri ca să-l ungă cu mâini curăţate de lacrimile şterse.

Nici bine de mormânt nu sunt aproape. Cu ochi păienjeniţi un mare gol ţintesc.

E gol! anunţă cea dintâi ajunsă, căci lespedea-i de-o parte şi giulgiu-ndepărtat. Şi vestea negăsirii răspândesc.

Un glas le-nştiinţează cum că… El a-nviat?!

Şi li se par poive urmatele îndemnuri: s-alunge orice temeri! Cu bucurie-n suflet Invierea să vestească, iar, în Galileea de-or merge, L-or vedea!

Sosiţi degrabă lângă mormânt, iluminaţi, apostolii prin ochii lor trăiesc minunea. Pricep prea bine cine-i Înviatul! E, într-adevăr, Mesia!

Iar spusa gurii Sale, apoteotică vestire, Mă voi sui la Tatăl Meu şi Tatăl vostru! din clipa ceea, prin timp, lumină a credinţei a făcut!

Read Full Post »

Altă legendă a Mărţişorului

După ce Soarele-i vestea sfârşitul zilei, An-Măria Sa poposea în sala tronului şi privea încolo şi-ncoace.

Azuriul ochilor i se-ntuneca de nerăbdare. Le aştepta să vină, să-i sărute dreapta, iar el să le mângâie uşurel frunţile şi, după ritualul revederii, să stea laolaltă cu ele pe undeva, fie pe vreo treaptă, fie pe-o laviţă, cerându-le să-şi deşerte desăguţele de  aflatele  în plimbările zilei.

Ceasul ăsta le bucura mult pe augustele fete. Care mai de care voia să câştige locul de laudă al tătânelui! De asta se dădeau în vânt după drumeţii de unde să revină cu istorisiri care să-l minuneze pe Împărat.

În astfel de clipe, îl vedeau cum întinereşte, cum se-ncarcă de vlagă, cum dalbii obraji prind bujori, nările freamătă a nerăbdare, sprâncenele-i se ridică trăgând cu ele pleoapele obosite ca să facă loc privirilor înflăcărate de cele auzite de la minunile sale.

Şi-n vreme ce una dintre odrasle îşi spunea descoperirea, celelalte tare jinduiau să fie chiar în clipa ceea în locul ei, fiindcă sub priviri li se-arăta un tată uşurat de ani şi grozav de-nfericit!

*

În ziua ce urmă, era de rând la poveşti fiica cea mare, Primăvara.

În seara dinainte, prinţesa Iarna, mezina, îi înfăţişase Împăratului istoria tinerei pădurence Natalia, cea născută în Ajunul Crăciunului, juruită de mamă-sa, la naştere, să fie pe vecie Fata Pădurii.

Viaţa aceleia îi uimise pe toţi pentru ce făcea spre binele oamenilor şi-al necuvântătoarelor. Mai ales An-Maria Să lăudase nu doar pe Natalia, dar şi pe fiica aducătoare a unei asemenea veşti!

Sub imboldul dorinţei de a nu fi mai prejos de a mică, Primăvara porni la drum cu noaptea-n cap. Zorea după cum îi dictau bătăile inimii sale, dornică să-şi bucure părintele ca să capete şi ea locul de laudă râvnit.

Apucase de-a dreptul prin pădure. Ştia calea şi codrul o trăgea spre dânsul chiar de nu se topise neaua. Era încredinţată că-i va dărui câte-un aişor de ici şi de colo ca să i-arate tatălui cum că vine anotimpul renaşterii. Dovada făcută, avea să împartă pe urmă surorilor fragezii ghiocei.

Dar se vede că omătul iernii aceleia clădise aşternutul din codru mai gros decât alteori. Prinţesa încurcă nevăzutele cărări, afundându-se în adâncul pădurii. Ba mai mult, necunoscutul o-nşelase într-atât, încât se pomeni alunecând într-o scobitură de râpă, de care n-avea cunoştinţă şi care se dovedi grozav de-adâncă. Şi, ca să pună capac la ăl necaz, în cădere se lovi de cioturi ale unor copaci frânţi de ani şi Crivăţ!

Când sfârşi căderea, Primăvara era atât de ameţită, de ostenită… Hainele-i erau acum zdrenţuite, împuţinate… Îşi pierduse chiar şi-o botină în alunecare… Dar ştia un lucru însemnat. Nu trebuia s-aţipească, nicidecum s-adoarmă!

Şi-atunci începu să-şi pună mintea la treabă, ca să-şi afle scăpare. Nu se temea pentru viaţa-i, cum se-ngrijora la ce suferinţă şi-ar fi adus părintele şi surorile!

Dar oricât se străduia, de teama frigului şi de durerea simţită-n picioarele rănite şi-ngheţate bocnă, nu se-alese cu nici un gând salvator! Vicleanul Somn atât aştepta, iar ea alunecă pe-un rece tărâm al adormirii …

*

Natalia, Fata Pădurii, cutreiera în acest început de primăvară cărările codrului. Dorea să cerceteze de se mai găseau în locurile hotărâte dinaintea ninsorii încă ceva din proviziile puse pentru dragele sale animăluţe.

Se afundase bine în desiş, urmând îndeaproape gunguritul slab al unui fir de apă, tăinuit de puful rece şi alb, în avalul căruia citea şi-apropierea de râpa buclucaşă, capcană sigură pentru vieţuitoarele codrului pe orice vreme.

Se temea întrucâtva că, la sfârşit de iarnă, când omătul devenise înşelător din pricina încălzirii timpului, să nu-şi fi găsit piedică în cale vreun puiandru de cine-ştie ce sălbăticiune.

Chemarea prăvălaticei râpe era întărită acum şi de un vălătuc de nori orânduiţi ca o adevărată săgeată şi care se iscau iuţiţi  într-acolo.

Când ştiu că e pe-aproape, Natalia văzu că dinspre nori se pogorâse o ceaţă grea care părea s-astupe ceva pus acolo spre veşnică păstrare.

Grăbi paşii. Atinse curând marginea prăpăstioasă şi se năpusti cu privirile spre adâncul ce se vedea în luciul alb, unde zări un ghemotoc nemişcat de straie frumos colorate.

Un gând o fulgeră! O biată fată ori femeie îşi încurcase drumul de căzuse în aşa loc! Iar nemişcarea ce să fie? Amorţire doar sau… nu-şi termină ea presupusul.

Se hotărî. Avea să coboare înspre mogâldeaţă prinzându-se de rădăcinile prelungi, ieşite din malul hăului atârnând fără nici un rost până atunci. Iar ca să le-mputernicească, luă din şorţul ei îndestul omăt cu care îngroşă pe dată firele mustăcioase. Acestea, îngheţate de ger, se vădeau acum adevărate funii pe care se putea lăsa în ajutorul mototolului răpus de căzătură.

Fata Pădurii se lăsă grabnic în jos, numai că-n alunecarea silită îşi rănise căuşele mâinilor, aşa că, din loc în loc, minunea sângerie pătase firele dalbe. Dar nici nu luă seama la asta.

Cât se bucură doar când, punând mâinile pe colăcelul de straie acoperite de chiciură, simţi că sufletul necăjit era în viaţă.

Cu repeziciune smulse câteva mustăţi de rădăcini, închipuind albă funiuţă cu care prinse de sine copila găsită. Şi de astă dată legăturica se-mbujoră din loc în loc dinspre sângerândele palme. Natalia, ca o adevărată gânganie căţărătoare, ajunse degrabă sus.

Cât să fi zăbovit nu ştia, dar era musai ca să ducă minunea de fătucă la cuibul său. Printre  mormăieli şi dârdâieli, află pe cine adusese la viaţă.

O cără în spate lăsând-o la intrarea în palat. Şi, înainte de-a lovi în toaca din stânga porţii, îi puse la-ncheietura mâinii stângi  o bucată din legătura alb-roşie cu care o legase de sine.

Iar în timp ce o prindea, Fata Pădurii spusese tărişor că de-acum încolo asemenea legătură s-aibă fieştecare om la început de primăvară, căci dalbul – puterea curăţeniei, a nevinovăţiei urma să se-mpletească cu roşul – dovada iubirii de-aproape, împreună fiind semn al vieţii şi al rodniciei faptelor bune!

Şi fiindcă avea scăpată o fătucă de-mpărat, prinse de brăţăruşa ei un bumb de la cojocelul purtat. Acesta se făcu pe dată o biluţă aurie…

Vorbele binefăcătoarei Natalia îi pătrunseseră şi urechile, şi sufletul celei salvate! Asta avea să povestească tătucăi, îşi spuse Primăvara.

Şi pentru că erau în ziua Întâi a lui Martie, boteză însemnul jucăuş Mărţişor!

Read Full Post »

Cocoşul cu pene de rubin

Din spaţiul pur, gândit imuabil, mă reflect în pereţi de oglinzi. M-arăt o siluetă în tonuri arămii, creată într-o clipă a jocului alienării părintelui meu, pictorul.

Cu privirea zălogită în spatele unei legături plumburii, îşi înmuiase arătătorul într-o esenţă de ghindă strivită de-un călcâi nărăvaş, apoi îl îmbibase în uleiul unor nuci nimicite de exacerbate pofte vegetale şi-l plimbase pe-o pânză în contur nehotărât.

Când întregul cercetat cu latul palmei s-a dovedit acoperit, s-a aruncat asupra ochiului meu stâng. Irisul acestuia deveni pe dată cadranul unui ornic straniu, purtând orele îndărăt spre originea timpului.

Prin limbile sale, în loc de vetustul ticăit, se repetă în ritm perfid un leitmotiv: Sunt arborele vremii. Rădăcinile-mi, şerpi negri, străpung un pian mut. De unica-mi ramură atârnă sângerie o batistă din mătase. E chipul meu străpuns de bumerangul idelor învinse!

Căutătura-mi culege subit din oniric o roadă-imagine, în care şarpele-rădăcină se-aureşte înălţându-se încolăcit pe frunza de treflă a unui as. Cât clipesc, trefla se preschimbă-n romb stacojiu, părelnic mecanism al ceasului întors, strop de lavă prelins pe zidul de care pânza – casa mea – se-anină.

Azi, viziunea se preschimbă. Apare pe neaşteptate, sprijinit de zidul meu imaculat, un brad ciudat! Pe măsură ce-l observ, verdele-i alunecă în roşu, cetina-i se-adună şi, din ţepoasă, se rostuieşte în mângâietori şi catifelaţi fulgi de ceaţă!

Pe dată, bradul se scutură şi fulgii se unesc în minunate pene ce-mbracă un cocoş purpuriu, precum fostul meu chip-batistă de mătase.

În sfârşit, nu mai sunt arămia şi incerta siluetă! Ceasul din ochiul meu stâng a cotropit cu sinele-i întinderea pânzei, surprinzându-mă c-o strigare, Cucuriguuu!

Anunţă cu puterea unită a celor două limbi înţepând cerul: S-a născut Anul Cocoşului cu pene de rubin!

Read Full Post »

Sport extrem

Încremenise tot dinspre bolta măreaţă către umilul pământ…
Ziua întreagă fulgurase cu ninsori. Cerul îngreunat părea să cadă peste munte. Din vârf de stei şi până hăt, în vale, pustiul întreg era parcă-nghiţit de apriga, deznădăjduita jale a nopţii prea curând sosite.
Pierdut pe munte, vreme rătăcind, aude lupii năvălind, urlând. Nu-i vede, dar îi ştie, sunt iuţi. Vai, Doamne, sunt atât de mulţi!
Ghiontiţi de foame ies din văgăuni şi înspre steiuri sar vuind. Habar n-au nici de omătu-n ace. Schelălăie lupii surii, uniţi de-o ţintă cu miros de viu.
Pluteşte prin brădet chemarea! Alfa zoreşte, e rost de carne! Mârâie-n jos iţind diamantii colţi ascuţiţi, curaţi de lungă-nfometare, clătiţi acum şi asmuţiţi de bala poftei! Haaaideţi! Veniiiiiţi!
Din spate, la un pas, îl urmează şase lupani. Prevestind moarte, haita calcă pădurea, străbate văile împovărate de nea, urcă pieptiş, coboară-n salturi vreun povârniş adânc. Iau urma şi-n ochii lor sticloşi, nimicitori ca nişte suliţi fosforescente, roşul din dâra ce-i asmute l-ar vrea să fie râu de sânge!
Măreţ în clipe ultime se scoală bătrânul cerb, proptit în trei copite. A patra, în aer săltată, e aproape inertă. Un şiroi de sânge şi de viaţă prin rana-i se strecoară! Dar nu cedează!
Lăstari îşi simte coarnele bătrâne! Cu ele va însuliţa măcar pe Alfa… Să-l ţină minte!
Aşa gândeşte bătrânul cerb, în lupta dinspre zori… În faţa haitei năvălinde stâncă e! Parează muşcături! Dă din copite! Înconjurat din toate părţile, nu vrea să piară până nu-l spintecă pe cel ce căpetenie le este flămânzilor cu gâtul ţeapăn.
Şi Pronia i-e sprijin! Hainul Mare-Negru în ceas de lăcomie se-avântă, nesocotind distanţa faţă de escortă în caz de greu şi-atacă dintr-o parte capul râvnit, adevărat trofeu… Doar palide zvâcniri de gând, căci este lovit în pântece de snopul coarnelor duşmane, lănci cu vârfuri înroşite-n foc de vremi…
Marele-Negru, cu blana vintrei despicată, nu poate să-l pedepsească pe făptaş. O fac ceilalţi. Îi prind piciorul rănit şi-ntâi din el se-nfruptă. Îl iau de altul, să-l doboare. Pe falnica-i spinare se-aburcă perechi de gheare. Şi greabănul cedează… Cerbul pică în genunchi… iar în urechi îi toarce-nfulecarea…
Durerea va să vină, apoi, sfârşitul…
Căzută lângă pradă, căpetenia lipsită de vlagă abia putu să lingă-ncet vreo două picături de sânge. Un somn vecin cu moartea îl cuceri de-ndată. Loialii săi prieteni însă întârziară salvarea-i, căci, flămânzi, lucrară mai întâi asupra cerbului hăituit…

Odată intrat în clădire, nu-ţi dai seama dacă este un hotel de lux ori chiar Centrul de fitness anunţat cu pompă de luminile fluorescente de-afară. Grădina bogată ce înconjoară edificiul e oază de întuneric răcoros ziua şi feerie de lumini foşnitoare pe timp de noapte.
Beneficiarul este preluat politicos din lobby, conform programării, de câte o hologramă-antrenor. După scanarea iniţială, se urmăreşte pas cu pas orarul de antrenament, fie de recuperare după transplanturi cu organe sau osatură artificiale, fie pentru întreţinerea parametrilor neurobiologici, fie doar pentru uciderea timpului liber al celor plini de bani.
Nostalgicii lucrează ceasuri bune pe aparate TRX şi pe biciclete indoor Tomahawk IC7, pe care nu le poţi trişa ori îşi antrenează musculatura utilizând aparatele kinetologice antigravitaţionale ori magnetice.
Cei care au rupt-o demult cu trecutul zâmbesc plini de superioritate când se îndreaptă spre sălile de sport extrem…
*
Reconfortaţi, cei patru prieteni revin la vestiar. Culoarul dinspre sălile de holo-sport, de un straniu argintiu, are pereţi de pe care leduri multicolore semnalizează minuscule ecrane afişând valorile semnelor vitale pentru fiecare dintre ei, captate dinspre aparatele purtate – un fel de timbre aplicate pe torace, sesizabile doar vizual, lipsite de greutate. Fără zăbavă şi-află tensiunea şi pulsul până să intre în cabina proprie.
Podeaua translucidă a coridorului le ghidează orientarea, în timp ce tavanul trimite aproape imperceptibili curenţi de umectare a aerului respirat. Acorduri relaxante acţionează din ambient.
Uşile cabinelor poartă ilustrarea câte unui tors bărbătesc în lumina ireală, spre care ochiul ţinteşte iscoditor. Oglinzile celorlalţi pereţi trimit reflecţia integrală a corpului, însemnând color zonele ce se cer lucrate într-o şedinţă viitoare…
*
Se simt bine, împrospătaţi. Reveniţi în holul vestiarului, vorbesc de-a valma, avântaţi, ca după orice mulţumitor antrenament.
-Grozav mă simt!
-Eu nu prea! Cam vlăguit…
-Păi, nu-i normal?! Cine a fost cu ideea povârnişului ăluia îngheţat?!
-Cine altul decât Chief?! Ştii că el are nişte reminiscenţe barbare…
-Vorbeşte mai încet, acu’ apare!
-N-am de ce să mă tem, chiar vreau să-i reproşez că n-a respectat…
-Ce?!
-Ştii bine, ori e team building, ori nu!
-Eşti prea pretenţios, spune mai bine că vrei s-ascunzi faptul că te cam împotmoleai în pietrişul nins, alunecos…
-Bine-bine, n-am sprint-ul tău… totuşi, n-ai văzut ce ne-aştepta?!
-Băieţi, ce …
Sub umbrela vocilor, paşii celor intraţi se estompaseră. În contradicţie cu absenţa zgomotelor, senzaţiile vizuale fuseseră acutizate de lumina vie, albă a spaţiului, dar mai ales de ce le percutase mintea observându-i pe ceilalţi trei, absenţi până acum…
Şi li se păru că îi loveşte trăznetul uitând de relaxarea dinainte. Bărbaţii vii se transformară în steiuri îngheţate, iar ochii, lasere adevărate, cercetau spectacolul… O dioramă lugubră îi împinse înaintea lor pe fraţii Helper purtând pe braţe chiar pe Chief!
-Oooo! emiseră la unison piepturile celor patru surprinşi dureros.
Helper-ii lăsară jos pe Chief, ex-Marele-Negru cu burta spintecată. Holo-reconversia nu se finalizase, aşa că pe marginile rănii sângele-nchegat se zimţuia în ţurţuri vişinii amestecaţi cu smocuri de păr negru ca smoala… Cineva încercă inutil să-i dibuiască vreun semn vital.
-Nimic!
-Oh!
-Da! Chiar aşa! S-a instalat deja rigor mortis!
-Ce-i de făcut?!…
Siliţi de spaţiul îngust, cei şase tovarăşi se aşezară emblematic pe lângă Chief: câte doi pe laturi, ceilalţi, la cap şi la picioare fiecare, cu inimile adevărate făclii de priveghi, ochii, semnale deznădăjduite de regret, capetele scurtcircuitate intermitent de reiterate gânduri nerostite: dacă Chief n-ar fi atacat singur cerbul şi i-ar fi aşteptat, dacă nu s-ar fi lăsat ei covârşiţi de pofta de carne crudă şi ar fi întrerupt programul la timp, dacă…

Read Full Post »

CĂMAŞA

De la răscruce colbul zoreşte avan înspre deal în sfredel de vuiet! Prin volburi de humă se leagă adâncuri şi cer.
Ajuns printre vetre de sat, drumul apucă în sus către vii. Cărăruia născută mână printre dafini şi află în deal o casă micuţă.
Pământul din jur e numai pârloagă. Şi gardul lipseşte. Doară poteca bătută în pietre leagă poznaşă pragul casei de bătrâna fântână cu ghizdul din blăni înălbite de vreme. Săltată de vânt, cumpăna mişcă o ciutură ce-abia scurge de pe buza-i picuri zburătăciţi de apă, măsurând umed clipa…
Înteţită, pala înconjură locul căutând nu-ştiu-ce. Salcâmii de-aproape, înalţi de parc-ar vrea s-atingă tăria, scot şuier ce-aduce a plânset în mlădierea silită.
În faţa vântoasei, căsuţa pocneşte din ziduri. Îşi pleacă şindrila umilă, scârţâind toată.
Amurgul luceşte preajma cu raze cuminţite, pătrunde tulpini de copaci şi-apoi întâlneşte-nserarea. Stăpână-i tăcerea, se lasă răceala…
*
Pe clipă, tihna se sparge. În tindă, uşa înţepenită în ţâţâni ruginite ţine cu greu piept opintelii ce-ar vrea-o dată deoparte. O biată fugară încearcă s-o-mpingă anevoie spre-afară. E spălată, curată, fără creţ, fără pată, prididită să-l afle pe dragul dus de acasă.
Părăseşte uşiţa, năvălind în odaia cea mare, unde ferastra-i deschisă şi-o perdea se frământă speriată. Fericită, se saltă, cu dreapta smuceşte, cu stânga dă roată şi prin firida lărgită zboară hoţeşte afară!

Fără s-aştepte, aleargă la drum roşind în altiţe, mânând grozavă nădejde: stăpânul îşi va afla, în răcoarea serii îl va-mbrăţişa, coperindu-i spatele şi piepţii în ţesătura deasă-nălbită, cu mânecile-nvolte ca două aripi îl va mângâia… El se va lăsa ogoit, cu gâtul cuprins în guler cusut cu mărgean.
Dar toate sunt vise… Doar vise în van.
Cămaşa purtată de vânt murmur-a jelanie. Spaima o apasă. Bolnavă de grijă, în două se frânge, în dalbă metanie. Se-ntinde pe-o jilavă coastă s-aştepte în tihnă omul, de greu să-l mântuiască…
*
Milostiv, cerul o-mpresoară cu rouă de seară pe biata cămaşă. Vrea s-o aline de plâns, de suspine, când vântu-i va zice că stăpânul cel bun a căzut mişeleşte răpus pe-un plai străin din apus. Pământul, norocul şi dorul – cu toate s-au dus…

Read Full Post »

VISUL FETEI LUI BATUKHAN – premiul I la Concursul „Rădăcini” ediţia a III-a

Munte cu steiuri pleşuve şi rare oaze de ierburi scorţoase peste care domneşte cu schimbul când brunul, când albul ca ison ţinut anotimpurilor. Şi-un cer în tonuri de cenuşiu…
Omul de-aici, întrupat dintr-un deşert ce i-a dat arămiul şi-asprimea feţei, uimeşte ca pustiul-matcă: scund la stat, dar înalt în simţire; iute în fapte ca vântul uscat, dar domolit când ridică spre Cer un cânt.
Mereu în mişcare, păstor de capre şi cai, vânând pentru trai ori apărare, îşi adăposteşte odihna şi slăbiciunile vârstei în iurta cea albă, rotundă, ciuperca uriaşă din zăbrele şi pâslă, sigur ancorată-n pământ, din care ieşirea e totdeauna spre miazăzi.
Are ochi buni, doar aşa poate nimeri hotarul îngust al zării printre furtuni de omăt sau nisip.
Ţinut sărac în culori, misterios, răzleţit de lume, stăpâneşte el, Lordul-vânător cu păsări de munte…
*
Februarie domneşte prin ger, rostuind pragul schimbului de ani. În iurte se bea arkni şi ceai cu lapte. Se mănâncă orez. Prin alb, hrana-i şi ea chezaş al gândurilor bune la graniţa vremurilor.
Un cântec scurt se naşte din tobe şi gonguri. E boggino duu şi falnic dă de veste că-ncepe Sărbătoarea! Vin Lorzii cu acvile! Porneşte vânătoarea! Ca nişte pârâiaşe viguroase făcând în ciudă avalului vitreg urcă înspre steiuri duium de bravi bărbaţi în straiele gătite cu blănuri din trofeele bogate, câştigate în alte ierni.
Întinsul dintre stânci e-acum o scenă. Încă din zori, veniţilor li se oferă aici locul râvnit: în arcul dinspre stânga, măiaştrii-vânători cu răsăritu-n spate, să afle ţintă-n cele zări; în dreapta, duiumul curioşilor să vadă ce acvilă ia premiul, cu ce pradă…
Lorzii vânătorii se-adună, chemaţi la-ntrecere dreaptă. Măreţia lor e sporită de acvilele stându-le ţanţoş pe braţ!
În ziua hotărâtă li se vor pune grozave nade primejdioaselor păsări: iuţeala-n zbor, plutirea-ndelungată, răspunsul neîntârziat la îndemnul primit… Abia la urmă vor fi asmuţite înspre vulpi şi lupi.
Şi încă o dată fi-va dovadă vie, în prag de Nou An, că acvila, vânătorul cerului, i-a devenit adevărată umbră omului, împărăţind laolaltă viaţa aspră din recele pustiu mongol!
*
Dimineaţa, Makhan, fata lui Batukhan, răscolită de-un vis, se hotărî. Va lua locul tatălui său la-ntrecere, purtând pe braţ pe Akhnu, acvila crescută şi-nvăţată-n taină de şase ani, la fereală de toţi.
O-ndeamnă la fapta semeaţă şi grija pentru părintele căzut la boală! Un Lord al vânătorii să lipsească de la marea Sărbătoare?! Iată gândul ce-i sfârtecă fetei sălbatic mintea.
Din toamnă tatăl zăcea-n dureri sleitoare… Şi vraciul adus i-a menit: „Numai căldura îl va ostoi, de va avea noroc să treacă iarna!”
Makhan ştia că izbânda ei la vânătoare l-ar sprijini în călătoria către primăvară şi vindecare…
Deunăzi avusese copila un vis despre-o pasăre c-un bulgăre de foc bătând în piept, care tânjea ca firul ierbii să facă-nainte-i covor, cu muşchi să-mbrace stânca sub calde dezmierdări de soare… Văzu un semn în acea închipuire picurată de somn.
Akhnu, c-un cap împodobit de luciri aurii, cu cioc de fier, cârlig încovoiat, prea bine se pricepe să iscodească prada-n zare! Şi rostul vânătorii îl ştie temeinic, şi-a muiat ades în sânge ghearele-i oţelite!
Să meargă! Să vâneze împreună! Şi toţi să le privească! Doar la asta visa fata de când deschisese ochii asupra lumii, pe-ntinderi de stepă şi munţi, de când se-nfrăţise cu Akhnu!
Makhan o găsise-ntre două stânci, pui firav şi golaş, scăpat din cine ştie ce cuib, pradă fiarelor pe care, altfel, ginta ei de-naripate le asuprea…
A hrănit-o cu carne crudă şi a adăpat-o cu lapte de capră până s-a întremat şi s-a împodobit cu pene dantelate în gri, brun şi roşcat.
De mică a deprins-o la zbor şi la vânat! Nu căţărate pe-o creastă de munte, adăpostite doar de azurul cerului, făceau pereche fericită şi harnică?! O purtase cu sine chiar şi când colindase cu caprele printre stânci în căutarea ochiurilor de iarbă, s-o-nveţe cu aerul şi zvonurile muntelui. Niciodată vulturiţa nu-i atacase iezii cei cruzi din turmă, învingând datul firii…
Când s-a mărit, Akhnu s-a lăsat învăţată să poarte povara capişonului de piele împodobit c-o piatră verde. Se-nfiorau şi ea, şi fata când era purtată pe braţ în fugă de cal. Makhan ar fi jurat că vulturiţa vede totul prin ochii ei, de-aceea îngăduia fără frică să-i fie acoperit capul.
De câte ori la ceas de apus, în zi de vânătoare, atentă, Makhan nu-i curăţase de sânge ghearele păsării?! Şi zâmbind, îşi zicea încântată: „A fost o vânătoare pe cinste! Şi lupii s-au mai dat spre munte ! Un timp vor fi stăviliţi! Mai puţini cu doi, luaţi zălog în gheare de Akhnu pentru stricăciunile făcute în turmele de capre şi în herghelii!”
Cum să nu se-ncreadă Makhan în ajutorul ei, al vulturiţei?! Călăreţ şi vânător se simte! Cu pasărea pe braţ, cu ochii spre Cer, aducătoare de bine pentru părintele scump va fi! Numai să se prindă-n marea vânătoare!
*
Makhan se-aşează cuminte în şir. Nu-i pasă de cum privesc spre dânsa unii sau alţii. E hotărâtă să intre în lupta cu fiarele, cu muntele, cu greul în locul tatălui său. Îşi făgăduieşte s-aducă prada cea mare… să-şi întărească părintele…
Îmbrăcămintea o ajută pe deplin. O blană de lup vânat de ea îi e podoabă. Gândul acesta o-nalţă, o face mai dârză, îi dă putere ! Iar din ochi aruncă-n jur îndrăzneală şi hotărâre să-nvingă!
E acceptată. Întrecerea-ncepută, Makhan urcă pe-un stei. Înainte de toate, eliberează capul acvilei de sub adăpost şi netemătoare o ţinteşte cu privirea, îi sărută creştetul, rostind o rugă. Pe loc îi e dat un răspuns, căci Akhnu îşi împlântă în ochii prietenei sale rubiniul uităturii, apropiindu-şi ciocul de fruntea fetei…
De pretutindeni se-aude tumult. Călăreţii în piei de animale, l-adăpost de viscolul dezlănţuit, iau în goană şerpuitoarele poteci, dau ghes la zbor acvilelor prin scurte şi meşteşugite îndemnuri. Păsările amarnic strigă, planează ţintit către prada simţită, văzută. Se lasă-n căderi ameţitoare şi iute pun stăpânire pe animalul doborât, sfârtecându-i puterea vieţii cu oţelul încovoiatului cioc. Săltând-o în chingile ghearelor, duc mai apoi captura la stăpân.
Îndemnuri răsună pe rând. Zboruri de acvile se-ncrucişează semeţ. Glasuri sparg tăriile, unele ciudoase, altele învingătoare. Într-un chiot prelung se unesc şi vocea de om, şi vaietul ucigaş al păsărilor, şi urletul căznitelor fiare…
Trufaşi se arată acei ajutaţi de noroc, în preajmă-le cu bogate leşuri de lupi şi de vulpi. Nesocotiţii de soartă privesc la ei cu jind, căci n-au alături decât resturi de capră şi câte-un amărât de vătui.
Oricum, toţi sunt prinşi de zor. Întrecerea e pe sfârşite. Încheierea? Răsplata urmată de-o masă pe cinste când se va striga îndelung numele vânătorului celui mai iscusit.
Printre iurte, preajma se dezgheaţă. Parte din prăzi pregătite pentru ospăţ sunt stropite din plin cu arkni fiert şi ceaiul cu lapte.
Doar Makhan întârzie s-apară. Cei care-o ştiu se-ntreabă ce soartă are-ndrăzneaţa de fată?! Câţiva cred că-ntârzierea e pedeapsa că păstoriţa de capre a vrut să-ntreacă măsura, legea! Şi e uitată…
Mai departe, sub munte, Makhan aşteaptă. Tânjeşte. După ce-a săltat-o pe Akhnu înspre înalt, a urmărit-o cu privirea până s-a pierdut în cenuşiu. Apoi cenuşiul a pierit în smoala înserării. Să treacă noaptea! Ştie! E sigură! Ziua următoare va răspunde aprigei sale dorinţe! E-ncrezătoare că-mpenata ei îşi va ţine făgăduiala şi va veni cu prada cea mare…
Obosită de gânduri şi de-atât alergat, fata vrea să dea mâna cu somnul o clipă. Şi-această ispită o-nfrânge. Adoarme.
Nu ştie când şi cum ceasurile nopţii-au trecut, căci, mângâiate de lumină, ploapele i se zbat. O minune se-arată. Dinspre munte, zboară îngreunată Akhnu, purtând atârnat în cioc un văl de argint! Iar în urmă-i se limpezesc văzduhurile încet, lăsând cale soarelui. Ca prin farmec, călăuzit de umbra vulturiţei, pământul înviază. Makhan nu ştie care-i mai grabnică: năvala verdelui crud ori desferecarea cerului din ceaţa rece-a iernii?!
Fata-ncalecă degrabă. Asmute căluţul spre coastă, să vadă mai bine rostogolul de zăpezi strălucind înspre vale. Sub atingerea perdelei purtate de vulturiţă-n gheare, omătul se preface-n pulbere învinsă de tăria vremii calde…
Ce pradă mai de soi putea să-i aducă sora din înălţimi?!
Fericită de izbândă, Makhan scrutează orizontul în căutarea vulturiţei, s-o cheme, s-o strângă la piept mulţumindu-i. Dar n-o mai poate ajunge, nici măcăr în gând! Akhnu zboară tot mai departe, ducând cu sine greul iernii. Îndeamnă spre o altă zare, adevărat prădător de cohorte fugare – zăpezi umilite de caldul şi vrednicul soare de primavară! Dispare pe veci, lăsând un gol în sufletul fetei…
C-un fior de nădejde domolind amarul pierderii vulturiţei, fata caută cale spre iurta alor săi. Cade răpusă de trăiri la intrare şi-ntreabă de Batukhan. Un zâmbet larg de mamă îi luminează simţirea: e plecat spre munte călare, săltat din boală ca prin farmec…
Privind spre cerul albastru ca nicicând, Makhan îşi picură o lacrimă sărată pe obraz. E rubinie, geamănă ochilor vulturiţei vrăjite, Akhnu…

Read Full Post »

POVESTE DE PAŞTI

-Dacă de Paştele ovreilor e ploaie… cugetă Geta stând sfiită pe un colţ de pat, atunci…

-…şi de-al nostru tot aşa va fi! adăugi de la masă Vidu. El, cruce de voinic, folosea patul doar la culcare, zicând că lungit acolo  îi vine să viseze ş-apoi să doarmă.

După cină, rămânea tot în capul mesei fie sporovăind cu cine mai era prin preajmă, fie citind.

Când se găsea doar cu Geta, o tăcere ca de basm pogora-n odaie peste-amândoi, adevărate păpuşi de ceară dintr-un muzeu al figurilor domestice perene, el, cu biblia-n mâna, ea, torcând ori cosând.

Aşa era în toate serile anului, retrăind amintiri de demult sau iscodind poveşti,  doar nevasta-i era ca un copil, flămândă mereu de istorisiri…

-Ţi-am povestit cum alergau ai mei într-un an după mieluţul menit de Paşti? se iţi din tăcere bărbatul. Dar degeaba! Parcă le ştia gândul! Nimerea cotloane tainice în saivan de nu-l puteau dibui, mai cu seamă din vina oilor ce-ar fi vrut să-ncapă şi ele acolo. Eu îi fermecam din priviri punând oprelişti urmăritorilor. Întârziam aşa împlinirea sorţii.

Eram copil de-o şchioapă şi tare mă bucuram de miel! Născut devreme-n Brumar, crescuse mult până în prejma Săptămânii Mari. Ziceam că e frăţiorul mezin, îl botezasem Luţu şi-i împodobisem gâtul subţirel c-un şnur vişiniu terminat în doi canafi. Mereu împreună, ne dam jocului fără griji. Nici în ruptul capului n-aş fi îngăduit să-l taie!

Ai mei îmi spuseseră că junghiat e bun pentru vopsit ouăle. Cât despre fript, se făceau că plouă, nu mă zădărau.

Îl iubeam grozav şi, când se făcu vorbă să-l tăiem, simţii o durere la inimă şi-un leşin mă doborî printre ăi duşi. Dar mă-ntorsei degrabă c-o găselniţă zviduitoare pentru suferinţa mea.

-Da! Da! Parcă-mi aduc aminte c-ai ajuns de poveste de-atunci în sat… Mai zi-mi!

Vidu nu ştia nici el dacă cele răspândite atunci s-au petrecut ori au fost o născoceală. Dar acum tare i-ar fi plăcut să fi fost aievea! Şi pentru Geta, şi pentru el, mai ales!

-Atunci n-am scos o vorbă, nimic. Dar a doua zi, era-n Joia Mare, ai casei aflară pe masă un coş mare plin cu ouă roşii frumoase-frumoase. M-au iscodit ce şi cum se-ntâmplase? De unde-s ouăle roşii, că mielul nu-i tăiat încă?!

Eu tăceam firoscos. Aşteptam să se-adune cu toţii. Doar atunci le-aş fi împărtăşit cum făcusem!

De cu seara mama lăsase într-o strachină ceva ouă la caldul bucătăriei pentru pască. În toiul nopţii, eu le pusesem pe masă cu straşnic plan asupra lor.

Găbjisem printre acele înfipte-n perniţa spânzurată la-ndemână de tocul uşii acanul folosit la cârpitul ciorapilor de lână. Luându-l, m-am împuns hotărât în degetul mijlociu al mâinii stângi şi, gata! boabele roşii ţâşniră!

Fiecare ou îşi primea botezul cu câte o picătură din sângele meu. Cu dreapta îl cuprindeam în căuş, încercând temeinică vopsire… Canon mare, nu alta!

Toate ca toate, dar aveam o durere: n-ajung, îs prea puţine! tot bolboroseam.

Drumul pân’la cuibar în miez de noapte ar fi cerut zăbavă, nu glumă!

Şi-n mintea mea de prichindel se născu pe loc alt gând. Dac-aş roşi nişte… şi cat cu ochii-n jur. Dau de-o ulcică de grâu odihnind pe colţul dulapului, să fie dat la oare.

Alerg fericit, cărăbănesc un pumn de boabe cam temător să n-o supăr pe mama cu paguba şi le-aşez grămăjoară în mijlocul mesei. Îmi înţep iar degetul. Sângele cade peste boabe…

Oarece zgomot mă-ntrerupe din lucrul meu. Fug în odaie la somn, chipurile, fără s-acopăr urmele isprăvilor, cu gând să mă scol în zori pentru asta.

Înainte de culcare, mai arunc o rugă înspre candeluţa icoanei pentru salvarea mielului meu…

-Şi, vezi bine, Dumnezeu te-a ascultat!

-Da, a iscat ouă din grâul prăpădit de mine şi le-a desăvârşit roşeala! Iar Luţu a fost salvat!

-Da’ nu pentru multă vreme, nu?! iscodi Geta.

-Eh, ba da, a rămas berbec de soi în turmă, iar când i-a sosit vremea, tot mi-a lăsat amintire tămăduitoare… o cojocică purtată vreme lungă de-atunci.

Geta zâmbi mulţumită de poveste, încântată că minuni sunt şi vor mai fi pe pământ, păstrate în sipetul cu amintiri despre întâmplate ori doar visate fapte…

Read Full Post »

Cai albi – Locul II la Concursul „Alb hoinar”, ediţia a II-a, ianuarie-februarie 2016 – ÎNSEMNE CULTURALE

De-apuci pe drumeagul ce urmează apa înspre fosta baie de grafit, în dreapta zăreşti cu grozavă mirare înălţându-se cuminţi spre boltă tremurânde fuioare-albii. Dau semn că-s focuri în bordeie cât să-mblânzească nu doar casa, ci şi răceala-nţepătoare a iernii din preajmă.
Ici-colo poţi zări, anevoios târând vreo uscătură, câte-un bătrân adus de şale în straie negre ori vreun copil netemător de ger, scăpat la neaua aşternută.

Îţi pare că-i la capăt de suflare cătunul de rudari pitit sub munte, alături de mina sărăcită în care-au trudit cu-atâta râvnă şi moşii, şi strămoşii lor, nedezlipiţi de tuciuriul vintre… La adăpost, mulţumesc sfios Cerului pentru anii trecuţi în tihna leagănului străbun.

Însă oamenii aceştia îşi poartă de-a lungul vremii o cruce grea, primind an de an dinspre munte duium de ninsoare, siliţi sub un morman de nea-ngheţată s-aştepte până hăt, când ghiocelul poate să dea veste că Dochia sărmana în Mărţişor se pierde.

Ca să trăiască luni în chinga de zăpadă e greu, dar tot ponosul i-a-nţelepţit şi vrednici, din toamnă timpurie, gătesc, pun la uscată propeală fructe posmogite, felii de crumpene sfarogite, turte de mălai, să fie demâncare în temniţa rece-a ninsorii…

Mişcând agale pasul, dedaţi răbdării, închipuie miez pentru foc. Agonisesc uscături, crengi chitite şi-amestec de pământ cu ierburi putrezite. Cu ele vor amorţi bordeiul săpat adânc în pântecele bunului pământ. Învăluit în ţol, la mare ascunziş, este pitit şi-un drob de sare. E bun oricând, dar mai ales atunci când e-un pospai de hrană…

*

În vara din urmă se nimerise prin locurile rudarilor un drumeţ rătăcitor, ieşit ca din poveste. Lăsat dinspre Ardeal, trecuse harnic Parângul cu sete de-a cunoaşte noi ţinuturi. Ducea cu sine o traistă înflorată, din care tot scotea o plată pentru hrană.

Căzut la ei de Sf. Ilie, se bucurase tare în poieniţa din cătunul rudarilor, ce făcuseră în juru-i roată.

Primii aflaseră chemare dinspre venetic puradeii, mai mici, mai mari. Îl priveau cu zvâc de mirare şi veselie, căci poveştile sale veneau rostite a glumă şi cunoaştere. Şi fiecare se-ncheia cu câte alea: mingiuţe în hârtie colorată zburdând pe fire de gumilastic, nuci, bomboane şi-alviţe învelite în poleială roşie ori albastră, fluiere-asurzitoare din oase mărunţele, chipiuri din cartoane lucioase cu pene-mpodobite, crăcane potrivite de tras la ţintă ori după un vrabete… minuni ademenitoare! Un ascultat de poveşti costa ceva de-mbucat şi-un loc de mas ferit de noaptea rece.

Apoi, ispita le chemase pe babe la el. Aflate în plictis de ani şi gârbovire, râdeau cu gura ştirbă de znoavele fecioraşului glumeţ. Erau chiar fericite. Uitau de orice rău. Şi îl strigau „nepoate” când rupeau un turtoi, să-i facă parte dreaptă.

Vara şi toamna trecuseră, locul acoperindu-se de-o tihnă fumurie, tristă. Oamenii, ştiau ei de ce, se-ntunecau mai tare decât erau-nainte de la zgura ce le înnegrise pielea, săpând amar de vreme în pântecele băii.

Acum, „cel nou” făcea mai multe. Doar în amurguri veselea copiii, iar ziua robotea pe ici, pe colo la vreun bordei, chemat ca sprijin de cineva aflat în nevoie. Alteori însoţea la cules de fructe şi crengi bărbaţii tăcuţi, zoriţi, mânaţi de-o grijă mare. Mut ca şi ei, nu-ndrăznea să-ntrebe ce şi cum…

Dar într-o zi află ce aşteptau rudarii în plină iarnă şi de ce agoniseau atâtea de pus la straşnic adăpost. Îl dumirise-un puradel care-i tot stătea în preajmă Erau înfriguraţi c-avea să vină iar năprasna de omăt din 13 Făurar!

Rudarii nici nu ştiau vreun an în care asta să le fi lipsit, ferit-a! Şi-n preajma zilei, dacă ei visau că tăvălugul a uitat să-i calce, îşi făceau cruci repezite de teamă că, dimpotrivă, sfârşitul Ăl Mare-i încolţeşte…

De când poposise la rudari, tânărul îi uimise cu uşurinţa în a ciopli cot la cot cu ei lemnul. Scobea albii, linguri, fuse ori lega la târnuri. Lucra cu spor, nedorind nimic decât să mănânce alături de ei.

Acum, de când ziua se micşorase lăsând loc devreme întunericului, în timp ce le povestea ălor mici năzdrăvăniile ştiute, meşterea întruna la o şuierică. Părea că n-avea s-o termine curând, aşa de îndatorat se-arăta înfăţişării acesteia. Întrebat de vreun îndrăzneţ care-i zăbava, zicea că fi-va până la urmă o minune. Atât.

*

Ninsese şi-acum duium peste bordeie, ca-ntotdeauna. Poclada aşternută scânteia, făcând din Cer noaptea o boltă de poveste cu ce a fost… Fumurile adăposturilor tremurau sfielnic în aerul tare. Locul părea de basm, oprit într-un ceas al aşteptării…

În ajunul zilei temute, ,,veneticul” nu-şi găsise deloc stare. Frământase tot timpul din nări şi bolmojise ceva prevestitor în timp ce termina din cuţit şuierica. Întrebat de puradelul aflat mereu alături, el răspicase că-n sat se va-ntâmpla ceva… Copilul dăduse sfătos din cap, ştia şi el de cazna anului trecut, când fuseseră aproape îngropaţi de zăpada prăvălită cu zgomot ca de sfârşit de lume.

În zori, un vuiet crescu şi tot crescu, apropiindu-se cu învrăjbită iuţeală. Când simţise pocnindu-i urechile de larmă, tânărul ieşise-n drum, îşi dusese la gură şuierica şi se pusese pe fluierat. Şi ţiuise până când zărise năvala dalbă apropiindu-se în iureş din fruntea steiurilor.

Degeaba copilul cu ai săi îi strigaseră să intre degrabă la adăpost, omul se făcuse zid în faţa zăpezii ce-nainta!

Îndemnul rămas fără urmare, păţiţii anilor trecuţi se-ascunseră în loc ferit, făcând cruci ocrotitoare înspre tânărul ce-şi punea şuieratul împotriva tunetului rece. Mai apucaseră a vedea numai cum prima limbă de zăpadă îl înconjurase pe îndârjit, transformându-se pe clipă într-un cal alb. Neînfricatul îl şi încălecase pornind în iureş la vale, urmat de alţi zeci de armăsari, apăruţi ca prin farmec din fuioarele de nea.

Caii cei albi prinseră în copite pământul, răscolind amarnic tot ce hlamida rece apărase până atunci. Dădeau omătul către poale prin darace, îl strângeau, rostogolind un gros covor în jos…

*

În urmă, oamenii aflaţi de faţă la izbăvire jurau că fuseseră aievea cele văzute! Şi-au rămas încredinţaţi de asta, mai ales că de-atunci zăpada n-a mai năpăstuit niciodată cătunul în ziua lui 13 Făurar. Tânărul dispăruse, luând cu sine pe veci furtuna argintoasă în goana cailor…

Read Full Post »

LABIRINT AUTUMNAL

Caut. Destinul m-a repezit în obstacole dure, de maximă fiabilitate! Le-am surmontat! Sau am căzut alteori?!

Succedare între degringoladă şi ruinare, reiterate, aţâţătoare perindare… Aud zvonuri.

Schimbările vieţii? Mă-mping spre-un culoar… Întreaga fiinţă se întreabă. Ce?! Aspir din spaţiu aşteptată lămurire.

Rămân pentru-o clipită nemişcat. Un clic pornit dinspre tâmplă ţiuie degrabă… Şi poartă cu el cascada sangvină. Activat, reacţionez. Conştientizez ad-hoc: impas! Efect declanşat!  Scanez atingerile scânteii mentale! A brainstorm! Choose! Ochii minţii descifrează ecranul.

Incitat, decid: spre Labirint!  Iau startul! Ţâşnesc. Îndemn s-ajung. Din eter, o voce-mi dă sfat: din patru, alege ieşirea prielnică!

*

În livadă, la Bunu’, rămas cu fructe e doar nucul. Pe jos apar zvârlite în fiece zi mingiuţe pudice în coajă cafenie, ferfeniţită parcă în zbateri lungi. Le judec, le cuprind în alint…

Mă surprinde o zvârlugă ce-mi cade în creştet. Şi hohot de râs plăcut şi uşor se iscă îndată. Bunicul e-aproape ! Când a venit?

-Ce caţi în livadă? mă-ntrebă sositul. Mărunţit e de vreme, gândesc în clipită. Oftez de durere, încolţit de regret.  Bravez ca un pici:

-Bunule, vreau să bat nucul ăsta!

Trist zâmbeşte şi-şi ascunde trăirea. Un fior îi crestează durerea pe faţă. Şi-aruncă pe dată-nlăcrimatul azur al privirii deoparte. Îi mângâi cu ochii părul şi cimpii albi şi pufoşi din barbă, luxuriantă invazie de colilie…

Dibuiesc prăjina printre ierburi arse de toamnă şi, neostoit, dau în crengi. Nucile cad speriate de băţ sau de gândurile mele?!

-Cum e cu şcoala? mă văd iscodit, prins în gând. Mi-ai promis izbăvire, nepoate!

-Peste-o iarnă voi fi medic! Sigur îţi voi găsi leac!

-Mai ţii minte, copile, pe când erai ca şi-acum la sfârşit de vacanţe, ce frecţii-mi făceai cu frunte de ţuică la păgânele astea de oase?!

-Cum nu?! Ai nădejde în mine!

Şi fericit de promisiune întăresc bătăile. Nucile cad mai des, apoi din ce în ce mai puţine… Şi-n urmă, aud îngrozit un trosnet de vreascuri… o bufnitură surdă… un icnet prelung… apoi un veac de tăcere… Şi-o suflare, o adiere trece peste-obrazul meu  întors peste umăr…

Bunu’ căzut nu zice o vorbă.  De pe chipul destins un surâs îmi trimite, mulţumit că durerile lasă-n urmă…

*

Aici nu mai vreau! Despărţirea de Bunu’ port veşnic în piept! Lacrimi am în privire… îl văd, îl visez…

Aprig o temere dă să-ncolţească. Din faţă, din spate, adunate atingeri mă-mbracă-n corset… subţiată mi-e fiinţa… secat îmi e pasul… taina mă-ngheaţă… Inima, deloc înfricoşată, spre gând trimite-o poruncă: Mai caută!

*

Ajuns cu trenul dis-de-dimineaţă, pornesc per pedes din Predeal. Aerul rece mă-nfioară de plăcere! Exclusiv orăşean, sunt în al nouălea cer!

Echipat comod şi potrivit muntelui, tai în singurătate serpentinele. Cuprind cu ochii nemărginirea verdelui vârstat de-acum de insinuantele nervuri roşiatice, cafenii, galbene… Bitumul străpuns de erori asfaltice se ruşinează şerpuitor, cernit înaintea mea. Un soare timid  mângâie firea c-o lumină galeşă, îndemnându-mă spre visare…

Arar, insidios mă depăşesc echipaje pe roţi, dup-avertizări de claxoane gălăgioase, dureroase atingeri aduse calmei austerităţi montane. În urmă-le, câte-o crenguţă-două îşi scutură teama într-un mic nor de cetină smaraldină…

Paşii-mi cântă egală măsură în corzi de violoncel. E uvertura pentr-o mică vacanţă feeric-autumnală. În perindarea de peisaje, înregistrez o peliculă în minte şi-n suflet…

Lacom savurez întinderea de frumuseţi! Lăsate în urmă, avid peste poate, absorb altele noi  fără nici o măsura! Imponderabil mă simt! Plutesc între cer şi pământ, gata-gata să mă cred fir din firea divină!

Ajuns la Trei Brazi, cuprind fermecat preajma… Miresme şi cromatică  dau veste c-a venit toamna…

Răgazul înfericirii mele va să se dilate odată ajuns la Poiana Secuilor.

Traseul mă coboară printr-un drumeag maroniu  de pământ, pătruns pe-alocuri de vârfuri de piatră lustruită de ploi şi smocuri de iarbă, oaze de verde persistent până-n iarnă şi dincolo…

Dar şirul visării se rupe. Alături de cărăruie, la câţiva coţi în josul curmăturii, o tânără îşi priveşte a durere şi neputinţă glezna, pesemne luxată…

Grăbesc pasul, atras de imperiul necesităţii de-a da un prim-ajutor, mai ales că un scâncet subţirel de suferinţă mă-ndemnase.

După imobilizarea piciorului chinuit, sunt medic doar, port în spinare fata – o iubitoare de solitudine şi munte – înapoi la Trei Brazi, de unde o încredinţez unei Salvări pentru  îngrijiri la Predeal.

N-o slăbesc din ochi de-atunci, îndrăgostit nebuneşte de dânsa de la prima vedere… Şi-mi răspunde, acceptând în scurtă vreme să-mi fie pereche… trăind, aşa cred, o frumoasă poveste în doi.

Totuşi minunea se destramă ca ceaţa de peste crestele brazilor… Cantonamentele sale,  gărzile mele şi nu ştiu mai ce se duelează întâmplător. Din tăcuta şi neaşteptata confruntare, doi învinşi apăruţi se-înstrăinează irevocabil şi pentru mereu, căci după divorţ drumurile noastre nu se mai întretaie…

Zidesc în amintiri miracolul iubirii mele, neputând s-o-nlocuiesc vreodată, lăsând să treacă ani de tăcere… şi chiar de aşteptare…

*

M-avânt. Alerg. Pereţii-n zig-zag m-absorb, mă incită! Panoplie de toamnă-i drapează, legată prin fire de funigei deşiraţi din ghem străveziu. Amestec de tonuri îmi mângâie ochiul. Eterice-arome dansează în jur. Le-aspir. Mă pătrund. Perfidă narcoză!

Absorbţie olfactiv-oftalmică, monitorizare perfectă, îmi încurcă dezideratul! Imposibilă ieşire! Nu m-aşteaptă nimeni! Mai departeee!!!

*

Împătimit de mare, aleg o promenadă în zona Corbu. S-a iţit de neunde, rapid ascensionând spre locul dintâi între staţiunile de tip european… Plaja lată, lacurile vecine, repere turistice şi-o infrastructură modernă, toate mă cheamă…

Tentat grozav mă simt, aflând că lagune neştiute de mine, de alţii, sunt mulţime pe-aici. Ce-aş vrea să le-admir!

E-o zi liniştită.  Încep cu  plaja. Marea, oglindă salină! Un cer ca de vară se-arată prielnic ocean străbătut de corabia Zeului Soare. Doar alaiul de pescăruşi ce mă-nsoţeşte  dă veste parcă de grija toamnei… Rari călători încredinţează că au dreptate.

Nisipul pe ţărm e arămie pudră.  Descălţat, iau în tălpi atingeri îmbietoare. În piept mi se-mplânt-o plăcere adâncă indusă de aer… de mireasmă de alge…  Lenos mă desfăt, negăsind clipei nicicum azi pereche… Încet în mişcare, plutesc… Mă simt într-o buclă de timp solitar fericit.

Odihna se frânge! Tumult de zbateri din cer spre pământ… Nojiţe de cnuturi îmi ard trup şi suflet… Vederea mă lasă… orbit sunt de-o rafală, vânt şi nisip perfid pătrund, se strecoară prin pori… Alerta sonoră creşte dublată de vuietul mării… De când s-a stârnit?! Şi marea, cumintea de pân-adineauri, e-o făptură nebună. Războinica poartă o platoşă de valuri spumate, măreţe, cu ea vrea să înfrunte, pesemne, atacul venit dinspre cohorta negrie de nori! Ison le ţine chiar Zeus cu fulgeru-n mână!

O creastă de val aduce ţărmului ofrandă un trup într-o plasă de ierburi, de alge.

Puţinii pe-aici devin mulţime de oameni, chemaţi de-ntâmplare… Ce nebun să facă surfing pe-aşa timp? Dibuiţi un salvamar! Chemaţi 112! Oare trăieşte? De unde să fie?! N-avem nici un doctor?!

Aflat de mult lângă trupul zvârlit de furia mării, mă ridic. Ca la şcoală îmi salt braţul rostind abulic Prezent! Fiinţa întreagă îmi urlă! Un răget de fiară îmi vine să scot!

Năstruşnica forma inertă este-aşteptata… iubita-mi… soţia… Cui pot s-o revendic?! Mi-e luată! E dusăăă!!!

Mutată în sufletu-mi lărgit de durere, tornada de-afar-a plecat! E linişte-acum! Mă doare tăcerea.

*

Liniile frânte derutant mi-nhibă avântul. Şi-n spaţiul lipsit de orizont trec prin  ameţitoare-ncercare… Omit să iau seama. Invizibil obstacol! Impactul mă doare, dar şi mă deşteaptă! Lumina zvârle în lături negura!  Gigant mi se pare un zid ce m-aşteaptă. Pătruns e de-o bortă. Şi ea se lărgeşte… M-absoarbe…

Acolo să vreau? Nici gând! Trec un ocean de tortură de atunci! Să merg mai departe!

*

Peisaj de toamnă târzie… cer neguros, înţesat de ceaţă.  Printre case, o  livadă subţiată de foamea de spaţiu. Împodobite ca de-un Crăciun păgân, crengile poartă păpuşile-mpenate negrii, lucitoare în griul apusului, croncănitoare, jalnic înfometate…

Stau pe-o bancă, bătrân întristat de drum neprielnic prin viaţă, cu gândurile şi sufletu-n palmă.

Scos din visarea-mi de-o pală de vânt, zăresc o cioară poposită în iarba uscată. Uimit, o văd cum se luptă să spargă c-o piatră o nucă. I-alunecă ghiara pe piatră… nuca-nviază… fuge zglobie… şi pasărea ţopăie aţâţată… ciocul, gogeamite menghină, o-apucă… poc-poc!! Nuca se face în două. Speriată niţel de recul, hămesita deschide a zbor scurt perechea de aripi. Cu greutate m-aplec şi i-apuc ofranda… Tare-aş vrea să aflu, să ştiu ce-i de făcut în această toamnă pustie! Duc înspre ochi o jumătate din fructul poprit… şi-acolo mă văd pe mine, trup minuscul, zbârcit şi-ncovoiat a bine, ca-n pântecele cald şi prielnic al mamei…

*

Ezitări debuteaz-alarmant. Imprevizibil! Mă regăsesc. Aici mi-e pe plac! Aici am curaj s-o iau de la capăt, împlântat în etern miez de toamnă…

Read Full Post »

Ce să fi fost?! – Premiul al II-lea pentru proză scurtă la Festivalul Naţional de Literatură “Agatha Grigorescu Bacovia”.

Duium de timp s-a scurs de-atunci… În Zilele Babei să se fi întâmplat?! Da, cum îţi spun, copile! Erai de-o şchioapă. Să fi împlinit în primăvara pomenită patru-cinci ani. Sigur cinci!

Mi te lăsaseră de cu seară ai tăi în grijă. Se duceau la oborul de la Novaci. Gândeau să li se lumineze acolo. Tată-tău îşi dorea grozav un cârlan de un an-doi, cât de scump ar fi fost… să-l deprindă el cu orice îi trebuia calului la muncă şi…la fală. O luase cu el şi pe mamă-ta, aşa, să-i ţină de urât. Căile pe-atunci erau dosnice, nu umblate ca-n vremea de astăzi, nici vorbă! Duceau cu ei un felinar să le găsească drumul, un săcăteu cu ceva de-ale gurii şi…funia de care s-aducă mânzul prins.

Seara, vremea nu dădea semn a schimbare. Doar zăpada învăluia firea îndemnându-te să caţi adăpostul încălzit, de unde s-auzi şuşotitul Olteţului, adevărat tovarăş de noapte pentru neadormiţii singuratici. Dar nici că-l mai auzeam atunci. Îl uitasem! Doar nepotul era cu mine, viitoare cruce de voinic, aşa mi te vedeam!

În dimineaţa zilei cu pricina, un soare vrednic ne prididise devreme. Oarele ieşiseră de voie de la fereală şi călcau cu socoteală prin locurile pe unde căldura prigonise neaua, de se iţiseră petice cu iarbă din ăl’alt an.

Îmi râdeam în drumurile mele de gospodină prin bătătură de cum îmi scosesem una după alta hanţele groase aidoma Babei Dochia, păstrând numai ilicul. Potolisem oarele, caprele, spărsesem lemne, cum se-ntâmplă la o casă de văduvă… Şi toate îmi păruseră mai la-ndemână cu tine şi cu soarele alături, nu altceva!

Zărisem pe la amiază cum printre ulucile rare ale gardului privea spre mine un câine voinic, lăţos. Din căutătura-i înţelesesem c-ar fi de pripas…

Îl chemai ca pe-un cunoscut ţinând în mână o halcă de turtă de mălai. Pricepuse şi el că-mbierea făcută era de bună credinţă, doar nu-i azvârlisem hrana în uliţă, nu, i-o făgăduiam în ogradă, pe locul stăpânit de mine. Încrezător, împinsese c-o labă portiţa şi se-apropiase cu oarece semeţie, dar şi cu încrederea că nu-l voi dezamăgi.

Îi aruncai domol demâncarea pe care o prinse dintr-un foc. O lăsă pentru o clipită jos, mi se păru, ca să-mi mulţumească, dar fără ajutorul cozii. Asta mă făcu să cred că era lipsit de mult de prietenia omului, căci nu mai ştia semnele… Apoi, înşfăcând turtoiul, îşi deschise tot singur portiţa cu laba. Se-apucă să mănânce abia când fu în uliţă, lipit de uluci, de parcă acolo îi era locul dintotdeauna.

Îl lăsasem în pace, uitându-l pe clipă şi întorcându-mă la ale mele.

Tu, ca flăcăiaş ce te aflai, ţupăiai încolo şi-ncoace pe-alături, făcându-te că m-ajuţi. Îţi plăcea-n ograda mea de pe malul Olteţului!

Grozav ce-ţi mai pria! Iar în ziua aia, mângâiat şi de căldura soarelui, erai atât de fericit, de zvăpăiat… Din pragul căsoiului te năpusteai chicotind spre malul râului, râzând prietenos stropilor de apă, şi ei săltăreţi ca şi tine, ca să te-ntorci tulburat de zvâc spre casă şi s-o iei de la capăt.

Din vreme-n vreme, luam seama la ce făceai şi, mulţumită că erai cuminte, îmi găseam iar ceva de trebăluit.

Prinsă de griji, nu văzusem cum apele Olteţului îmbogăţite prin topirea zăpezii îşi lărgiseră matca, lăfăindu-se cam lacom şi ameninţător către maluri.

Spre amurg cerul se-mbunginase grozav, iar noaptea părelnică ne trimisese la căldura sobei devreme. Tocmai pusesem sticlă pârdalnicei lămpi, când un trosnet ca de lemne frânte şi-mpinse de-un vajnic tăvălug îmi spulberă tihna, gonind somnul.

Ca femeie singură de vreme îndelungată, îmi aruncasem pe mine o flanea şi ieşisem vitează în uşa odăiţei să mă dumiresc. Dar amarnică-mi fusese dezlegarea!

Năprasnic devenit pe neaşteptate, Olteţul se repezea aprig şi-nspumat, parcă viu în ameninţarea ce-mi azvârlea în faţă! De spaimă, de zgomot, urechile-mi vuiau şi, cred acum, îmi trimiteau semne că un adevărat potop se-apropia.

Tu, cotropit de somn, n-auziseşi nimic. Casa, clădită pe brâu nalt din piatră de râu şi-n cap de povârniş, nu se afla-n pericol, nu! Deci era bine că dormeai!

Primejdia era aproape numai de poiata păsărilor şi de adăpostul caprelor. Într-acolo îmi îndreptasem paşii în bezna înfrăţită cu înverşunarea de ape.

Eliberate de sub încuietori, găinile îşi luară zbor înspre acoperişuri ori crengile mai joase ale dudului din apropiere. Chiar zâmbisem în mine când le descoperisem ogoindu-se aşa! Erau învăţate să se-nalţe spre ramurile copacului! Nu acolo găseau dulceaţă aromată şi negrie în fiece vară?!

Mai anevoie mi-era cu caprele! Le desfăcusem uşa, le strigasem ca de-obicei, dar bietele nu-şi doreau libertate în bezna şi frigul de-afară, mai ales că preajma scotea vuiete neştiute!

În cazna mea cu ele, mă tot munceam să le-mping ori să le trag dincolo de îngrăditura ferelii… Dar nu se lăsau duse în ruptul capului! De ce? De-nfricoşate, dar şi de-ncăpăţânate! C-aşa sunt ele, jurate!

Şi-n vreme ce mă munceam, simţii cum vine fulger hotărât către mine câinele ospătat. Îmi trimisese un lătrat de îndemn, de mă dădui la o parte, lăsând cale deschisă. Mai lătră o dată mai uşurel către încăpăţânate, se roti de câteva ori pe loc, maimuţărit de capre, apoi o apucă în susul povârnişului urmărit îndeaproape de cele trei căpoase.

Să fi fost paznic la stână, gândeam eu, aşa cunoştea că bărboasele se urnesc doar de zăresc înaintea lor mişcare, nu la-ndemn?! Cum de ce? Aşa-s lăsate de la Ăl de Sus. N-ai ce le face şi basta!

Dulăul o luă la deal cu zgâtiile behăind încetunel a izmeneală, uşurate că scăpaseră şi nu se opriseră decât în dreptul uşii nevoind să treacă pragul dincolo de care te holbai mătăluţă, trezit şi minunat de întâmplare, nu şi speriat! Să nu fi priceput primejdia ori să fi fost de-atunci bărbătos cum îşi dorea bună-ta? Zău aşa, nu râde, copile!

Te-ndemnam cu glasul să le slobozeşti la adăpost, când galenţii mă-nşelară de alunecai cât de lată, ducându-mă la vale în goană, frământând geaba din mâini, amuţită în credinţa mea c-aveam să-mi găsesc culcuş taman în scalda Olteţului înfuriat de apele ce veneau de la deal şi-l îmbogăţeau la cotul ăsta, unde…

Dar nu dusesem la capăt amăreala gândului, că mă simţisem apucată de mâneca flanelei şi târâtă vijelios în susul povârnişului, chiar la colţul căsoiului, apoi, împinsă de la spinare până reazemul devenise de nădejde.

Îmi făcusem trei cruci largi şi lacrimile mi se legaseră sub nodul baticului când mă aflai scăpată!

… Ce zici?!

Nu! Nu l-am mai văzut de-atunci! Şi cum aş mai fi vrut-o, nu poţi să ştii! Dar de auzit, am tot auzit de-un câine mare cu blană lungă… scăpând de la foc vreun ţânc… adunând la stână vreo turmă rătăcită din sperietură… ori trăgând de funie vreo junincă ne-nvăţată cu drumul dintre locul de păşunat şi ogradă… Şi multe de-astea au dat înconjur satului minunând oamenii vreme îndelungată…

Unde-i acum câinele acela?! Unde să se fi dus?! Hotărât, pe-acolo pe unde era nevoie de-aşa sprijin…

Da’ ştii ceva?! M-am tot frământat… Dacă nu era câine?!

Şi-atunci… ce să fi fost?!

Read Full Post »