Motto:
,,Cărţile mele sunt ca apa. Cărţile marilor genii sunt ca vinul. Din fericire, toată lumea bea apă.” – Mark Twain
- Mai 2023: Întâmplări de pe Theia, o nouă colecție de proză fantastică publicată de Editura BISCARA…
Citind titlul noului volum de proză scurtă fantastică al Angelei Dina-Moţăţăianu, dar şi para-bola suprarealistă ce precede textele, sub forma Cuvântului înainte, pare că ne apropiem dintr-un început de conceptul epic al ÎNTÂMPLĂRILOR DE PE THEIA.
O planetă-soră a Pământului se naşte sub ochii scriitoarei, provocându-i, printr-un delir colo-ristic, un episod de transcendenţă.
Dacă Theia este sau nu bănuitul corp ceresc asemănător Pământului, care, prin coliziune cu acesta, acum câteva miliarde de ani, ar fi dat naştere Lunii… nu ştim! Ce putem culege din aparenta legătură cu acest scenariu astronomic este ideea dublului, dar şi a dualităţii…
Autoarea ne avertizează că-şi va aroga o a doua personalitate, făcând posibilă incursiunea citi-torului, alături de ea, în alt continuum spaţiu-timp, în care cutume şi principii cunoscute sunt spulberate şi înlocuite cu viziuni ce frizează absurdul, ilogicul sau doar misterul, straniul ori un proaspăt inedit.
Cu deosebită ingeniozitate structurală, dar şi har scriitoricesc, suceşte şi răsuceşte pe toate feţele tema aceasta hipnotizantă a motivului dublu-dual, creând surprize epico-imagistice, într-un registru în care imaginarul se insinueză subtil printre mean-drele realităţii.
Aici, pe Theia, zei ciudaţi glumesc letal pe tema dublului (Jocul), pentru propriul amuzament.
Personaje palpabile, prin manevrări acciden-tale sau voite ale timpului şi spaţiului, au puterea de a-şi schimba destinul (Atemporalia, Inelul, Omul cu ochii coloraţi în zilele Babei) ori însăşi esenţa, natura individuală (Declaraţia, Procesul, Pescă-ruşul, Involuţie, Goana, Haita, Şi acesta e doar începutul!).
La un moment dat, dublul devine insuficient, ca unitate de măsură ideatică. Ajungem să asistăm fie la un proces disociativ, fie la unul direct de multiplicare a eroilor şi simbolurilor cărţii. Când pleci ochii pe proze, la început, percepi un număr restrâns de prezenţe scenice, dar, cu fiecare filă întoarsă, acestea se ramifică, se diversifică, prind culori şi valenţe noi, unele coexistând în dualitate, ca-n Limiér, altele trecând limanul către o altă esenţă spirituală, precum în Puzzle, Şapte zile sau Îmbrăţişarea…
Tonusul optimist obişnuit al scriitoarei, cu note calde sau febril-umoristice apare doar sporadic (Declaraţia, Jocul, Procesul, Excursia), tragismul fiind de această dată ingredientul-cheie al volumului, dând greutate acestuia şi aşezând înţelesurile într-o matcă de neperisabil (Salina, Experimentul, Atiqtalik…). Totuşi, puseele de lirism intercalate în curgerea acţiunii reconfirmă semnătura autoarei (Limiér, Visul fetei lui Batukhan).
Fantasticul Angelei Dina-Moţăţăianu nu este tenebros, misterul irumpe din posibile percepţii extrasenzoriale speculative, strălucitoare, luminoase ori din asumarea coexistenţei unor lumi duble în acelaşi spaţiu fizic şi timp concomitent (Idolul, Excursia…). Situaţii stranii apar la interfaţa între ele, provocând nebănuite reacţii de tip cauză-efect.
ÎNTÂMPLĂRI DE PE THEIA poate fi percepută drept o carte-altar, închinată mitului dublu-dual contextualizat direct sau indirect. Ea captivează lectorii avizi să tălmăcească valenţe noi în spaţiul îngust dintre două personalităţi încătuşate în aceeaşi fiinţă, dintre două fiinţe asemănătoare, dar şi diferite… dintre două cuvinte cu aceeaşi semnificaţie sau două înţelesuri ale aceleiaşi vocabule.
Jocul acesta îi amplifică scriitoarei efortul creator, dând garanţia unei viziuini speculative şi estetice îmbogăţite, cititorul fiind realul câştigător al amplei aventuri literare propuse de prezentul florilegiu de proză fantastică.
Sara Mina
- Mai 2023: CRÂNGUL CU VISE, o nouă carte destinată celor mici și publicată de Editura BISCARA…
Un nou volum din seria „fantezii pentru copii” a scriitoarei Angela Dina-Moțățăianu apare la Editura Biscara: CRÂNGUL CU VISE.
Fie că scrie proză fantastică ori prozopoeme absurd-suprarealiste, autoarea își face remarcată apetența pentru ludic. Jocul său elaborat acaparează toate planurile: al personajelor, al întâmplărilor, al cuvintelor…
Capacitatea sa de a se metamorfoza odată cu propria-i operă i-a adus premii și cronici literare favorabile, atenție și elogii inclusiv din partea celor preocupați de universul copiilor.
Astfel, câteva dintre povestirile sale atipice sunt cuprinse în ambele volume ale antologiei de literatură pentru cei mici, POVEȘTI DE NOAPTE BUNĂ, proiect al Bibliotecii Județene Alba concretizat în 2021 și 2022. Aceste urme consistente de creație literară se adaugă celor trei volume proprii, dedicate de scriitoare vârstei de aur a omului: FABULAȚII DESPRE INOCENȚI (Ed. Biscara, 2021), TIMP DE POVESTE (Ed. Biscara, 2022) și volumul de față, CRÂNGUL CU VISE.
Prinse în cele 11 povestiri cu aventuri alternative citadine și rurale, sub chip de fete ori băieți, toate configurările epice din carte sunt fațete multiple ale eului auctorial al Angelei Dina-Moțățăianu.
Nici în acest volum nimic nu este artificial în expunere și dialog, nici o atitudine nu este repetabilă, nici o reacție nu este previzibilă! Misterul este nota dominantă, imaginarul strecurându-se în viața de zi de zi…
Autoarea cu o mie de măști nu dezamăgește nici de această dată, dimpotrivă, oferă un nou prilej de încântare pentru mințile tinere, pline de nesaț într-ale cunoașterii.
Fin psiholog, nativ, dar perfecționat și prin truda la catedră, ca dascăl ocrotitor al limbii române, scriitoarea elimină coordonata fadă a infantilismului din lumea personajelor sale, păstrându-le, însă, puritatea.
Presărând umor fin, provenit din înclinația spre ironie și autopersiflare, ea îmblânzește latura fantastică a povestirilor, creând iluzia unui firesc sfidător al oricărei paradigme recognoscibile.
Tinerele personaje capătă, sub condeiul autoarei, un ascendent asupra maturilor prinși în filele cărților. Fie că-i domină pe cei din jur prin imaginație debordantă, fie că apar ca observatori fini, ce reflectă existența în propria lor conștiință încă elastică, neîntinată de compromisuri și rigiditate perceptivă… copiii din povestirile CRÂNGULUI CU VISE sunt foarte credibil înfățișați.
Ne mărturisește scriitoarea:
„Cine nu-şi doreşte să afle o scornitură, o tărăşenie… o aventură?!
Unele istorioare apar în preajmă, altele ţi se înfăţişează de-aiurea, din locuri de pomină, cu oameni şi vieţuitoare dragi…
Povestirile mele se nasc în crângul cu vise, depănate de adierile răcoritoare ale vântului, de ciripeli vesele de prin desişul copacilor și tufelor mlădioase, înveșmântate în culorile florilor…
Sunt ascultătoare, fremătând vesele, gata să coboare în cărţile mele, unde stăpâneşte darnicul timp de poveste…”
Iluzia realității e atât de puternică, încât suntem tentați, citind poveștile, să ne adjudecăm câte un fraged avatar, care să ne ajute să evadăm în miraculoasa lume a Angelei Dina-Moțățăianu, chiar și pentru o fugară clipă…
Sara Mina
- Aprilie 2023: A apărut în Revista CAFENEAUA LITERARĂ [4/242 -Anul XXI] recenzia cărții CASA MORȚILOR a criticului Ionel Bota…
- Aprilie 2023: Cinci proze au fost incluse în antologia de literatură pentru copii, POVEȘTI DE NOAPTE BUNĂ, vol.II, proiect al Bibliotecii Județene Alba…
- Martie 2023: Cartea pentru copii TIMP DE POVESTE este prezentată într-un articol semnat de Sara Mina și publicat de Revista SPAȚII CULTURALE – nr.87/2023…
- Februarie 2023: o nouă apariție la Editura BISCARA, volumul de prozopoeme URSUZISME…
Criticul Ionel Bota afirma despre un alt volum de flash-uri literare al scriitoarei Angela Dina-Moțățăianu, POVESTIRI ATOMICE, premiat în 2020: „Eul auctorial e în dialog febril cu acest suflet misterios al textelor, … ceea ce rezultă depășește stadiul unui simplu exercițiu de scris sau al unui experiment literar.” Remarca rămâne perfect valabilă și pentru prozopoemele de față
Iată și dedicația autoarei…
„Avertizez cititorul că volumul de faţă îl răsfaţă într-o plasă laxă de placebo şi nocebo!
Aici găseşte, de citeşte, microeseuri came-leonice, care se plimbă pe două traiecte paralele…
Pe unul, săgeţile mele merg către stele, pe altul, dinspre astre, ţâşnesc fulguraţii aspre pentru metehne terestre!
În fapt, ce-am visat, s-a concretizat!
Ce n-admit la mine, trimit la tine şi, dinspre tine, accept de-mi convine!
Deci, provoc lectorul să-ncerce jocul şi, de bine îi vine, să se amuze ca mine, că doar o viaţă avem!
Să fim, dară, câştigătorii Marelui Şlem!„
Apetența scriitoarei pentru transcenderea graniței dintre proză și poezie este întrecută doar de spiritul său ludic. Prin moduri de expunere miniaturizate, concentrează esența mesajului intenționat.
Spune autoarea în MICROPATOS:
„Trăiesc într-un microraion al balcanicului spațiu, zonă microaerofilă, de microcivilizație unde și mirazele sunt gata să-ți arate microția și microdonția de care suferi, ca și când n-ar fi de-ajuns perechea micropsiei…
La televizor, microconcert; pe noptieră, o microantologie; la radio, un microreportaj; în revistă, un microfoileton, concept de microeseuri, iar, la final, o microanchetă!
Cine mi-a furat microcefalul?!”
Minidescrieri, minievocări, minimonologuri… toate parcă ridiculizează starea în care a ajuns, în prezent, capacitatea contemplativ-reflexivă a omului.
Citite cu glas tare, prozopoemele trec printr-un clivaj senzorial, alături de nuanța de absurd auditiv, ivindu-se distinct și efervescentul imaginar vizual al scriitoarei…
Fiecare dintre cele o sută de meditații lirice ne poate face să trecem printr-o succesiune de stări nebănuite ale propriului nostru sistem etic și estetic. Căci, dacă ar fi să mă raportez din nou la o afirmație a lui Ionel Bota despre scrierea Angelei Dina-Moțățăianu, volumul de față probează la scară micro faptul că „… omnisciențele eului său auctorial se mișcă între a fi, a trăi, a visa, a crea.”
Sara Mina – Editor
Anul Urmuz 2023 – Ursuzisme urmuziste
Academician Gheorghe Păun
Cartea se numeşte „Ursuzisme”, dar trimiterea la „urmuzisme” este inevitabilă, provocare pentru cititor, dar, deopotrivă, şi pentru autor, chiar dacă subtitlul „Prozopoeme” lasă o marjă confortabilă de manevră. Iar autorul este un „veteran” al scrisului, cu un bogat palmares de titluri de cărţi şi premii, menţionate la finalul volumului, dna Angela Dina-Moţăţăianu. Poezie, roman, proză umoristică şi fantastică, prozopoeme – toate premisele pentru a-mi justifica gestul „anexionist” de a considera lucrarea de faţă (apărută la Editura Biscara, Bucureşti, în 2023, în condiţii (tipo)grafice impecabile) ca adăugându-se cărţilor care-l omagiază pe Urmuz în acest an de dublă reamintire a înainte-mergătorului avangardei literare europene a secolului trecut.
O sută de texte scurte, concentrate, „meditaţii lirice” le numeşte Sara Mina pe coperta a patra, „microeseuri cameleonice” le numeşte autoarea într-un cuvânt de „avertizare” a cititorului, care chiar aşa începe, „Avertizez cititorul că volumul de faţă îl răsfaţă într-o plasă laxă de placebo şi nocebo!” Deja avem aici un eşantion caracteristic: spirit ludic, umor, rime interioare, invenţii lexicale – în fond, mici capcane toate, pentru că microeseurile sunt, de fapt, serioase, preocupate, desfăşurându-se, în stil urmuzian, pe mai multe niveluri, nu trebuie rămas la cel superficial, al eflorescenţelor lingvistico-umoristice, sub ele ne aşteaptă „săgeţi”, „fulguraţii aspre pentru metehne terestre”. Am citat tot din „Cuvântul autoarei…”, din care reiau şi penultimul paragraf: „Deci, provoc lectorul să-ncerce jocul şi, de bine îi vine, să se amuze ca mine, că doar o viaţă avem!” Gravitatea ultimei afirmaţii ne poate face să nu observăm că mai devreme scrie „să se amuze CA mine”, nu „cu mine”…
Detaliul, deloc nesemnificativ, îmi dă prilejul să amintesc că, într-o scrisoare către o misterioasă Domnişoară M, Urmuz sublinia că el nu doreşte să-l amuze pe cititor, ci să se amuze el şi prietenii lui pe seama cititorului, ceea ce-i oferă Ioanei Pârvulescu motive să deriveze „urMuz” de la urSuz” care aMuză, prin schimbarea unei litere. Exact ceea ce ne sugerează şi autoarea de faţă: avem de a face cu „urSuzisme” care „aMuză”, deci cu nişte veritabile „urMuzisme”!…
Pariu greu de câştigat, e vorba despre Urmuz, nu-i aşa?, dar făcut accesibil în mod elegant, spuneam, de subtitlul „Prozopoeme”. Carmen D. Blaga îi atribuie undeva lui Urmuz „o inteligenţă şi un spirit critic atroce”. Aici găsesc şi asemănarea, şi diferenţa: dna Dina-Moţăţăianu pune la lucru o inteligenţă (literară) rară, dar deloc atroce – chiar dacă este lucidă-acidă, tragică uneori, o conştiinţă mereu alertă, dar folosind o altă partitură decât Demetru, una ludic-lirică, senină, luându-l pe cititor complice la arabescurile verbale (cantabile adesea), vizuale, ideatice, dar mai degrabă ca o diversiune proteguitoare în faţa unor texte cu adevărat grave. Aş relua în întregime „Copacul nebunilor” (cu o urmuziană înşirare a nebunilor pe un odgon şi ducerea lor până sub un ulm, „Apoi, le dau foc…// Şi lumea-i, pe dată, de nebuni scăpată!”) sau „Consens” (veritabilă destăinuire-de-credinţă – „Mintea bubuind idei îi află pe mişei şi-n tertipuri amăgitoare îi dă la vale…”) sau „Nemotive” (un fel de portret-de-jurnalist, încheiat cu „Sunt, în capcana de cuvinte, un simplu om încarcerat.”). Şi multe alte texte ar putea fi reluate, ele putându-ne face „să trecem printr-o succesiune de stări nebănuite ale propriului nostru sistem etic şi estetic” (Sara Mina), dar aş ştirbi din interesul şi plăcerea cititorului de a valorifica pe cont propriu „latenţele interpretative” despre care se vorbeşte şi în cazul „prototipului” urmuzian, sintagmă perfect adecvată şi cărţii de faţă.
Să consemnăm, aşadar, încă o carte notabilă pe raftul Urmuz 140-100!…
- Decembrie 2022: apare la Editura BISCARA volumul de proză scurtă destinată copiilor TIMP DE POVESTE…
Decembrie 2022 vine c-un dar nou din partea scriitoarei Angela Dina-Moțățăianu pentru Editura BISCARA, o carte destinată celor mici, TIMP DE POVESTE…
Impulsionată de Premiul al II-lea obținut la Concursul de proză scurtă „TRAIAN DORZ” în luna noiembrie, autoarea a așezat încă 11 povestiri alături de cea premiată (De Paște), conturând un mozaic epic, plin de personaje-copii.
Sub forma unor flash-uri concentrate, întâmplări, în care se infiltrează imaginarul diurn sau oniricul, revigorează un adevăr uitat, anume că lumea poveștilor este cea în care se formează caractere și bune deprinderi. Aici, micii eroi prind puteri neobișnuite, depășesc granițe, înfrâng obstacole, temeri… Astfel, aventura continuă a cunoașterii lumii devine mult mai accesibilă, capătă sens pentru mințile necoapte, dar avide să afle, să știe…
Nu întâmplător, anumite micro-proze se desfășoară în cadrul dat de cele patru anotimpuri. Cei mici sunt confruntați cu simboluri ale credinței ce domină primăvara și iarna (o idee salvatoare de Paște, ivită dintr-o pâlpăire a unei icoane a Pruncului Isus ori minuni ce se-ntâmplă în Noaptea de Ajun). Nu lipsesc miracole estivale (salvarea inedită dintr-un visat naufragiu) ori autumnale (miniaturile lucrate cu meșteșug de… o cioară)…
Alte povești sunt legate de obiecte dragi celor mici, care văd în ele porți către o lume al cărei înțeles noi, adulții, pare că l-am pierdut, odată cu trecerea spre maturitate. Scriitoarea expandeaza sensurile, obiectele se transformă ele însele și ajung să populeze alt fel de lanț trofic, în care animalele și plantele sunt mai de preț decât omul și trebuie ocrotite.
În fiecare text, eroii juvenili au drept parteneri de dialog sau traseu cognitiv bunici ori părinți, unii sfătoși, atoateștiutori, alții doar mirați de perspectiva inedită în care le este recompusă lumea de către copii. Sentimentele vii alternează, ești atras de contrastul hilar între reacțiile sau remarcile personajelor de la antipozi.
Frazele curg calm sau vioi, în acord cu tempoul fiecărei povești, filele cărții alunecă precum o mătase grea, lucioasă… Tihna pare să fie principala coordonată a universului dezvăluit de autoare, cea care afirmă cu tărie, prin glasul unei eroine din carte, că „minuni dumnezeieşti sunt şi vor mai fi pe pământ, păstrate în sipetul cu amintiri despre întâmplate ori doar visate fapte…”.
Scriitoarea, cum ne-a obișnuit, răstoarnă cutumele prăfuite și ne trimite să privim împrejur cu ochi de copii, convinsă că ne va trezi fiorul de conservare a ceea ce a mai rămas bun în noi, cei cu simțuri și simțăminte uzate de rutină.
<<Şi, pe negândite, aripata ţâşni în zbor strălucitor către copacii de peste drum. Penaju-i devenise ca prin farmec multicolor, neasemuit de frumos! Înălţându-se, lăsase clipe îndelungi în urmă-i o dâră de cometă curcubeică!
Rămas cu gura căscată, Luca gândi că luminiţele colorate prinse de ramurile copacului, precum şi penajul de basm al ghemuţului înfulgoşat fuseseră dăruite, în seara de Ajun, de către-un înger păzitor…
Şi chiar aşa se-ntâmplase, căci îngerul chemat să ocrotească locul acela simţise inima caldă a unui copil îngrijorat de cei din preajmă…>>
Sub convingătorul condei al Angelei Dina-Moțățăianu, lumea devine un caleidoscop fermecat, devoalat doar celor care (se) cred într-un… TIMP DE POVESTE!
Sara Mina
- Decembrie 2022: Proza scurtă ANA este publicată de Revista culturală LEVIATHAN…
- Noiembrie 2022: Revista PLUMB publică în nr. 188, An XVIII, NOIEMBRIE 2022 impresiile semnate de Lucian Gruia despre cartea TIMPUL PISICII…
- Noiembrie 2022: Revista CALIGRAF publică în nr. 11(246)-2022 recenzia semnată de Lucian Gruia despre romanul EFECTUL ZIAN...
- Noiembrie 2022: Revista MĂRTURII MARAMUREȘENE, care apare sub egida UZPR, a publicat în nr.12-13/2022 câteva prozopoeme ale Angelei Dina-Moțățăianu, dar și articolul CĂRȚI CONVERGENTE de Sara Mina, în care se vorbește și de recentul volum COCKTAIL CU ZÂMBETE…
- Noiembrie 2022: articolul Inconștientul colectiv și literatura al Sarei Mina, din REVISTA CURTEA DE LA ARGEȘ, face referire la cartea Când vârcolacii sorb luna…
- Septembrie 2022: Domnul Academician Gheorghe Păun semnalează în Revista CURTEA DE LA ARGEȘ apariția volumului CÂND VÂRCOLACII SORB LUNA…
- Septembrie 2022: Lucian Gruia scrie în Revista PORTAL-MĂIASTRA despre cartea CASA MORȚILOR, premiată în 2020…
- Septembrie 2022: o nouă carte de proză scurtă apărută la Editura Biscara – COCKTAIL CU ZÂMBETE…
Umor cauzal sau cazual?
Încă un volum de proză scurtă umoristică se aşează cuminte în raftul Editurii BISCARA dedicat autoarei Angela Dina-Moţăţăianu!
Precedentele, Bufonerii pandemice şi Printre… asimptomatici, apărute în 2020, respectiv în 2021, au fost premiate la concursuri de profil, aureolând implicit şi editura.
Aşadar, vorbim de texte vivante care, sub camuflajul unui limbaj relaxat, ce dă o stare de confort mental, vin să tragă semnale de alarmă, dozate subtil, asupra contextului în care vieţuim.
Parafrazându-l pe Kant, care afirma că cele trei elemente care i-au fost date omului de Cer pentru a suporta suferinţele sunt speranţa, somnul şi râsul, putem spune ca asta face şi autoarea, ne dă încrederea că orice conflict, endo sau exoterm, poate fi prevenit sau aplanat, după generare, prin panaceul râs, ţinându-ne, totuşi, în acelaşi timp, departe de somnul raţiunii…
Cartea ne pune în lumină certa cauzalitate a umorului Angelei Dina-Moţăţăianu…
Uzând de performanta-i lupă, autoarea revelează ochiului cititorului întâmplări ce poartă dominante conflictuale ale societăţii actuale… tot atâtea cauze ce au ca efect zâmbete cu multiple nuanţe.
Probleme stringente ale prezentului, crize de tot felul (energetică, pandemică, de sistem economic ori, pur şi simplu, existenţială) îşi găsesc rezolvări tragicomice precum în prozele Bunul samaritean, Inovaţii gastronomice pentru pauperi, Hipotermia, E greu să treci şi Styxul în pandemie, Reţetă capitalistă ori De-nchiriat…
Sunt persiflate cu blândeţea cuvenită unui formator de spirite şi tendinţele de globalizare haotică, dependenţa informaţională controlată… demersuri dăunătoare conceptului de naţiune (Romengleza noastră cea de… all days!) ori libertăţii individului (Aflaţi c-am păţit-o şi eu!).
Tot în acest joc al ilarităţii intră şi compor-tamente reprobabile, reacţii aproape patologice, care depăşesc cadrul de manifestare la nivel de individ, ameninţând să intre în bagajul genetic al omului (Parking, Care pe care, O naţiune de bătăuşi?!, Ditai Mardale, Încurcături cu poliţişti…).
Scriitoarea strecoară, pentru detensionarea demersului de opoziţie principială, un efect de cascadare către particular. Astfel, unele proze generează un comic spumos ivit din context (Dileme, Zero, Tentativă de cucerire, De aniversare, Făptaşul, Elucubraţii infantile…).
De unde vin personajele? Din proximitatea noastră, a tuturor, fiind notabilă o altă nuanţă a semnăturii auctoriale a scriitoarei, anume faptul că preia cu stoicism rolul multor personaje, autoironizându-se, făcând astfel credibil demersul creator.
Bucurându-ne de acest Cocktail cu zâmbete, rămânem cu gustul distinct al misiunii asumate de autoare, aceea de-a se manifesta şi prin scris ca un real om al cetăţii, ce, sub camuflajul unui exerciţiu caricaturistic, pledează pentru păstrarea unui sistem de valori şi-a liberului arbitru, pentru nerisipirea sufletului…
Umorul Angelei Dina-Moţăţăianu nu va fi niciodată cazual, adică ocazional, sporadic, întâmplător, accidental… căci reprezintă o formă elaborată şi redutabilă pentru dezavuarea tarelor la nivel de individ, popor ori specie.
Sara Mina – editor
- August 2022: Revista Agora Artelor a pubicat un volum cu poezie și proză dedicat Zilei Limbii Române… dintre lucrările trimise pentru concursul FERESTRE CĂTRE SUFLET… Angela Dina-Moțățăianu apare la ambele secțiuni…
- Iunie 2022: criticul Ionel Bota publică în Revista ACOLADA nr. 6 (175) iunie 2022 (anul XVI) o recenzie a cărții SENECA scrise de Angela Dina-Moțățăianu…
http://www.editurapleiade.ro/arhiva.html
Despre scrisul-pasiune, ferocitatea memoriei-amintire și despre viață pur și simplu
Cum se știe, convertirea în relevanță a realului marchează evoluții și modalități ale epicului. Iar asta fiindcă literatura, mai ales, dincolo de conotații, mai mult ori mai puțin livrești, instituie trăirea cu sens. Povestea exportabilă, așadar, devine ea însăși un fel de categorie a existenței, locul unor experiențe capitale, cu eroi inubliabili, cu un eu narator/narativ pregătit să contemple comprehensiv lumea, oameni, situații și atitudini, toate aceste cuprinderi labirintice ale previzibilului și imprevizibilului. Iată că o carte care mai întâi te ajută să-ți redistribui lista acomodărilor afective citind proză bine scrisă este Seneca (București, Editura Biscara, 2020, 126 p., cu o primă ediție în 2017), o „nuvelă fantastică”, așa cum sună subtitlul asupra căruia a insistat autoarea, Angela Dina-Moțățăianu, o proză de un pragmatism reflexiv, zicem noi, cu metabolizări interesante ale discursului epic demonstrând omogenitate structurală și de viziune. Autoarea se află la apogeul prestigiului, de altfel, după etapa debutului absolut și a celui editorial, cu multe premii la concursuri și festivaluri organizate în țară sau în țări ale lumii, așadar cu o vocație naratologică exactă, directă, fără prea multe artificii compoziționale.
Discursul linear al epicului e interferat de episoade și personaje conexe, toate împlinind, în concepția autoarei despre structurarea propriei nuvele, povestea desfășurată în jurul Geraldinei. Practic, lectura fiecărui capitol din carte ajută datelor noastre intuitive fiindcă, de la bun început e de remarcat ludicul planurilor narative, cu personajele care sunt de-a dreptul morfopatologii literare încât ele, personajele, narează în sine (și pentru fiecare în parte) întreagă nuvela aceasta. Nu doar veleitară a scrisului, personajul central, Geraldine Solomon, beneficiază de simpatii ascunse și un ciudat mecenat din partea lui Seneca, un sponsor din umbră, ulterior fiind vizitată de misteriosul vecin. Desigur, violența existenței năpădește în destinul fiecăruia dintre aceste personaje, cu mai multă ori mai puțină brutalitate. Și e rapid detectabil între factorii apriorici eventul de transvazare a mecanismului defulator – în cazul lor, prezentul și memoria – iar conștiința perisabilității le domină, pe fiecare altfel. Geraldine Solomon e vizitată mereu de un demon al scrisului (în deschiderea cărții scrie cu îndârjire un eseu iar în finalul cărții vine contrapunctul, interogarea: sfârșitul sau ne-sfrâșitul?) și arderile ei, fără a-i fi străin un frison de frustrare, nu-i îngăduie, cel puțin în aparență, alte preocupări subversive în propriu-i cotidian. Nici măcar dorința carnală nu poate aboli criteriile acestei insolite ontofanii. Și totuși, spirit re-activ, are facultatea distinctivă de compensare personală – alege ce culege, ar zice mucalitul – , e un spirit etern insurgent. Nu perspectiva gynocentrică e baiul, însă, ci scrisul, condiția scrisului, soarta scrisului, ținta și efectele. Egoul auctorial îi aglomerează depozitul amintirilor, toate experiențele esențiale țin la urma-urmei de bariere mentale. Ea știe că trebuie să împlinească o profeție fiindcă din punctul ei de vedere scrisul înseamnă înainte de toate un mesaj spiritual, ea vrea să aspire, să ajungă la ars regia, înălțare spirituală, prin scris. Toate acestea par răzvrătiri juvenile dar nu sunt decât substratul de informație (biografică) privilegiată, la care, desigur, îi dă dreptul autoarea. Așadar, scrisul-pasiune (y compris adevărul și ființa), patimă, suferință, îi creează dependență, ancorare vrând-nevrând în contexte, reprezintă mereu oferta predictibilă pentru propria-i viață: „Mă grăbii la dușul de seară. Simțeam nevoia să-nlătur jegul zilei. Ce, fusese puțin lucru să-mi storc mintea și să-l îmbrobodesc pe acest Seneca filantrop, să-i mai smulg ceva bani cu vreo povestioară ca să-ntind pelteaua de azi pe mâine? Dar poimâine? Ce va fi poimâine?! Așa-mi trebuie dacă nu strălucesc, dacă n-am carismă și scriu chestii absurde, ilustrez metaforic idei, sufăr de calofilie și, mai presus de toate, sunt imbatabilă ân folosirea vocabularului românesc, indiferent de secol ori zonă a țării și nu-mi permit să zbârcesc reguli de scriere…că nu las fruntea-n jos…că mă consider om de condei…În consecință, nu mă publică nima!” (p. 14).
Protagoniste ale unui accident (au lovit o căprioară cu mașina), Lixandra Grecu și Agripina Roman par desprinse dintr-o serie de tipologii umane în stare să exerseze la infinit vanitatea cinicilor antichității clasice. E drept, personajele acestea, oarecum ciudate dacă le supui la o radiografie emoțională, nu sunt nici singurele de pe lumea asta cu morala răsturnată, știu și ele că labirintul social e mai ușor de străbătut dacă ai defecte de caracter și nu calități. În vreme ce ipocrizia e asemeni cupei de frișcă turnată pe savarina decepționistă. Dar prozatoarea noastră a izbutit portrete foarte interesante în cazul celor două personaje: asupra a ceea ce le oferă propriul real, cucoanele executaseră de multișor o documentare cu acribie, fiecare pentru sine dar și fiecare despre celelalte. Asemeni doctrinarilor dogmatici, femeile asumă energii meditative, mituri paseiste, viața în ținută festivă, se depliază și comportamentul lor pare să solicite estetizarea anormalului. Lor li se potrivește, desigur, cutuma prozei de șantan.
Seninătatea imperturbabilă a celebrului, deja, Seneca, indică în persoana acestuia o compoziție eteroclită, din partea autoarei. El este peste tot, în visul Geraldinei, în cafenele și ceainării, pe messenger, de-retorizându-și ținuta intelectuală în fața (mai precis în apele și sub magiile flăcării albăstrui ale) oglinzii („De și-ar fi ascultat șubreda latură umană, Seneca ar fi zâmbit acestui capriciu de a căra cu el oglinda peste tot. Dar adevărul era altul! Oglinda se dovedea singura poartă spre acel dincolo dincolo stăpânit de reflexia puterii minții…De-acolo venea el!”; „Seneca șterse cu palma oglinda și flacăra albăstruie pieri. Energia-Matcă îl osândise de două ori: cu muritoare formă și cu fibră de stoicism pe măsura numelui. Și-atunci, de unde venea în plus povara iubirii?! Din păcătoasa lui esență umană?!”), un dincolo al energiei-matcă și un alt dincoace, al minții umane. El întregește, în fapt, canonul emoțional în miezul căruia a fost creată proza aceasta. Seneca e, oarecum, un individ anti-sistem, desigur doldora de particularități, cu trăiri scanate de parcă săvârșește mai degrabă o experiență inițiatică. Știe foarte bine ritmul/ritmurile lumii, știe și în ce constă invazia șobolanilor pe o corabie în derivă, fantasmele mecenatului său, care iluzionează galeria, sunt o formă de reverență, subtil mascată. Dar dacă este mediocrul tenace, misitul opacității controlate, vinovatul de serviciu, energia distructivă, ca răspunsuri la propriul destin ingrat?
Incursiunea abruptă a autoarei cărții nu ne dă răgazul unor posibile recuperări metonimice: să vezi și să nu crezi, să citești și să te crucești, să recurgi la dantelăriile memoriei și să confunzi deliberat ficțiuni parabolice. Fiecare cu fiecare, fiecare împotriva celuilalt, împreună executând deturnări de tip suprarealist, împreună împărțind feliile din realul altminteri greu recuzabil. Dacă Geraldine Solomon, acest referent disperat al narațiunii (iter spiritualis), este personaj central, Seneca este dualul, ambiguitatea, subiectul unei vinovate adorații dar și portretul spiritual complet. Dar dacă Seneca are, mai degrabă, un spirit antreprenorial? Posibil, doar că tiradele sale, consunând cu melancolita Geraldinei generând nu neapărat impulsuri cât nevinovate impasuri, sunt nici mai multe, nici mai puține afluvii lirice. Omul a depășit de mult supapele auto-exorcizării, din straniul umanoid. Numai că, în ceea ce ar însemna relația celor doi, ne aflăm în situația unor personaje care acuză o condiție laminară iar firul epic are și sincope de bun-gust, în sensul că multe efecte hilare, întrezărite în modalitatea scriiturii, ca atare, își produc efectele.
Nicole și Arthur, profesorul de istorie, părinții Geraldinei, sunt și ei supușii condiționărilor ontice ieșind din sine, cazul Nicolei (mama Nicole, sfânta Nicole), ori suportând devianțe psihotice, cazul lui Arthur. Un neadaptat ar fi, deci, Arthur cu drama lui. Firește, nu o călătorie de inițiere a săvârșit, cu boala lui cumplită, pentru un om mai cumplite sunt ratările și anostul vieții. Dar satira neagră îi marchează doar ieșirea din imprevizibil, revenirea dintr-un infern al memoriei amnezice. Și totuși, basmul memoriei lui rămâne contrapunctul. De aceea și satira sau, hai să-i zicem și așa, stand-up comedy, îl cuprinde ca revelația unei haine de demult, brusc restaurată. Și încă o precizare: în vreme ce la Arthur amnezia punctează înstrăinarea de spirit, ferocitatea memoriei-amintire face victime și senectutatea e părtașa ficționării parabolice, la Nicole (în mare oraș ori în satul Râvnita al refugiilor simili-bucolice), un alt exemplu, tensiunea narațiunii inculcă trăsături antitetice iar umorul irepresibil are calitatea plus efectul elixirelor miraculoase.
Scriitura este bine strunită. În această umanitate rărită, Angela Dina-Moțățăianu pune totul sub retina timpului vorace dar, cum narațiunea sa nu este una analeptică, recurge la o energie lirică subterană, înzestrează personajele cărții cu naturalețe nativă, epicul are o încărcătură factologică facilă. Între personajul hipersensibil (Geraldine) și cel al orientării existențiale după cum bat vânturile destinului (Sterie), între eroul abisal traversând falii ontologice (Arthur) și cel al mobilității asociative cumulând debusolarea socială (septuagenarele Lixandra, Agripina dar și Lili, Karmel) se întâmplă câte un transfer simbolic, câte un simili-clișeu de limbaj marcând, în fond, puterea sugestiei, întăresc impresia de lume ambiguă. Dar plenitudinea epicității este asigurată și de personaje pentru care destinul biografic al celuilalt/celorlalți nu înseamnă decât un alt prilej de a face (și desface) jocul/jocurile. Apoi, substraturi pretins romantice, în viziunea autoarei, poleiază povestirea, discursul eului narativ, presărat cu multă ironie, întreținând un sarcasm benign. De pildă, un supus hoardei de gânduri, suspiciunilor, complexelor, Sterie al Lixandrei își face jocul/jocurile strălucind prin eventuale amintiri, parțial comune cu ceilalți, deși nu s-ar da la o parte dacă ar fi nevoie de metode josnice, astuțioase.
Am îndrăzni să exprimăm acum opinia că volumul Angelei Dina-Moțățăianu ar fi mai degrabă jurnalul unor fapte locuite de eroi. E drept, nu avem aici sfâșieri existențiale, substratul așa-ziselor date intuitive reprezentând în cazul unui prozator elemente și argumente ale registrului caracterologic, de la personaj la personaj, ascunde realitate demistificată, ca într-un așezământ edenic în care nu contaminarea limbajului cu nevroze argotice destramă echilibrul epic ci tocmai detașarea eroilor în asumarea tuturor celor ale vieții prin aderențele lor afective. Apelul la ironie/auto-ironie, limbajul ironic-grațios (și inocența e grație) oferă negreșit relaxarea discursurilor (al epicității și al personajelor), nici unul supus intimidantei biografii.
Am zice acum, generalizând, că toate personajele cărții au capacitate speculativă, conduită specifică. Numai că eroii, prin natura subiectului de facto, nu sunt marcați de cancerul fixismelor și al obsesiilor dar îi corupe, ex nihilo nihil, voința de a depăși, fiecare separat sau împreună, întunericul infernal social, spleenul, anostul, calpul. Sunt, carevasăzică, energii socio-umane, dintr-un posibil dicteu filosofard, că tot se poartă ironismul elegant. Și încă un aspect de generalitate: toți acești eroi din Seneca, trăiesc parcă în disprețul convențiilor. Cu excepția Geraldinei (nota bene: garsoniera ei e un centrum mundi), a lui Seneca, eventual, la care e francă dimensiunea metapoetică a trăirilor, atitudinilor iar traversarea de la ego la sine ademenește noua realitate, aceiași eroi își maschează, uneori (Sterie, chiar Seneca, pe alocuri) sub fraze inteligent-răutăcioase rezistența la revizuiri, marginalul vieții nu li se potrivește, sunt oameni cu pretenții, indivizi care au impulsuri denigratoare dar se abțin, nu sunt destructuranți. Elogiul de sine (cazul celor două absolvente de la liceul Cantemir) e, firește, vibrant, în vreme ce contabilizarea morală a dublului sens re-trezește oniricul. Prozatoarea va recurge la așa-zisele protezări ale destinelor, fiecare personaj își trăiește, în fapt, monodrama, însă aventurile sunt mai mult sau mai puțin picarești în cazul tuturor. În adevăr, dramatizată, proza aceasta ar fi o comedie agreabilă, nelipsind atașul criteriilor, semn că autoarea se ia în seamă la modul foarte serios. Dar, cum fiecare este și un zăcământ de amintiri, cum fiecare își dorește, într-un fel sau altul, un vârf al prestigiului personal, această atitudine îi marchează, desigur și elanul schimbării, al perspectivei asumate, metehnele somatice sunt pasagerele destinelor. Și au legături destul de fragile cu caracterul homeomeric al lumii, chiar dacă personajele, iarăși fiecare separat, știu să-și facă eficient un inventar al alternativelor.
Nu avem deloc, în nuvelă, întortochierile sublimului mitizant din proza post-textualistă pentru simplul motiv că autoarea nu și-a propus decât eventual succedaneul. Nu poți denumi, bunăoară, nici experiență subumană jocurile falsei discreții a lui Seneca. Un organic ekphrasis pare a întreține o alteritate gonflată, amprenta umană (fragilitatea sentimentului, germinații precoce ale gesturilor, atitudinilor sale) nu concordă cu definiții stranii vizând o posibilă antimetafizică. Dar nu e nici mesajul encriptic al râului de lavă logoreică în spusele sale pentru a-i ajuta Geraldinei. E totuși ceva, nevoia de atingere a concretului, a certitudinii: „De comunicat a făcut=o la-ntoarcerea spre blocul nostru, numai că mi-a părut o șaradă pe care n-am îndrăznit pe moment s-o desfac. Doar am zăvorât-o în sipetul minții. – Să trăiești e un dar. Viața este un drum c-un scop și o victorie. Este un dans al iubirii. Fă din viața ta o sărbătoare…a declamst el împrumutând tonalități ale Cântării Cântărilor și sugestionându-mă într-un anume fel spre ascultare și supunere, spre tăcere umilă. Îl privisem, neînstare să spun ceva. Bucuros că nu pot sau nu vreau să-i replic, adăugase: – Menirea omului e să-nflorească. Adună-ți sevele șiodrăslește azi, căci viața e prezentul. Trăiește clipa! Ajunși în fața garsonierelor noastre, intraserăm fiecare tăcând. Totuși, în gândul meu pâlpâia intermitent întrebarea Lixandrei: Cine-i Seneca?”. (p. 38).
Să mai remarcăm că, la lectura cărții, nu avem nevoie de o privire holistică, constanta vizionară și lexicul suveran fac casă bună aici, toți eroii au parte de deturnări de situare, între arhaic și modern exprimările bolovănos-lubrice nu duc la complicități, vegetația cotropitoare a barbarismelor lingvistice e bine suprinsă în fiecare. Pe scurt, sacramentul cuvântului e la mare respect în scrisul Angelei Dina-Moțățăianu, un pic de ludic textualist nu strică, paginile sunt edificate solid prin melanj metaforic deși cartea nu e scrisă deloc pentru cititori comozi, fiecare erou al cărții este un expozant sieși al vieții care-l aduce în intriga epicului ab initio. Desigur, nu parcurgem geografii mithice și nici personajele nu participă la revoluțiile metafizice ale Textului, însă receptările cititorului vor fi cu siguranță complexe. Sunt pagini în care cantabilitatea frazelor (nu doar pentru recursul la citate cultural-lirice precum versurile lui Adrian Păunescu) e impusă, mobilizatoare, fie și în cheie ambiguizată ori în fulgurante tipare onirice, eul scriptor e gonflat cu intenție, alteori urmează a recurge la recuzita modernismului.
Eul narator e un vorbitor nativ pentru că așa trebuie să fie, drogul narării e supus dicromaticii alb-negru, multicoloră este doar iluzia iar este tot, de-a lungul nuvelei, festivitatea scrisului e grandioasă. Utopia voluptăților scrisului regal continuă pentru Angela Dina-Moțățăianu. Seneca este încă o mărturisire a unei vocații iar autoarea demonstrează că proza i-a rămas cea mai importantă parte a vieții, aceea care dă substanță și valoare unui destin interesant în literatura noastră. De azi.
Ionel BOTA
- Iunie 2022: apare la Editura BISCARA volumul de proză scurtă CÂND VÂRCOLACII SORB LUNA…, despre satul românesc aflat la granița între real și mitic.
<<Un arc în timpul satului românesc
Este aproape un act de curaj ca în mileniul trei să încerci să readuci în atenţia publicului aproape cucerit de lumea virtuală tradiţiile, obiceiurile vieţii satului, în fond faptele culturale ale acestei lumi, fapte care marchează momentele importante şi care modelează comportamentul oamenilor.
Fină cunoscătoare a vieţii satului, Angela Dina-Moţăţăianu a ales un titlu care introduce cititorul în lumea fabuloasă a satului, acolo unde tradiţiile au înţelesuri profunde, explicând relaţiile interumane, dar şi relaţiile oamenilor cu natura.
Când vârcolacii sorb luna… este, după părerea mea, un arc în timpul satului românesc, păstrător al tradiţiilor, eresurilor, credinţelor populare. Este o întoarcere în timpul satului, când timpul avea răbdare cu oamenii, atunci când toate acţiunile omeneşti se desfăşurau după un ritual prestabilit.
Într-o culegere a celor mai întâlnite su-perstiţii, legende şi credinţe, intitulată Cerul şi podoabele lui după credinţele poporului român, apărută în anul 1914 şi semnată de etnologul Tudor Pamfile, luna era văzută de ţăranii români în urmă cu mai mult de un secol drept „nevasta lui Dumnezeu, lumânarea lui Iisus Hristos sau steaua Maicii Domnului”.
În mitologia populară vârcolacul este o fiinţă fabuloasă, uneori cu reprezentări reale (lup, câine) sau fantastice (zmei, balauri), semnificând răul care strică ordinea firească a lumii.
Vârcolacii, ca şi moroii şi strigoii, provin din copii nebotezaţi, din oameni care şi-au ucis un frate ori o soră sau chiar din nerespectarea altor tradiţii.
Omul-vârcolac se va transforma în timpul unei eclipse, iar, de cele mai multe ori, sufletul său este cel care va urca în cer şi va mânca luna. Luna nu dispare complet în timpul eclipsei pentru că e mai puternică decât vârcolacii şi dacă aceştia ar mânca-o în întregime, s-ar sfârşi lumea. De aceea oamenii fac zgomot, trag clopotele – pentru a speria vârcolacii.
Încă din titlu, Angela Dina-Moţăţăianu oferă cheia care deschide „poarta” satului pentru a înţelege evoluţia românului şi a identităţii sale. Căci unde s-a născut „veşnicia”, altundeva decât la sat?
Autoarea a pus în deplin acord subiectele prozelor sale cu limbajul popular, folosind regionalisme, arhaisme, forme verbale vechi sau chiar pasaje construite parcă de o lume de poveste (ex.: „pun la uscată popreală fructe posmogite, felii de crumpene sfarogite, turte de mălai, să fie demâncare în temniţa rece-a ninsorii…”), totul pentru a da nota de autencitate lumii pe care o prezintă.
Elementele fantastice pot fi simple închipuiri, dar ele devin explicaţii pentru neînţelesele schimbări petrecute sub ochii lor: „Degeaba copilul cu ai săi îi strigaseră să intre degrabă la adăpost, omul se făcuse zid în faţa zăpezii ce-nainta! […] Mai apucaseră a vedea numai cum prima limbă de zăpadă îl înconjurase pe îndârjit, transformându-se pe clipă într-un cal alb…”. (Cai albi).
În acelaşi registru fantastic se petrece minunea din povestea intitulată Scorbură: „–Minune, zău! Tot satul ştie! În dumbravă, din stejarul ăl bătrân a ţâşnit apă! Au cercetat de-aproape, e un izvor în toată legea, pornit dintr-o scorbură!”.
În Podul lui Dumnezeu, autoarea reia legenda Mănăstirii Tismana care „descindea din- tr-un spaţiu amenajat cândva pentru adunări păgâne, în secoli creştinate, fiind prima biserică din tisă, de unde-i vine şi numele”, aducând în prim-plan figura monahului Nicodim, nume cu „virtuţi de învingător”, cel căruia Dumnezeu i-a arătat calea spre locul pe care trebuia ctitorită mănăstirea.
În lumea satului nord-oltenesc, ca de altfel în toate zonele din arealul mioritic, există o întrepătrundere a credinţei cu tradiţiile, miturile, eresurile, căci omul trăia într-o simbioză perfectă cu ele. Tot ceea ce era neexplicat căpăta nota de fabulos, de neatins, de simbol, devenind parte integrantă a acestei lumi.
Angela Dina-Moţăţăianu creează o galerie de portrete, fiecare cu trăsături definitorii, iar împreună o tipologie unică, poate şi pentru că oamenii satului au un mod propriu de a reacţiona în faţa problemelor cruciale ale vieţii.
În lumea satului cu precădere, poreclele devin nume proprii, ele definind personajul cu calităţile şi, mai ales, defectele lui (Milogul, Ologul, Surdu, Clopotarul, Raveca lui Mărăcine, Trana lu’ Pârţag, Doftoroaia, Neluţă-Râiuţă, Vulpe etc.).
Revenind la povestirea ce dă titlul volu-mului, autoarea schimbă aparent registrul întâm-plărilor, personajele (Nicole, Geraldine, mamă şi fiică), locul, acţiunea petrecându-se undeva într-un oraş, iar punctul de plecare îl constituie o litografie ce reprezenta „O poiană surprinsă-n zi de vară, plină ochi de privitori părând s-asculte fluierul unui flăcăiaş firav ca o fătucă!”.
Geraldine, care se ocupa în librărie de „manga” (cuvânt japonez folosit doar pentru benzi desenate care cuprind chipuri cu ochi mari şi personaje cu capete imense), se gândea la faptul că primise printre desene şi o poveste medievală intitulată Interdictio. „Pomenea de-o întâmplare de undeva, din lumea largă, despre un copil… În fine, de când răsfoise cărticica, rămăsese uimită descoperind printre desenele acesteia inserat şi… unul exact ca litografia din living.”
Acţiunea se petrece într-o seară cu eclipsă de lună, iar drumul pe malul apei pe care îl parcurge tânăra este unul iniţiatic, de întoarcere prin tunelul timpului, devenind astfel Constantina sau Dina, fata Ricăi, cea care îşi abandonase copilul, dar şi Dinu, căpătând pe rând altă personalitate, iar transfor-marea din fată în băiat nu are altă conotaţie decât dorinţa de a deveni flăcăul-fluieraş, simbol al curăţeniei trupeşti şi sufleteşti. Astfel, Geraldine „cea salvată din ape, ocrotea în alt loc şi timp sufletul unei copile ascunse în straiul unuia dintre învăţăceii lui Valicu”.
Volumul de proză scurtă semnat de Angela Dina-Moţăţăianu, dedicat satului românesc din nordul Olteniei şi nu numai, surprinzător prin prospeţimea subiectelor, prin aducerea în prezent a unei societăţi cu bogăţia ei de tradiţii şi obiceiuri, cu graiul specific, este, de ce nu, un arc în timpul existenţei noastre, o rememorare a unor vremuri ce stau la baza lumii noi.>>
Puşa Roth
[scriitoare, membră U.S.R.,
jurnalistă, membră U.Z.P.R.,
redactor-şef al Editurii Leviathan,
redactor-şef adjunct al Revistei Culturale Leviathan]
- Mai 2022: Revista LEVIATHAN a inclus în nr. 2(15) aprilie-iunie 2022 și proză semnată de Angela Dina-Moțățăianu…
- Mai 2022: articolul Gândirea creativă și literatura al Sarei Mina, din REVISTA CURTEA DE LA ARGEȘ, face referire la cartea Fabulații despre inocenți…
- Aprilie 2022: În august 2021, trei povestiri ale Angelei Dina-Moțățăianu plecau spre Alba-Iulia, cu speranța de a fi selectate pentru un volum colectiv de proză pentru copii… Astăzi, 19 aprilie 2022, scriitoarea a primit volumul POVEȘTI DE NOAPTE BUNĂ, un proiect concretizat de Biblioteca Județeană „Lucian Blaga” Alba, trăind bucuria surprizei de a-și regăsi textele în antologie!
- Februarie 2022: Domnul Zenovie Cârlugea face o amplă recenzie a cărții criticului Aureliu Goci – „C.A.P.T.I.V. în imaginarul creației. Cărți, autori, tipologii, inspirație, vocație. Cronici literare din mileniul al III-lea”, Editura Betta, București, 2021. Astfel, aflăm că în această carte se regăsește un eseu al criticului Aureliu Goci dedicat Angelei Dina-Moțățăianu, numit „Universul narativ între cotidian şi mitul tradiţiei” …
- Februarie 2022: Revista LEVIATHAN prezintă volumul FULGURAȚII LIRICE…
- Februarie 2022: articolul Despre agesim al Sarei Mina, din REVISTA CURTEA DE LA ARGEȘ, face referire la cărțile Fabulații despre inocenți, Timpul pisicii și Cum am retezat stupul…
- Ianuarie 2022: cărțile Printre… asimptomatici și Fabulații despre inocenți sunt comentate în articolul Conexuni de Sara Mina, din REVISTA SPAȚII CULTURALE…
- Ianuarie 2022: povestirea NĂLUCA este publicată de REVISTA SPAȚII CULTURALE…
- Ianuarie 2022: o nouă apariție la Editura BISCARA – volumul de prozopoeme Fulgurații lirice…
În cartea FULGURAȚII LIRICE, Angela Dina-Moţăţăianu propune o incursiune într-un univers oniric ivit din împletirea emoţionalului cu imaginarul.
Excelând în proza scurtă cu tentă fantastică, pentru care, din 2013 până în prezent, a primit nu mai puţin de nouăsprezece premii, autoarea ne surprinde acum cu poeme în proză, înfăţişări ale unei alte lumi, în care transcende prin actul creator.
Flash-uri descriptiv-lirice, transpuse în formă epică, fac din acest volum un reuşit experiment. Prozopoemele au ritm lăuntric, dar şi sonorizat, încântând cititorul şi făcându-l părtaş la aventura scriitoarei.
Descoperim fragmentar oraşe stranii, reinterpretarea anotimpurilor, felurite peisaje concomitent percepute, întâmplări ireale, obiecte cu miez nou ori fiinţe fantastice, sentimente şi meditaţii inedite…
Toate acestea, deși poartă nume comune, capătă în imaginarul Angelei Dina-Moţăţăianu tâlcuri neobişnuite.
Dar timpul aventurii e măsurat! Chiar şi ieşirea din această pseudo-realitate halucinantă va primi alt înţeles, căci însăşi vocabula Sfârşit?! – titlul ultimului prozopoem – e pusă sub semnul unei întrebări mirate.
Închiderea volumului-călătorie pare a fi metafora unei fortuite reîntoarceri la concretul din proximitate, păstrând, însă, o fulguraţie de speranţă că universul vizitat i se va revela din nou creatoarei…
Sara Mina – Editor
- Ianuarie 2022: în Revista on-line LITERA 13 – prezentarea volumului Fabulații despre inocenți…
https://www.litera13.ro/2022/01/darul-inocentilor-sara-mina.html
- Decembrie 2021: Academicianul Gheorghe Păun semnalează în Revista CURTEA DE LA ARGEȘ apariția cărții PRINTRE… ASIMPTOMATICI.
- Noiembrie 2021: o altă apariție la Editura BISCARA – volumul de proză scurtă Fabulații despre inocenți…
Citind titlul noii cărți a scriitoarei Angela Dina-Moțățăianu, cineva ar putea zâmbi sceptic: fabulații, poate, dar… despre inocenți?! Care inocenți?! În ziua de azi, când oamenii apelează la trucuri existențiale pentru a se strecura facil printre obstacolele unei modernități nocive, oare mai putem afla candoare?
Autoarea e încredințată că da! Și ne îndeamnă să redes-coperim sursa primordială a purității în… copilărie!
Cu priceperea sa de a da forță vizuală și preț fiecărei vocabule, Angela Dina-Moțățăianu ne oprește clipa, copleșindu-ne cu dorul de zilele vârstei de aur.
Lăsați-vă purtați de farmecul povestirilor, unele crescute într-un univers citadin, altele răsărite dintr-un preaplin rustic! Indiferent de limbaj, de timp și de cadrele cinematografice ale epicului care-i îmbrățișează, inocenții autoarei sunt captivanți!
Unii își biruie frica, evadând în credință ori fantastic, alții fac alegeri, trăgându-și vigoarea din subconștientul lor curat. Singuri sau ocrotiți de prieteni reali ori nu, găsesc soluții și explicații pentru orice, chiar și pentru moarte… sfidează distanțe și timp… creează obiecte și lumi!
Cuvinte calde ori strigate, împletite lin ori cu zvâcnet aventuros, vă vor atrage într-o combinație terapeutică de joc al emoției estetice și joacă a întâmplărilor, din care veți ieși vindecați de uitarea propriei neprihăniri!
Deschideți, aşadar, cartea Angelei Dina-Moțățăianu și lăsați să vibreze sensibilitatea voastră nepervertită de rafinament ori alu-necare spre cutume sterile!
Sara Mina – Editor
- Noiembrie 2021: în Revista on-line LITERA 13 – prezentarea volumului PRINTRE… ASIMPTOMATICI
https://www.litera13.ro/search/label/Cronic%C4%83
- Noiembrie 2021: în Revista PORTAL-MĂIASTRA An XVII, Nr.3-4 (66-67)/21 – două cronici ale criticului literar Ana Dobre despre volumele POVESTIRI ATOMICE (2019, Ed. Biscara) și CASA MORȚILOR (2020, Ed. Rafet – format letric și Ed. Biscara – format digital)…
- Octombrie: în Revista CURTEA DE LA ARGEȘ – articolul LA RĂSCRUCEA REAL-FANTASTIC (Sara Mina) pune în lumină valențele volumului EFECTUL ZIAN…
http://www.curteadelaarges.ro/XII_10_131.php
- August 2021: o altă apariție la Editura BISCARA – volumul de proză umoristică Printre… asimptomatici, ca dar de Ziua Limbii Române, sărbătorită pe 31 august…
Abila utilizare în scrierile sale a umorului ca mijloc subliminal de comunicare i-a adus scriitoarei Angela Dina-Moțățăianu trei recente recunoașteri: Premiul Special la Festivalul Internațional de Literatură Umoristică „Alb-Umor” (iunie 2020, Alba-Iulia), Premiul al III-lea pentru volumul „Bufonerii pandemice”, apărut în februarie 2021 la Editura Biscara, în cadrul Festivalului Național de Satiră și Umor „Zâmbete în Prier” (aprilie 2021, Vișeu de Sus), Premiul al II-lea pentru schiță umoristică la Concursul „Întâlnirea Umoriștilor” (mai 2021, Brăila).
Apariția cărții „Printre… asimptomatici” (proză scurtă umoristică) la Editura Biscara este încă o confirmare a faptului că Angela Dina-Moțățăianu are o chemare deosebită către împletirea ironiei, sarcasmului… într-o relație armonioasă cu fondul ficțional și simbolistic al scrierilor sale.
Noul volum închide într-un insectar al satirei blânde ori caustice personaje desprinse din cotidianul care, pe zi ce trece, se transformă, parcă, într-un tablou grotesc.
Fiecare povestire, în fapt o scenetă vivantă, cu personaje ce-ți stârnesc sentimente variate, amendează o stare de fapt sau tare umane ce-nfloresc fără drept de apel într-o societate care a uitat rigorile normalității și lasă ca instinctele primare să domine intelectul, aspirațiile… Nu lipsește nici persiflarea unor anomalii ivite în perioada pandemiei, ce încă ne apasă…
Cartea este o altă structură insolit elaborată de autoare, care-i trădează voluptatea povestirii și credința nestrămutată în cuvântul cu forță creatoare de ordine, de cutume comportamentale și estetice…
Sara Mina – Editor
- Mai 2021: o nouă apariție la Editura BISCARA – nuvela fantastică Efectul Zian, în care continuă aventura personajelor întâlnite în cărțile anului 2020 – Seneca și Timpul pisicii…
Din spațiile gândului în spațiile literaturii…
…așa pășește Angela Dina-Moțățăianu în noul volum, Efectul Zian, o nuvelă fantastică: „Din spațiul pur, gândit imuabil, mă reflect în pereți de oglinzi…”
Din aceste reflectări, se constituie imaginile, scenele care adună personajele în jurul unei povești care le scrie destinul, în măsura în care îl scriu ele însele. Din acest gând, ca un aperçu luminător de străfunduri, se deduce că nu simbolismul oglinzii este important, ci acela al oglindirii. Oglinda este doar instrumentul care produce reflectarea și determină reflecția într-un arabesc de idei, scene, secvențe, imagini, în care realul se interferează cu irealul, toate acestea centrate pe ideea că omul este un creator de ficțiuni, ficțiuni care, uneori, concurează realitatea cea aievea, percepută cu simțurile, la care ne raportăm conștient, lăsând categoriilor abisale ale inconștientului accesul la mister, la metafizica existenței.
Angela Dina-Moțățăianu scrie o proză elaborată, sofisticată, nu atât ca formă, prin inginerii textuale surprinzătoare, cât ca fond, la nivelul conținutului, prin imaginația creatoare de mit și prin amprenta livrescului. Ficțiunea, invenția/creația de oameni și viață, este însoțită mereu de o ficțiune a ideilor, atribuite și distribuite generos în planul naratorului și al personajelor.
Există, astfel, o idee care coagulează faptele, le ordonează, așa cum rațiunea ordonează haosul și dă coerență internă volumului, anume ideea că totul este o iluzie, chiar și viața sau mai ales ea…, chiar și oamenii, pe care îi întâlnim și care ne întrețin iluzia unui real pe care-l amprentăm cu gândurile, cu faptele noastre. La final, în Epilog, această idee potrivit căreia viața este ficțiune sau maya, iluzie, se revelează prin sugestia visului creatorului, a proiecției lui subiective din tabloul Canvas. Acesta este și modul autoarei de a sugera fantasticul, nu ca relație dintre sacru și profan ca la Mircea Eliade, dar ca un fantastic straniu, de tip scientist care presupune sugestia cuantelor. Faptele sunt situate în inima fantasticului, surprinzând, cum o spune Roger Caillois, o realitate care scapă. Atitudinea eului în evaluarea fantasticului este dată de preferința pentru una dintre cele două soluții posibile – reală, a rațiunii, sau fantastică, ireală care ar valida misterul. Indecizia, spunea și Tz. Todorov, meține/întreține fantasticul.
Dacă timpul pare să nu intereseze, lăsând o anume generalitate pentru propriile proiecții ale acestei categorii apriorice, spațiul pare bine delimitat în arealul imaginar. E, mai întâi, spațiul Clinicii Zian, decupat într-un real presupus și previzibil, existent doar pe harta Angelei Dina-Moțățăianu, prin care, ca în celebrul Zbor deasupra unui cuib de cuci al lui Ken Kensey, autoarea sugerează alienarea lumii. Aici, în/din acest spațiu alienant, Sterie vede totul distorsionat – chipurile oamenilor, de exemplu, asistenta Gesundheit, văzută monstruos ca o Godzilla: „Pe grumazu-i scurt, de-o robusteţe bărbătească, poartă un cap prelung cu păr bogat şi aspru, ce-aduce cu cenuşa la culoare. De sub sprâncene groase şi zbârlite fixează-ntruna ochii vineţii, mereu sfredelitori, vrând să-ţi citească-n minte chiar şi ce-ai supt la sânul mamei… Și chiar din miezul frunţii înguste şi cutate, nasul prelung, cam strâmb, pare că uneşte într-un Z sprânceana stângă de gura largă, săracă tare-n buze, doar două aţe!”
Există, astfel, cel puțin două spații care se conțin pe modelul cercurilor concentrice: afară – realitatea concretă, profană; înăuntru – clinica, spațiul proiectat, decupat al alienării, spațiu lipsit de sacralitate. Există, apoi, spațiile livrești, la care trimit sugestiile de lectură, cărțile Geraldinei Solomon, de exemplu, la care Sterie ajunsese parcurgând alte spații, într-un alt timp: Anticafé, nume simbolic ce-ar putea conota atitudinea recalcitrantă, de refuz, apoi spațiul decupat de Club Clippy Cat.
Modul în care își reprezintă lumea Victor, ipostaza creatoare a lui Sterie, explicată prin patologia dedublării personalității, dă o sugestie privind statutul creatorului: „…soarbe avid povești născute în lumea de aici” și, având „inițiative creatoare”, devine chiar eroul unora pe care le istorisește cui are chef, „ascunzând că protagoniștii sunt, de fapt, fațete ale propriului sine”. Așadar, arta este, în acest scenariu al fantasticului, mistificare și automistificare. În Sterie/Victor se ghicește o intenție polemic-satirică, privind egoul inflamat al unora dintre contemporanii care scriu și care se cred clasici în viață…
Clinica Zian este și rămâne toposul în care spațiul pare altul, un labirint în care rătăcește Sterie/Victor, având propriul stăpân – dr. Thaleleu, posibil avatar, în țesătura fantasticului starniu, al doctorului fenician al creștinismului care, preot și medic, totodată, lumina oamenii cu știința lui. Simbolismul este doar semnalat fără a fi augmentat epic.
Ca spațiu marcat fantastic, clinica produce efectul Zian, care depășește spațiul alienant și atinge, prin ricoșeu, pe ceilalți. În acest balans al fantasticului, al normalului cu anormalul, al realului cu irealul, Lixandra are revelația unui atavism observat la Sterie: frica de întuneric. În jurul acestui atavism concepe, ca un Hamlet sui-generis, propria piesă în care ea și Sterie vor fi personaje, un plan menit a-l readuce pe acesta la starea de normalitate, singura în care crede Lixandra. Scena se umple de întuneric, mod de a sugera recăderea în haos, și, pe acest fundal, luminat intermitent și difuz de lampa de veghe Zian light, înaintând precaut, femeia răstoarnă o mapă de hârtie care lasă la vedere un posibil manuscris, o foaie pe care scrie cuvântul SFÂRȘIT. Este momentul de inserție a fantasticului straniu: „Vocabula îi făcu inima să ticăie… Îşi simţi capul cuprins în chingi fierbinţi… urechile ţiuind… Dar, în preajma lămpii Zian, se pretrecu o minune cu foaia! De neunde, luciul filei, parcă activat de licărele subțirele, se acoperi rând pe rând de un scris ordonat, aplecat cu-ndărătnicie spre spate… iar, în final, înşurubat în litere mari de tipar… semnătura… Victor?!”
Fantasticul relevă o idee care ține și de real, și de fantastic: scrisul apare ca mister și ca revelare a misterului. Momentul revelatoriu este situat dincolo de trecerea și petrecerea timului, într-un aleph în care categoriile spațiale și temporale se anulează. Mitul creației include tema morții, în dialogul dintre Lixandra și Sterie.
Evenimentele se înșiruie liniar, cu un mic raccourci pentru a da un indiciu referitor la dispariția misterioasă a lui Codrin, ușor senzațională, prin tehnica suspansului, un rătăcit în spațiul real, al unei geografii reale, europene. Tensiunea narativă nu provine din înlănțuirea faptelor, ci din imprevizibilul soluțiilor narative, care scoate personajele din previzibilul unui epic situat în limitele normalului și le transferă în imprevizibilul unui epic care anulează datele și categoriile, creând și întreținând fantasticul straniu.
Titlul însuși, care preia titlul capitolului 15, Efectul Zian, e generator de conotații și de sugestii care se circumscriu unui fantastic al relației dintre sacru și profan. Explicația profană duce la etimologia arabă, după care Zian ar fi echivalentul adjectivelor frumos, elegant. Explicația sacră duce la mit, Zian putând fi pus în relație cu Diana, zeița romană a vânătorii, dar și cu Sânzienele, străveche sărbătoare din Dacia romană, asociată, ulterior, cu Ziua Sf. Ioan Botezătorul, primul om care-L recunoaște pe Iisus. Sugestia relației cu sărbătoarea Sânzienelor ar putea fi un indiciu al fantasticului de tip mitic, întrucât timpul Sânzienelor este mitizat, ca moment al deschiderii cerurilor, al comunicării cu nevăzutele firii.
Astfel, Zian devine topos – Clinica Zian, dar și reper atemporal, timpul real fiind anulat de timpul mitic al proiecției subiective, al creației.
Efectul Zian poate fi citit ca un roman minimalist provocator, care-l implică pe lector într-o lume cu multe etaje și niveluri ale cunoașterii și înțelegerii, o lume labirintică, a meandrelor sufletești, ca și ale epicului, în care personajele se mișcă pentru a sfârși într-o contopire cu misterul însuși. Existența omului este o existență în mister cu aspirația revelării acestuia. Straniul fantasticului cultivat de Angela Dina-Moțățăianu relevă o idee și descrie posibile etape ale existenței, ale căutării intermitente spre sens, în aspirația revelării misterului.
Ana Dobre – mai 2021
- Aprilie 2021: Revista DETECTIV CULTURAL publică proza scurtă BLOODHOUND…
- Aprilie 2021: Revista CURTEA DE LA ARGEȘ publică articolul despre cărțile premiate – CUM AM RETEZAT STUPUL (2018), POVESTIRI ATOMICE (2019) și CASA MORȚILOR (2020)
http://www.curteadelaarges.ro/XII_4_125.php
- Martie 2021: Revista LITERA 13 publică la secțiunea CRONICĂ prezentarea noii apariții BUFONERII PANDEMICE…
https://www.litera13.ro/2021/03/un-vaccin-anti-mizantropie-despre.html
- Ianuarie 2021: apare la Editura Biscara volumul de proză scurtă umoristică BUFONERII PANDEMICE…
Criticul Gelu Negrea îşi începe astfel textul său Umorul e un lucru foarte mare… (Lecturi subiective, Ed. Academiei Române, 2020): “La o repede ochire arcuită peste geografia literaturii române de la origini până în prezent, întâia impresie este că agreabila formă de relief numită, îndeobște, umor, fără a lipsi cu desăvârșire, în niciun caz nu impresionează prin abundenţă… Lucru nu doar suprinzător, ci și oarecum paradoxal dacă ne gândim că, din imaginarul nostru cultural, românii, ca popor, și-au edificat prin râs, de-a lungul și de-a latul timpului, un bastion defensiv redutabil, cu care s-au dovedit capabili să înfrunte cumplitele vicisitudini ale istoriei ce s-au ivit din belșug asupră-le…”.
Aceasta e lumina în care putem privi și noua apariţie literară a scriitoarei Angela Dina-Moţăţăianu!
În Bufonerii pandemice, autoarea își consolidează disponibilitatea pentru proza scurtă ancorată în realitatea înconjurătoare. Aplică, însă, de data aceasta, tehnologia benefică a descompunerii luminii cenușii dintr-un apăsător an 2020, filtrând-o prin corpul prismatic al propriei creații și reținând, din multitudinea de nuanțe rezultate, numai pe cea corespunzătoare frecvenței… ludice.
Așadar, întorcând paginile cărții, zâmbete și hohote de râs îl acaparează pe cititor.
Culegând umorul discursului personajelor din unele texte, sarcasmul povestitorului din altele… se încheagă o satiră spumoasă, dar nu facilă, care îndepărtează gândul de la primejdiile unui an nefast, ce ameninţă să ne subjuge viețile în continuare.
Volumul debutează cu cele trei texte pentru care scriitoarea a primit la Alba-Iulia un Premiu Special în iunie 2020 la Festivalul Internațional de Literatură Umoristică „Alb-Umor”.
Iată, deci, încă o garanție că lectura cărții va fi o nouă surpriză plăcută din partea scriitoarei Angela Dina-Moţăţăianu, un vaccin împotriva grijilor diurne, ce au atins apogeul în anul pandemiei!
Sara Mina
- Decembrie 2020: Cronica doamnei Ana Dobre, critic și istoric literar, referitoare la nuvela AMNESYA (apărută în format electronic la Editura BISCARA în august 2020) este publicată de Revista CALIGRAF…
Amnezia ca refugiu în propria viață
Pe o structură clasică – cele 15 capitole fiind încadrate de Prolog și de Epilog, cu narare liniară, cu scurte flash-uri retrospective, obiective, cu inserșii subiective din perspectiva unui personaj reflector, Angela Dina Moțățăianu construiește în Amnesya o narațiune incitantă care are toate ingredientele modernității: imprecizia, fragmentarismul, desubstanțializarea.
Prozatoarea nu renunță cu totul la poveste, doar că o ambiguizează, o relativizează, recompunând-o prin mici secvențe, ca-ntr-un puzzle, intersectând realul cu fantasticul, alegând nu moment bine precizat: toamna, pe 10 octombrie, când Steliana împreună cu Rada și Liza sărbătoresc, la ceainăria Insomnia, din pasajul Macca-Villacrosse, ziua vârstnicilor. Simbolismul toposului este implicit poveștii. Intriga poveștii nu mai este dată, ca-n proza clasică, de un conflict între personaje sau de unul intrapersonal, psihologic. Angela Dina Moțățăianu preferă intriga fantastică, drept motor al acțiunii: avertismentul primit ca SMS de Steliana, privind proximitatea morții: la ora 17,00, acasă.
Faptele se vor înscrie în perspectiva relației cauză-efect și vor fi motivate de dorința de a se opune necunoscutului, evitând/sustrăgându-se, atitudine antimioritică!, eventualității morții. Din acest punct de vedere, tema ar ilustra tragedia omului prin ideea relației inegale cu destinul. Pentru a se sustrage destinului neiertător, Steliana va proceda asemenea tuturor personajelor din literatura lumii care au precedat-o: încearcă să zădărnicească înfăptuirea avertismentului, ocolind iluzoriu inevitabilul, plecând de acasă, rătăcind în labirintul orașului ca om al străzii, ca-ntr-un joc de-a v-ați ascunselea. Sub masca acestui anonimat, păstrându-și, totuși, identitatea individualizatoare, ea speră, ca în riturile populare, să se ascundă, să se camufleze pentru ca moartea să nu o găsească acasă.
Realul este asaltat de fantastic, un fantastic magic, acceptat ca parte a miracolului lumii, sau straniu, ca ruptură de nivel în normalitatea existenței, întreținând ambiguitatea și imprecizia necesare acceptării necunoscutlui metafizic.
Momentul intruziunii fantasticului în cuantele realului („După ceasul tăinuit fatidic, simțea c-ar fi murit ca să învieze iar. Se minuna singură cât de repede îi uitase pe toți…”) creează ambiguitatea prin imposibilitatea de a opta decisiv pentru o soluție explicabilă fie prin rațiune, fie prin miracol. Uitarea, amnesya, este, pentru Steliana, soluția salvatoare, o soluție existențială de salvare a ființei ultragiate, amenințate de moarte prin însăși condiția imanentă, tragică.
Spațiul epic redesenează contururile unui București contemporan, mitizat, însă, ca reflexie a mitului labirintului, în care personajele par umbre care se agită la suprafața unui real supus efemerului, evanescentului, relevat, însă, în dimensiune obiectivă, istorică, recognoscibil după topoi – răscrucea M2-M5, la care se adaugă motivele modernității – metroul, integrat schemei mitizante ca parte a labirintului. Astfel, spațiul bucureștean capătă, ca în proza eliadescă, însemnele unei geografii mitice și devine scena pe care evoluează toate celelalte personaje în jurul Sulfinei și al lui Sebastian Putere, personajele principale.
Dublarea realului de fantastic transformă narațiunea într-una mitică. Scenariul realist, în măruntaiele căruia pot fi decelate fapte, întâmplări, evenimente aparent haotice, fără un sens evident, este luminat pe dedesubt de semnificațiile degajate de scenariul mitic. Acolo, faptele, relațiile interpersonale se clarifică, conducând la revelația sensului. Lucrurile nu se petrec la întâmplare, ceva le leagă, iar acest ceva se devoalează, ca revelație, în conștiința personajului.
Toate personajele – Liza, Rada, prietenle Stelianei, Sulfina Becheru – Duduia, Sebastian Putere – Doc sau Bunul Samaritean, cum i se mai spune, Niculin, Hristea, Ăl Mic, se află în acest labirint, într-o răscruce a destinului. Epicul se focalizează pe Sulfina și Sebastian Putere, personaje care par avatari ai aceluiași prototip, disociat în copii corespunzătoare femininului și masculinului.
Una dintre modalitățile alese de Steliana pentru a păcăli destinul și pentru a încurca drumurile morții este uitarea, o amnesye pe termen scurt, necesară rațiunii să clarifice enigmele și să se clarifice pe sine. Amnesya este, de fapt, refugiul Stelianei în propria viață.
Precizările autoarei care intenționează să ofere cititorului un indiciu pentru a-l călăuzi în labirintul epic ambiguizează povestea, căci lanterna aceasta oferită, un fel de dar al grecilor…, luminează intermitent și secvențial: „Unele personaje reflectă gândurile lui Roger Martin du Gard: «Viaţa ar fi imposibilă dacă ne-am aminti totul, important este să alegem ceea ce trebuie să uităm». Altele şi-au creat inconştient din uitare un sistem de apărare a graniţelor propriei efemerităţi”. Personajele luptă împotriva amneziei, o acceptă vremelnic, „se tem de trecut ori se bucură de iluzia unui viitor oarecare”. Amnezia ca anamneză, în sens platonician, așadar. Dar și (mai ales!) amenzia ca soluție individuală de selecție, opțiune pentru exercitarea liberului arbitru pentru aflarea mântuirii. Ambiguizarea verbului mântui include sensul a termina, a sfârși, referitor la posibilul final, dar și pe cel de transcendere, înțeles ca regăsire, eliberare, ca metanoia, așadar.
Aceste sensuri sunt transfigurate epic prin tehnica destinelor paralele, în ecuațiile cu necunoscute ale Sulfinei și ale doctorului Sebastian Putere, personajul care trebuie să reveleze puterea, forța interioară, de care dispune, forță regeneratoare, necesară pentru a înfrunta obstacolele, pentru a da coerență vieții. Întâmplările prin care trec au valoarea unor probe de inițiere.
Un accident, poate hybris-ul anticilor, acea vină tragică neconștientizată, produce deturnarea destinului și în cazul Stelianei – SMS-ul straniu, care determinase fuga din fața vieții/morții, și în cazul lui Sebastian Putere, accident care îl secătuise de talantul primit ca dar al diagnosticării și vindecării. Când hybris-ul e revelat, ei au șansa reîntoarcerii, sugestie inedită a mitului eternei reîntoarceri.
Firele epicului nu se dezleagă într-un deznodământ clar, clarificat printr-o soluționare în stil clasic a conflictului. Angela Dina Mățățăianu preferă finalul deschis, optând, totuși, pentru soluția realistă, aceea care menține logica și coerența existenței, văzută ca lumea noastră cea de toate zilele, lume în care personajele nu-și pot ocoli, nici depăși destinul. Mântuit, personajul se reîntoarce în spațiul său, în lumea sa, asumându-și condiția. Cei trei – Niculin, Hristea și Ăl Mic par mesageri ai altei lumi. Ultimul detaliu („În momentele acestui crepuscul de seară, cei doi nu băgară de seamă strălucirea verzuie care-nfiorase trupul căluţului când se apropiase de Luna…”), cu sugestia animalului mitic psihopomp accentuează taina, menținând amnesya, una nu doar a personajului, ci a umanității.
Ana Dobre – Critic literar
- Decembrie 2020: cărțile Angelei Dina-Moţăţăianu apărute în 2019-2020 la Editura BISCARA sunt menționate de Revista PRO SAELCULUM (nr.7-8/2020)…
- Octombrie 2020: Lucian Gruia scrie despre proza fantastică a Angelei Dina-Moţăţăianu în Revista PORTAL-MAIASTRA (nr.3-4/2020)…
Angela Dina-Moţăţăianu – proza fantastică
<< În viaţa spirituală a omului, în condiţii normale, imaginarul este la fel de important ca şi realul.
Fenomenul a fost remarcat de filosoful francez Gaston Bachelard: „Sfatul de a vedea bine, care se află la baza culturii realiste, domină fără dificultate paradoxalul nostru sfat de a visa bine, de a visa rămânând fidel onirismului arhetipurilor care sunt înrădăcinate în inconştientul uman (…) vom încerca, pe terenul care ne este cel mai defavorabil, să stabilim o teză care afirmă caracterul primordial, caracterul psihic fundamental al imaginaţiei creatoare. Altfel spus, pentru noi, imaginea percepută şi imaginea creată sunt două instanţe psihice foarte diferite şi ne-ar trebui un cuvânt special ca să desemnăm imaginea imaginată. (…) Imaginaţia creatoare are cu totul alte funcţii decât imaginaţia reproducătoare. Ei îi aparţine acea funcţie a irealului care este psihic la fel de utilă ca şi funcţia realului, atât de des evocată de psihologi pentru a caracteriza adaptarea unui spirit la o realitate marcată de valori sociale.” (Gaston Bachelard – Pământul şi reveriile voinţei)
Continuând meditaţia, observăm că imaginaţia este factorul cel mai important al creaţiilor spirituale. După acelaşi gânditor, fantezia este la fel de importantă pentru noi ca şi funcţia realului, imaginaţia creatoare este valoarea psihică fundamentală a omului, întrucât nu putem crea decât ceea ce am imaginat mai întâi: „suntem creaţi de reveria noastră”. (Gaston Bachelard – Psihanaliza focului)
Imaginarul acesta are mai multe trepte în artă. Unele trepte ţin de verosimil, altele de oniric, iar ultima treaptă aparţine fantasticului. Aici, în fantastic, legile fizice, spaţiul şi timpul sunt relative.
Angela Dina-Moţăţăianu a dedicat mai multe cărţi cărţi prozei fantastice, din care ne oprim la trei, pe care le cercetăm în continuare: Ceainăria de la miezul nopţii (Ed. Betta, 2016), Seneca (Ed. Betta, 2017, cu o noua apariţ`ie la Ed. Biscara în 2020)şi Amnesya (Ed. Betta, 2019).
În Ceainăria de la miezul nopţii există opt momente ale stranietăţii/fantasticului pe care le enumerăm şi a căror sucesiune rezumă povestea.
În primul rând, însuşi faptul că ceainăria era deschisă toată noaptea, pentru insomniaci.
În al doilea rând, mobilierul ceainăriei, farfuriile şi cănile sunt transparente, ceea ce induce senzaţia că ceaiul este imponderabil. Şi clienţii aşişderea.
În al treilea rând, înfăţişarea lunatică a amfitrioanei.
În al patrulea rând, tablourile de pe pereţi care redau portretele clienţilor înainte ca aceştia să apară în ceainărie. Motivul constituie intriga romanului și se formează o echipă de investigaţie din pensionari, condusă de doi foşti detectivi. Romanul ia o turnură poliţistă.
În al cincilea rând, reveria personajului Mavru, în biserica Mavrogheni, când acesta se închipuie un Gulliver între cuvioşii care la un moment dat dispar pentru o clipă, apoi totul revine la realitate.
În al şaselea rând, monologul lui Kratos care se credea o statuie înviată.
În al şaptelea rând, apare un personaj venit din viitor, Enigmaticul, care poartă un dialog fascinant cu un tânăr, după care Enigmaticul dispare, şi în locul portretului său apare înrămat chipul tînărului.
În al optulea rând, când detectivul Rândunel vrea să-şi convoace echipa la un moment dat la ceainărie, o găseşte abandonată de multă vreme, căci clădirea va fi demolată…
În acest final se petrece ceva ca în proza La ţigănci de Mircea Eliade, când profesorul de muzică Gavrilescu trecând prin faţa acestui bordel, după scurt timp, află că eleva pe care o meditase nu mai locuieşte acolo de opt ani de zile.
Ceainăria Insomnia (Ceainăria de la miezul nopţii) apare şi în nuvela fantastică Seneca. În prim plan însă apare acum un alt local, care nu are nimic straniu decât denumirea: Seneca – Anticafé.
Aici are loc premierea lucrărilor literare ale membrilor Agenţiei de Propulsare a Debutanţilor Întârziaţi (A.D.P.I.). Premiul cel mare, constând în tipărirea cărţii participante la concurs, îl primeşte eroina nuvelei, Geraldine Solomon, un alter ego al autoarei. Premiul este subvenţionat de fostul poliţist Seneca, din pensia sa „nesimţită”.
Încă din copilărie, Geraldine dovedise talent literar, se pricepea la înşirat vorbele şi îi plăceau poeziile. Tot din această vreme, fetiţa fusese bulversată de ecoul gândurilor sale despre moarte, despre faptul că toţi suntem muritori.
Dar unde este fantasticul în această nuvelă? Acesta izbucneşe cu putere din lumea energetică. Din Energia –Matcă – după părerea mea energia noesică – există unii oameni care îşi pot crea dubluri energetice care se materializează în fiinţe vii. Este cazul Geraldinei care îl creează pe Seneca. Ca întrupare a gândurilor sale, acesta vrea să o protejeze, ba chiar se îndrăgosteşte de ea la modul platonic. „Energia –matcă îl osândise de două ori: cu muritoarea formă şi cu fibră de stoicism pe măsura numelui.” – afirmă autoarea. Şi iubirea venea din păcătoasa sa esenţă umană. Seneca îi citea gândurile Geraldinei.
Modelul acestei întrupări mi se pare cel biblic. Dumnezeu a făcut lumea din cuvântul – gând (energie noesică).
Dar putem merge cu analogia şi pe altă cale. Albert Eistein a stabilit formula prin care energia se poate materializa (şi invers): energia este egală cu masa de înmulţit cu viteza luminii la pătrat. În aceleratoarele de particule, din ciocnirea fotonilor luminii (cu masa zero) se nasc particule elementare stabile: electroni, neutroni, pozitroni şi altele instabile. Dacă universul nostru actual a luat naştere print-o mare explozie Big-Bang, la început totul a fost lumină, iar din fotonii rezultaţi s-au născut particulele elementare stabile: electoni, neutroni, pozitroni care prin gravitaţie au format astrele. Rămâne misterul apariţiei vieţii.
Angela Dina-Moţăţăianu se închipuie în această nuvelă un demiurg care crează din bioenergie un personaj verosimil.
Nuvela Amnesya trebuie citită în cheie psihologică, aşa cum ne avertizează autoarea în cuvântul introductiv, citându-l pe Roger Martin du Gard: „Viaţa ar fi imposibilă dacă ne-am aminti totul, important este să alegem ceea ce trebuie să uităm.”
Aşadar este vorba despre amnezie, memorie şi nu numai.
Acţiunea este declanşată de un SMS anonim tulburător, pe care îl primeşte Steliana, femeie bine poziţionată social, la ceainăria Insomnia (prezentă şi în celelalte două nuvele cercetate, Ceainăria de la miezul nopţii, şi Seneca), mesaj care îi bulversează viaţa.
La început, ia lucrurile în glumă, apoi frica o copleşeşte.
Ea îşi părăseşte locuinţa şi trăieşte cu oamenii străzii într-un pasaj de metrou, până când o găseşte sora ei geamănă, Doriana, oferindu-i găzduire într-o casă din perimetrul hergheliei pe care o deţine.
Fantasticul izbucneşte în mai multe locuri.
În urma unui accident de maşină, medicul Sebastian Putere îşi pierde miraculoasele capacităţi de diagnosticare, iar victima sa, Sulfina, vede oameni cu capete de animale până când primeşte nişte ochelari misterioşi care îi corectează această abatere vizuală gravă.
În ceea ce priveşte amnezia, Steliana se pare că numai o mimează, nerecunoscându-şi la un moment dat sora, pe doctorul Putere şi pe Sulfina. Poate inconştientul ei s-o îndrume spre acest fapt.
Finalul cărţii este de asemenea fantastic şi spectaculos.
Ăl Mic, unul dintre cei trei oameni ai străzii angajaţi la herghelie, călărind armăsarul April, dispare împreună cu calul într-un nor de luminiscenţă verzuie.
Acelaşi nor verzui, emanat de cal, îi revelează Ălui Mic, cel care-l îngrijeşte, răspunsurile la întrebările care explică faptele stranii ale personajelor principale ale cărţii.
Dispariţia în eter a calului şi călăreţului îmi pare că poate fi interpretată în sens noician, ca împlinire a fiinţei. Calul, însetat de libertate, îşi părăseşte padocul şi vine spre a fi încălecat de adolescent pentru a forma o singură fiinţă, armonioasă, care se resoarbe în Marele Tot.
Constantin Noica, analizând Luceafărul eminescian, consideră că Hyperion reprezintă generalul, iar Cătălina, particularul. Ambii îşi dau determinaţii, dar ele nu se intersectează şi fiinţa nu se împlineşte.
Folosind modelul, nu pentru comparaţie, la Angela Dina-Moţăţăianu, calul reprezintă generalul şi emite luminiscenţa revelatoare – determinaţia, iar Ăl Mic reprezintă particularul, care se prinde prin dragoste de general, împlinind fiinţa.
Caracteristica supranaturală a calului April este complementară celor fantastice din basmele populare: cal psihopomp; cal vorbitor, sfătuitor al lui Făt Frumos; vehicul înaripat intermundan etc.
În interpretarea originală a Angelei Dina-Moţătăianu, calul năzdrăvan nu vorbeşte, însă provoacă revelaţii prin norişorul emanat, dar primit la naştere de la mama sa, misterioasa iapă Luna (regimul nocturn al imaginarului).
Finalul nuvelei rămâne deschis, Luna mai naşte un mânz învăluit într-o luiminiscenţă verzuie.
Concluzii…
Cele trei nuvele/microromane fantastice semnate de Angela Dina-Moţăţăianu sunt incitante.
În fiecare dintre acestea există un alt tip de fantastic : întoarcere în timp (Ceainăria de la miezul nopţii); materializarea unei fiinţe din biocâmpul eroinei (Seneca) şi integrarea în MareleTot (Amnesya). Dintre aceste tipuri de fantastic, primul a mai fost uzitat de diverşi autori în, desigur, alte contexte, dar celelalte două sunt originale.
Autoarea, absolventă de filologie, scrie într-o frumoasă şi limpede limbă română, stăpânind cu măiestrie şi jargonul oamenilor străzii. Dar iată cum îşi autocaracterizează cu dreptate şi cu umor stilul: „Aşa-mi trebuie dacă nu strălucesc, dacă n-am carismă şi scriu chestii absurde, ilustrez metaforic idei, sufăr de calofilie şi, mai presus de toate, sunt imbatabilă în folosirea vocabularului românesc, indiferent de secol ori zonă a ţării şi nu-mi permit să zbârcesc reguli de scriere… că nu las fruntea în jos… că mă consider om de condei… În consecinţă, nu mă publică nima!”
Imaginarul este foarte bogat, Angela Dina-Moţăţăianu inventând biografii veridice pentru toate personajele.
Construcţiile epice se bazează pe tehnica amânării descoperirii identităţii personajelor, ceea ce face textele deosebit de atractive. Nuvelele/microromanele sunt moderne, captivante şi se citesc cu sufletul la gură. >>
- Septembrie 2020: premiul „Fănuş Neagu” obținut de Angela Dina la Festivalul Internaţional de Creaţie Literară „Titel Constantinescu” – Ediţia a XIII-a este menționat în Revista PRO SAECULUM (nr.5-6/2020)…
- August 2020: volumul de proză scurtă CASA MORŢILOR este publicat de Editura RAFET, în contul Premiului „Fănuş Neagu” la Festivalul Internaţional de Creaţie Literară „Titel Constantinescu” – Ediţia a XIII-a…
Motto-ul noii cărți a scriitoarei Angela Dina-Moțățăianu deschide orizontul orfic spre care curg firele epicului:
Fiu de om, tu ţine minte:
fiara să nu te-nspăimânte,
că te va purta prin fire
lin, spre plai de nemurire!
Cuvintele de mai sus, de-o muzicalitate cu seve telurice străvechi, anunță miezul celor șaisprezece proze din CASA MORȚILOR: transcenderea spre viața fără de moarte.
Cândva, o față bisericească, om sfânt, de altfel, spune autoarea, a intrigat-o declamându-i un adevăr implacabil: Raiul e pentru oameni, animalele nu sunt primite, căci n-au suflet…
Neliniștită de asprimea verdictului, Angela Dina-Moțățăianu a încercat să imagineze în scris o soluție salvatoare pentru prietenii necuvântători. Și astfel a luat naștere o lume în care omeni și alte viețuitoare trec dincolo de zalele unui lanț trofic incert, împletindu-și ființele în credința ultimei revelații: aflarea dumnezeirii…
Deși turnate în aceeași matriță a semnificației ascunse, prozele au viața lor proprie, de sorginte dulce-fantastică, așa cum numai un etos ca al poporului nostru putea naște.
Găsești momente ușor identificabile în fluxul istoric – travaliul cuceririi romane, lumi tulburate din timpul domniilor lui Mihai Viteazu și Țepeș Vodă ori zbateri mai apropiate, ca țâșnirea eroică a românilor de la Odessa, din secolul tocmai încheiat…
Dar alte flash-uri sunt emblematice pentru întregirea unei atemporalități ca semn a unui dat divin implacabil. Faptele se pot întâmpla oriunde și oricând, chiar dacă unele scot la iveală asprime și răutate, altele, obidă și durere, ori hotărâre și credință… Ai chiar și surpriza unei incursiuni, în tușe fine, într-un viitor apocaliptic, perfect posibil.
Structura cărții este iarăși o caracteristică a scriitoarei: prin prima proză pătrunzi în lumea în care lucrurile nu sunt cum par a fi, ultima povestire (cea care dă și numele cărții) reprezentând granița între lumesc și neaflatul așteptat. Așadar, din nou un volum care pare a fi un roman al vieții, oricând ușor de expandat cu trăirile fiecărui cititor… Angela Dina-Moțățăianu repetă, practic, experiența transcenderii între speciile literare. Și CASA MORȚILOR, ca și TIMPUL PISICII, îți iscă aceeași plăcută nelămurire : vorbim de colecții de proză scurtă ori de pseudo-romane?
Oricât de apăsător ori vivant e cadrul poveștilor, oricât de crude ori vesele sunt dialogurile care individualizează personajele, paginile curg într-o armonie perfectă, fără strop de monotonie însă. Slovele meșteșugite îți întră în suflet cu apăsarea liniștitoare a unor munți de neclintit și tăria speranței că viața noastră, a muritorilor, e doar o simplă clipă dinaintea adevăratei iluminări.
Cred că n-aș greși cu nimic dacă aș afirma că volumul, recompensat cu premiul Fănuș Neagu la recent încheiata ediție a XIII-a a Festivalului Internațional de Literatură TITEL CONSTANTINESCU, e o frescă a unei lumi românești ce apune, din păcate, ireversibil, a unei credințe strămoșești în eternitatea aflată în mișcare…
Sara Mina
- Martie 2020: volumul de proză fantastică TIMPUL PISICII apare la Editura BISCARA, ca o continuare firească a nuvelei fantastice SENECA (reeditată de Editura BISCARA tot în martie 2020)…
„În volumul Timpul pisicii, scriitoarea Angela Dina-Moţăţăianu ne-ndreaptă atenţia spre travaliul genezei unei cărţi, adesea mai palpitant decât însăşi cartea, dacă ar fi să-l parafrazăm pe criticul Gelu Negrea.
În stilul ei caracteristic, împletind insinuant realul şi fantasticul, autoarea emană o forţă de atracţie cu care strânge laolaltă fragmente de viaţă şi personaje aparent independente, meteorice. Liantul acestor întâmplări este Geraldine, personajul principal cunoscut din nuvela fantastică Seneca.
Un bănuit alter-ego al scriitoarei, Geraldine deschide şi închide cu uşurinţă porţi înspre vieţile unor necunoscuţi pe care-i află în nodurile unei plase de păianjen în care s-a transformat o plimbare neaşteptată şi dezordonată prin Bucureşti…
Aşa ajung să te surprindă în paginile cărţii figuri stăpânite de frământările celor şapte faţete sacre ale artei.
Angy, aflată la vârsta a treia, primeşte miraculos o a doua şansă pentru a-şi etala talentul muzical.
Martello, sculptor în declin, desăvârşeşte în cel mai funest mod posibil o mini-colecţie de statui, sperând evitarea căderii în anonimat.
Arhitectul Emil îşi trage seva creatoare şi succesul din universul oniric.
Alin, balerinul, nu precupeţeşte nimic, nici chiar libertatea, pentru încă o seară extatică de spectacol.
Dragu, un curios maladiv, se pierde într-o capcană aparent cinematografică…
Cenaclul literar Alfa şi Omega îşi predă butaforia inutilă copertei unei cărţi.
Un pictor se dovedeşte a fi şi zeu, şi fiară…
Pe negândite, se ţes şapte secvenţe temporale distincte, cu amprentă stilistică proprie. La acestea se mai adăugă două – ziua în care Geraldine dă curs anunţului ce declanşează călătoria prin destinele altora şi ziua deznodământului. În total, nouă străfulgerări de vieţi diferite…
O cifră întâmplătoare? Nu, căci sigur nouă vieţi are şi pisica ciclam, ciudata Clippy Cat, ghidul fantastic al Geraldinei în călătoria ei revelatoare spre devenire.
Bucurie, mirare, teamă, frustrare, neîncredere, optimism, dezamăgire, împlinire… sunt sentimente cu care scriitoarea îşi dăruieşte personajele şi, totodată, cititorii care deschid cartea.
Cuvintele se aştern în fraze clare, calde, vioaie, ironice ori te prind într-o melasă întunecoasă, după cum cere firul scenariului fiecărei povestiri.
Alte câteva tonice personaje, cu care eşti deja familiarizat din nuvela Seneca, revin aici şi dau senzaţia crescută de veridic. Echilibrul este pecetluit prin umor şi încredere în viitorul neîntâmplat, sperat…
Ce se dovedeşte a fi Timpul pisicii? O colecţie de povestiri fantastice care transcende spre roman sau chiar un roman?
Greu de răspuns, căci autoarea ne-a obişnuit cu ideea de întrepătrundere a genurilor şi speciilor literare în scrierile sale.
Dar avem o sigură certitudine, anume că scriitoarea Angela Dina-Moţăţăianu ne propune o interesantă experienţă extrasenzorială transmodernistă, care te face să speri că arta, chiar dacă nu schimbă lumea în mod absolut, te-ajută s-o vezi altfel, dându-ţi puterea să-ţi croieşti cum vrei măcar propriul tău destin…”
Sara Mina – Editor
„Seneca?! Un titlu înşelător pentru o nuvelă fantastică ce numără peste 100 de pagini, considerată de criticul Aureliu Goci mai degrabă microroman, la prima apariţie editorială, în 2017…
Filosoful Seneca şi valorile la care a aderat domină fundalul nuvelei, acoperit de o naraţiune alertă, spumoasă, construită pe drama unei familii obişnuite.
Geraldine şi mama sa, Nicole, ascund în viaţa de zi cu zi o durere profundă. Cum disimulează realitatea? Geraldine se retrage în încercări scriitoriceşti, aşa cum visase în adolescenţă, Nicole se disipă în petrecerea unui timp eliberator în tihna unui sat de munte, Râvnita (nume elocvent), unde se află casa de vară.
Ca tămăduitor al suferinţei acestora se arată un duo feminin picant, prietenele mamei, Lixandra şi Agripina. Geraldine, vrând-nevrând, le adoptă extinzând către ele comportamentul filial ori, mai degrabă, parental, căci s-a răsturnat clepsidra şi timpul măsoară acum încercările copiilor de a fi ocrotitori cu genitorii.
Firea voluntară a Geraldinei este ţinută în frâu de amprenta stoicismului inoculat nu de un tată, profesor de istorie, ci mai degrabă de şocul retragerii lui din viaţa fiicei când aceasta tocmai trecea pragul adolescenţei. Aproape de 35 de ani, Geraldine Solomon îşi astâmpără prin autocontrol dorinţa de afirmare literară, dar perseverează în scris, încurajată de un neaşteptat Mecena care poartă chiar numele (ori supranumele?!) Seneca. Tânăra nu are aspiraţii materiale dincolo de subzistenţă, crede doar în libertatea interioară, în virtutea construită prin sacrificiu…
Ceva se întâmplă în viaţa aparent previzibilă a celor două membre ale familiei Solomon şi evenimentele se precipită, punând-o pe Geraldine în situaţia de a-şi părăsi enclava de stoicism, de a se ivi în lumea pe care o părăsise, într-un fel, înainte de a o cunoaşte cu adevărat.
Seneca îi este alături, o apariţie şi banală, şi extraordinară, cu puteri miraculoase pe care Geraldine, stoică, le ia ca atare, amuzată ori enervată de contextul momentului în care acestea se manifestă.
Matriarhatul se consolidează, prietenele mamei sale se multiplică (apar în scenă încă două, foste colege de liceu), atmosfera exuberantă stă să explodeze în aşteptarea schimbării din viaţa familiei Solomon.
Dintr-un început cititorul se-ntreabă unde e fantasticul anunţat de subtitlul nuvelei. Şi află în curând sorgintea lui Seneca. Dar, autoarea dă lovitura de graţie: până şi Seneca este învins de natura sa umană, imaginarul supunându-se esenţei gazdei!
Incitant se dovedeşte a fi Sterie, un personaj care detensionează prin umorul său involuntar situaţiile cele mai delicate, sporind credibilitatea curgerii naraţiunii.
Scriitoarea îşi arată faţeta optimistă propunând un happy-end.
Şi totuşi… lucrurile nu sunt cum par a fi! Abia ultimul capitol ne aduce cu adevărat în realitate, însă numai pentru scurt timp, căci Geraldine se confruntă acum chiar cu rodul visatelor sale…
Prin vorbele Geraldinei, autoarea devoalează faptul că şi-a creat personaje-prieteni, însoţitori de nădejde în timp: « … Ştii, mi-aş dori teribil ca ce-am născocit aici să prindă viaţă. Întâmplările?! Visate ori petrecute! Dar personajele?! Ei bine, le-aş vrea părtaşe la trecerea mea prin timp! Cu ele-n preajmă sigur nu m-aş pierde! Zilele mele ar căpăta rost, aromă, culoare… ».
Angela Dina-Moţăţăianu rotunjeşte o atractivă, dar poate prea scurtă poveste în jurul ziselor lui Picasso «Tot ce-ţi imaginezi este real».
Deschideţi cartea, citiţi şi îndrăzniţi să visaţi, toate năzuinţele se vor împlini!”
Sara Mina – Editor
- Decembrie 2019: textul „Liliacul alb” al Angelei Dina se regăsește în volumul „Nume de cod: Flash fiction. Antologie Literomana de proză scurtă”, o colectie de mini-proze realizată de criticul Adina Dinițoiu și Raul Popescu…
Librăria Humanitas Kretzulescu – lansarea volumelor „Nume de cod: Flash fiction. Antologie Literomania de proză scurtă” și „Pasageri. Antologia de proză scurtă a Școlii de vară Gheorghe Crăciun”
- Noiembrie 2019: volumul POVESTIRI ATOMICE apare la Editura BISCARA…
<<Postfață
Un scris fluent, un discurs epic fără nimic din scorțoșenia pretins-textualistă a celor care povestesc vrute și nevrute dar sunt departe de proza adevărată, caracterizează și această nouă carte a Angelei Dina-Moțățăianu. Poate că eu, personal, m-aș fi oprit la un alt titlu, însă asta e rețeta pe care o promovează, cu bun gust, cu un apetit în surplus pentru eleganța narativității ca strategie a scrisului original și cu o abordare vioaie a exprimabilului din realitatea care trebuie să devină literatură.
Oameni și caractere, anotimpuri colportând evenimente și întâmplări care își au resursa în memoria activă, toate arată că există un suflet aparte mocnind în fiecare text. Eul auctorial e în dialog febril cu acest suflet misterios al textelor, se vizionează lapidar ceea ce rezultă, o viziune organică, deci, depășește stadiul unui simplu exercițiu de scris sau al unui experiment literar. Dincolo de aceste empatii, ritmările epicității depășesc pragul instinctului narativ, povestea digeră până la sațietate o realitate trecută sau prezentă.
Intuițiile autoarei postulează în câteva texte reguli ale unei lumi despre care n-ar spune prea mare lucru inferențele calofil-anticalofile, elegiace ori idilic vetuste, cu remanențe care plac, însă, și cu un operant, eul, care știe să uzurpe hedonismele de taifas și transformă prozele acestea în structuri bine închegate, țesute. Dar așteptările cititorului sunt satisfăcute cu bonus, mesajul epic nu are deloc ținte contorsionante, totul are directețe cum în contextul similar din memoria poporală, când unul povestește cu șarm iar ceilalți, oarecum răstigniți pe același prag al amintirii, se substituie meditației destinului, intră ei înșiși, cu toate ale lor, și bune, și rele, în poveste.
Proză de destine poate fi numită cartea Angelei Dina-Moțățăianu; proză de ficțiune, fiindcă în preaplinul poveștii, revărsările primului impuls rezidă în poetici tensionale dar și în perspectivări și de-structurări ale actului scriptural; proză de epicitate sacadată, fără oprire, fiindcă discursul se epicizează pe măsură ce ficționalul rămâne emisia unui cod cultural adiacent, definind, în fapt, o strategie și deopotrivă inteligența autorului. Simplitatea, recte sinceritatea epicității, mediază între normele scrisului iar confesiunea, chiar dacă nu este prioritară în însoțirile unor teme, decompensează eclipse de destin, acoladele vieții personajelor devin deposedări de sens.
Cizelarea formală ține de evenimențial și de câte talazuri zbuciumate traversează unii eroi ai povestirilor. Evenimentul prozelor Angelei Dina-Moțățăianu are desfășurările în paralel cu construirea unui spațiu vital, iar sentimentul zădărniciei echivalează cu acea cădere în sine, ca un refugiu protector. Or, placenta eului narator e spartă la atingerile peisajului devitalizat, situație nu rară în corpusul cărții. Avem oamenii libertății stranii pe care ei înșiși nu știu de unde o au și ce să facă în continuare cu ea, sunt eroii de investitură exotică, sunt personajele care narează, cum spuneam, și pentru care fatalul, finalitatea, nu valorează mai mult decât destrămarea cusăturii chilimului vechi.
Între arhaitate și modernitate, omnisciențele eului auctorial se mișcă între a fi, a trăi, a visa, a crea. Sfera semantică ar impune, ceea ce nu e locul acum, alte explorări ale comentatorului.
Cel mai îmbucurător sentiment pe care-l trăiești după lectura acestei cărți ar fi că prozatoarea izbutește să ne convingă cât de mică e diferența între text și viață, că e foarte bine să nu neglijăm opțiunile estetice dar să nu uităm pe omul mitului vechi/nou, că omagierea ființei umane nu se poate întâmpla doar în alcovul prozei siropoase ci și pe câmpul de luptă și disperare al cotidianului, că viața însăși, revenind la tema-concept, trebuie onorată în tragismele și în frumusețea ei, povestind-o. Or, poveste frumoasă este aceea care nu are sfârșit.
Ionel BOTA>>
- Iulie 2019: în revista Gândul Anonimului apare un comentariu al poetului și criticului Lucian Gruia despre MUMA…
- Mai 2019: o nouă carte publicată de Editura BETTA – nuvela fantastică AMNESYA…
<<Angela Dina-Moţăţăianu – Amnesya, împlinirea fiinţei
Filosoful francez Gaston Bachelard afirmă că, pentru artişti, funcţia imaginarului este la fel de importantă ca funcţia realului.
După părerea mea, funcţia imaginarului poate fi de două feluri: una prezentă în toate creaţiile artistice, chiar şi în cele realiste, ţinând de verosimil, veridic şi virtual; a doua, legată de fantastic, de ireal.
În literatura română, cazurile de fantastic le găsim în prozele lui Mihai Eminescu şi Mircea Eliade (ca să nu cităm decât două nume ilustre), iar în literatura mondială, în proza sud-americană.
Angela Dina-Moţăţăianu a dedicat fantasticului mai multe cărţi de proză, cea mai recentă dintre acestea fiind Amnesya (Ed. Betta, 2019).
Nuvela trebuie citită în cheie psihologică, aşa cum ne avertizează autoarea în cuvântul introductiv, citându-l pe Roger Martin du Gard: „Viaţa ar fi imposibilă dacă ne-am aminti totul, important este să alegem ceea ce trebuie să uităm.”
Aşadar este vorba despre amnezie, memorie şi nu numai.
Acţiunea este declanşată de un SMS anonim tulburător, pe care îl primeşte Steliana, femeie bine poziţionată social, la ceainăria Insomnia (prezentă şi într-o altă nuvelă a autoarei – Ceainăria de la miezul nopţii, Ed. Betta, 2016), care îi bulversează viaţa.
La început, ia lucrurile în glumă, apoi frica o copleşeşte.
Ea îşi părăseşte locuinţa şi trăieşte cu oamenii străzii într-un pasaj de metrou, până când o găseşte sora ei geamănă, Doriana, oferindu-i găzduire într-o casă din perimetrul hergheliei pe care o deţine.
Fantasticul izbucneşte în mai multe locuri.
În urma unui accident de maşină, medicul Sebastian Putere îşi pierde miraculoasele puteri de diagnosticare, iar victima sa, Sulfina, vede oameni cu capete de animale până când primeşte nişte ochelari misterioşi care îi corectează această abatere vizuală gravă.
În ceea ce priveşte amnezia, Steliana se pare că numai o mimează, nerecunoscându-şi la un moment dat sora, pe doctorul Putere şi pe Sulfina. Poate inconştientul ei s-o îndrume spre acest fapt.
Finalul cărţii este de asemenea fantastic şi spectaculos.
Ăl Mic, unul dintre cei trei oameni ai străzii angajaţi la herghelie, călărind armăsarul April, dispare împreună cu calul într-un nor de luminiscenţă verzuie.
Acelaşi nor verzui, emanat de cal, îi revelează Ălui Mic, cel care-l îngrijeşte, răspunsurile la întrebările care explică faptele stranii ale personajelor principale ale cărţii.
Dispariţia în eter a calului şi călăreţului îmi pare că poate fi interpretată în sens noician, ca împlinire a fiinţei. Calul, însetat de libertate, îşi părăseşte padocul şi vine spre a fi încălecat de adolescent pentru a forma o singură fiinţă, armonioasă, care se resoarbe în Marele Tot.
Constantin Noica, analizând Luceafărul eminescian, consideră că Hyperion reprezintă generalul, iar Cătălina, particularul. Ambii îşi dau determinaţii, dar ele nu se intersectează şi fiinţa nu se împlineşte.
Folosind modelul, nu pentru comparaţie, la Angela Dina-Moţăţăianu, calul reprezintă generalul şi emite luminiscenţa revelatoare – determinaţia, iar Ăl Mic reprezintă particularul, care se prinde prin dragoste de general, împlinind fiinţa.
Caracteristica supranaturală a calului April este complementară celor fantastice din basmele populare: cal psihopomp; cal vorbitor, sfătuitor al lui Făt Frumos; vehicul înaripat intermundan etc.
În interpretarea originală a Angelei Dina-Moţătăianu, calul năzdrăvan nu vorbeşte, însă provoacă revelaţii prin norişorul emanat, dar primit la naştere de la mama sa, misterioasa iapă Luna (regimul nocturn al imaginarului).
Finalul nuvelei rămâne deschis, Luna mai naşte un mânz învăluit într-o luiminiscenţă verzuie.
Autoarea, absolventă de filologie, scrie într-o frumoasă şi limpede limbă română, stăpânind cu măiestrie şi jargonul oamenilor străzii.
Imaginarul este foarte bogat, Angela Dina-Moţăţăianu inventând biografii veridice pentru toate personajele.
Construcţia epică se bazează pe tehnica amânării descoperirii identităţii personajelor, ceea ce face textul deosebit de atractiv.
Nuvela este modernă, captivantă şi se citeşte cu sufletul la gură.
Lucian Gruia>>
- Aprilie 2019: revista Noul Literator care apare sub egida Uniunii Scriitorilor din România publică trei miniproze ale Angelei Dina…
- Martie 2019: un întreg volum de proză scurtă – POVESTIRI ATOMICE – apare în paginile Revistei de cultură europeană – ARTE…
- Martie 2019: cel mai frumos mărţişor primit anul acesta – Revista PORTAL MĂIASTRA în care este publicată proza OVIDENIE. Tot aici, numele Angelei Dina se regăseşte în prezentarea cărţii criticului Aureliu Goci, menţionat de acesta ca fiind reprezentativ pentru prozatoarele prezentului…
- Februarie 2019: a apărut la Editura BETTA din Bucureşti noua carte de proză scurtă a Angelei Dina: Daţi-o-ncolo! Editarea a fost sponsorizată de COMPETO din Mediaş prin doamna Steluţa Todea ca premiu pentru locul III obţinut de proza Mamaricu în cadrul ediţiei a II-a din 2018 a Concursului Naţional de proză scurtă „Nicolae Velea”, dedicat Marii Uniri.
- Ianuarie 2019: Angela Dina-Moțățăianu este prezentă în păgânie revistei ARENA atât prin cuvintele Elizei Roha despre MUMA, cât şi cu două mini-proze de sezon…
- Decembrie 2018: cronica scriitoarei Eliza Roha la volumul de povestiri MUMA
ANGELA DINA-MOȚĂȚĂIANU – MUMA
Editura Betta, 2018, București
Noua carte de proză scurtă MUMA, editura BETTA, București, 2018, a doamnei Angela Dina-Moțățăianu se înscrie ca un important omagiu adus femeii de la țară, în directă rezonanță cu lumea satului, atemporal tratată, cu rigurozitatea stilistică a graiului țărănesc, aducând nu numai pitoresc lecturii dar și plusvaloare.
Scriitoarea adună în paginile volumului nu mai puțin de treisprezece povestiri, clocotind de viață, cu subiecte diverse, al căror personaj central este țăranca, femeia muncită, smerită dar și hotărâtă în decizii, urmând neclintită, din generație în generație, tradiția ancestrală a neamului și a valorilor creștine, parcă ținând pe umerii săi delicați, prea obosiți de viață, mai mult griji și necazuri, osia lumii.
Atemporalitatea planează ca o veșnicie asupra satului prin curgerea rânduielilor, moștenite din generație în generație, în aceleași vaduri existențiale, personajele, diverse și pitorești prin manifestările fruste, uneori naive, prinzând contururi și rădăcini puternice din vechimi de timpuri. Dacă analizăm oricare din povestiri, acțiunea fiecăreia se putea întâmpla și acum un mileniu, luptele din capul podului de pe Jiu se puteau desfășura și pe timpul dacilor, dar și al lui Mihai Viteazu, și al celor două războaie mondiale, cât și în timpul nelămuritelor eveni-mente din decembrie 1989. Atitudinea este aceeași. Devo-tamentul și promptitudinea sunt aceleași, ca și sacrificiul suprem asumat, ca și durerea fără margini a celor rămași de partea pământeană a Styxului să ducă prin timp poveri-le aspre, neîndurătoare ale existenței.
Aceste povestiri conferă cititorului o panoramare generală dar și de amănunt a vieții satului, o curgere firească, astfel încât, laolaltă, eludând titlurile povestirilor, le-am putea socoti o formă atipică a unui roman dedicat țărănimii. Și cred că de abia acum se scrie o literatură adevărată despre o lume ce se destramă, sub privirile noastre, încă de la sfârșitul secolului trecut, prin schimbări subite. Privirea scriitoarei Angela Dina asupra persona-jelor nu mai este ironică, plină de sarcasm, după cum o cunoaștem din proza dedicată orașului, ci este îngădu-itoare, caldă, tandră, nostalgică în ciuda realismului și lucidității cu care tratează tematica și dezvăluie adevărurile, peste toate acestea planând o totală iubire și înțelegere pentru oamenii satului. Descrierile naturii, ale așezărilor, ale obiceiurilor ne poartă într-o lume a visului. Cimitirul este ”grădina morților”, eroii ”dorm” pe câmpurile de luptă, ”toamna (cea) nevoită de ploi este gonită de vreme primăvăroasă”. În Duminica Tomei, ”Unii erau zoriți să-ncerce ascultarea glasului noului părinte în cântul rugatului. Alții se-arătau înfericiți, dar și tare curioși s-audă vorbele, învățăturile despre îndoială și credință, (…) să uite cenușiul de-acasă, bucurându-se de lumina împărătească a bisericii (…)”.
Stilul literar e original, personalizat, caracterizat de conciziune, prin sintaxă amintind de latina vulgară, propozițiile și frazele prin așezarea dibace a cuvintelor având o ritmicitate specială, o interioritate poetică, lirică. Un limbaj plin de nuanțe și semnificații, expresiv, pitoresc, graiul țărănesc subsumându-se, prin analogie, unei dominante naive, paradoxal, înțelept-cugetătoare, conturat sub oblăduirea unui talent literar absolut remarcabil și a unei cunoașteri temeinice a limbii române în totalitatea graiurilor sale.
Fiecare povestire este o lecție de viață, fiecare povestire își are miezul său de adevăr.
Dacă ”Puiul Nalbei”, un original poem în proză, impresionează prin delicatețea cu care este dezvăluită forța sentimentului iubirii de sine stătător, al prieteniei om-animal, care transcende dintr-o lume a primitivismului naturii într-un necunoscut spiritual, în ”Troița neamului”, transpare ineditul talentului apărut de neunde în bătătura țăranului copleșit de greutăți și muncă, ducându-ne cu gândul la copilăria lui Brâncuși.
Și cu această carte de proză scurtă, doamna Angela Dina-Moțățăianu înscrie o reușită a literaturii sale, ca parte importantă a literaturii contemporane românești, dovedind calități ale unui talent de necontestat.
Eliza Roha, dec. 2018
- Noiembrie 2018: în Revista Portal-MĂIASTRA, care apare sub egida Uniunii Scriitorilor, omul de cultură Zenovie Cârlugea face o recenzie a volumului MUMA (pag.12), urând bun-venit scriitoarei Angela Dina-Moţăţăianu, care apare prima dată în paginile revistei cu mini-proza VISUL PĂLĂRIERULUI (pag.48)…
https://zenoviecarlugea1950.files.wordpress.com/2018/11/anul-xiv-2018-nr-4-57.pdf
- Octombrie 2018: la Editura BETTA din Bucureşti a apărut cartea cu schiţe și povestiri MUMA.
Iată prefaţa criticului Aureliu Goci:
<<Angela Dina-Moţăţăianu – Universul narativ între cotidian şi mitul tradiţiei
După apariţii sporadice, 2007-2010, în paginile revistei ,,Dor de dor”, doamna Angela Dina-Moţăţăianu, deopotrivă atrasă de poezie şi de proză (romane, schiţe, povestiri şi nuvele fantastice), explodează pur şi simplu, construindu-şi o impresionantă bibliografie – douăsprezece cărţi în şapte ani, 2010-2017 şi obţinând numeroase premii la concursurile de creaţie literară. La încheierea bibliografiei sale, autoarea comentează cu luciditate şi sarcasm: ,,Dar cea mai completă (auto)biografie critică este opera mea. Mă regăseşte cine mă caută (dacă va interesa pe cineva, cândva) în personajele şi tainele lor.”
Mărturisirea şi comentariul sunt binevenite şi de bunăcredinţă, dar certitudinea că are o ,,operă” devine tonifiantă pentru serioasa şi impresionanta sa bibliografie. Şi este adevărată: autoarea ţine condeiul (care e bine ascuţit) drept pe coala de hârtie, foarte albă, are încredere şi siguranţă în scrisul său, conştientizează valoarea şi locul său în literatură.
Aş putea confirma că încrederea în textele sale se transmite şi cititorului, acel cititor cultivat şi cu bune lecturi, care se gândeşte la cele mai înalte referinţe, în ceea ce priveşte contextualizările narative ale autoarei în universul literar înconjurător.
Nu discutăm de efortul intelectual şi procesualitatea creativităţii, ci de efortul fizic cotidian, de a scrie efectiv. Aparent simplu, dar atât de complicat şi de greu de suportat, cum spunea şi Marin Preda, care se lega de masă ca să nu evadeze către alte îndeletniciri mai prietenoase!
Doamna Angela Dina-Moţăţăianu rămâne, şi în aceste nuvele, schiţe şi povestiri, un prozator viguros, dar, în acelaşi timp, şi nuanţat, răsărit în teritoriul profund şi performant al tradiţiei clasice. De aici provine siguranţa stilistică şi rigoarea definirii tipologice a protagoniştilor, stilizarea portretelor şi concentrarea traiectoriilor existenţiale, de aici se generează însuşi proiectul elaborat cu precizie şi simplitate – din tradiţia prozei noastre scurte, începând cu I.L. Caragiale, Petre Locusteanu, Ion Agârbiceanu, Gheorghe Brăescu şi ajungând până în zilele noastre cu Theodor Mazilu, Ion Băeşu, Nicolae Velea, D.R. Popescu. Desigur, şi alţii rămaşi în istorie, fără norocul să fie redescoperiţi de critică după Revoluţie!
Textele sunt, mai de grabă, schiţe şi nuvele, pentru că există o mişcare de scenă şi de acţiune directă a personajelor, şi nu povestiri, deorece nu privilegiază naratorul care rămâne singurul personaj – ca în ,,Amintiri din copilărie”, în care povestitorul este şi personaj, şi referinţă singulară a lumii imaginare.
Ca să revin la afirmaţia autoarei de mai sus, aş contrazice-o cordial, susţinând că cititorul, întotdeauna curios şi amator de poveşti extraordinare, tocmai ,,tainele” caută să le descifreze şi să preia misterul în sistemul său existenţial.
Autoarea scrie o bună proză ţărănească, interesată încă de această lume, tot mai rar descoperită în universul ficţional al actualităţii.
Proza de azi nu mai este interesată de ţărani, dacă nu cumva ţăranii nu mai există, cum profetizase Marin Preda, cu decenii în urmă. Sau, satul tradiţional are un locuitor de tip nou, care nu e săteanul proletarizat al autorului ,,Moromeţilor”, dar nici orăşean, nici măcar o sinteză tipologică.
Autoarea are o extraordinară capacitate de concentrare a poveştilor, de a cristaliza un univers de viaţă şi credinţă, prin prezenţa unui personaj care este o femeie simplă şi oarbă. Faptul că a rămas fără vedere i-a redimensionat lumina interioară, lumina sufletească, dar i-a amplificat şi darul vorbirii, şi gândirea, şi puterea de judecată. ,,A lu’ Mărăcine” surprinde momentul în care un grup de personaje, un neam îşi câştigă un supranume, un fel de identitate între oameni aidoma.
Un lucru interesant este absenţa distincţiilor obişnuite ale prozei feminine – lirismul şi reflexivitatea, înlocuite sau chiar supracompensate de vigoare, de un realism dur, ca în textul ,,A lu’ Mărăcine”, cu un subiect – naşterea pe câmp – întâlnit şi în proza lui Alexandru Sahia, dar şi în proza contemporană. Prin autenticitatea limbajului, prin obiectivitatea unui discurs lipsit de podoabe stilistice, autoarea tinde spre identificarea poveştii cu realitatea, o anume formă de realitate existentă sau ficţională, însă, indiferent de orice formă, credibilă.
Textele sunt extrem de concise şi se obiectivează pe o singură trăsătură dominantă, rezolutivă, fără nuanţe, fără explicaţie, ca în prima schiţă: ,,A lu’ Mărăcine rămăsese de-atunci oarbă, dar n-o durea… Mergea cu sârg pe oriunde voia! Şi-atunci. Şi mai ales acum, când se-nvăţase cu lipsa luminii de-afară. C-aşa zice… Omul are două lumini, dacă-i om adevărat. Una vine de la sfântul Soare, a de-i răsfaţă pe toţi, fie buni, fie năroji. Alta izvodeşte din mintea omului! Cine-i dăruit vede şi noaptea, că născoceşte izvor de lumină unde nici nu gândeşti… Şi de-ai vreme, îţi deşiră caierul… vorbind de scăpăriciul pietrei, de amnar, de feştilă şi oloi, de picura de ceară răsucită pe aţă. Dar nu lasă de-o parte nici licărul stelelor ori văpaia lunii pline sau noi. Iar de te ştie om de credinţă, adaugă cu glas şoptit şi… de altă lumină, a din suflet, podoabă dăruită de Cer, mai cu seamă ălor deştepţi şi ziua, şi noaptea, şi mereu…”
Şi schiţa ,,Doftoroaia” se desfăşoară în jurul unui caz de autopedepsire, prin refuzul comunicării. Şi aici arta narativă se susţine prin puterea şi autenticitatea limbajului prin care realizează autoarea portrete de neuitat. Astfel, Sofica lu’Damian: ,,… Femeia, harnică până nu demult, dase la spate totul, şi ale casei, şi ale curţii… Pe nima nu vrea să vadă. Legase peste frumoşii ochi de odinioară o cârpă, de nici raza de lumină nu trecea. Înfundase-n urechi câte un ghemotoc de câlţi trecuţi prin oloi d-ăl gros, adevărate chepenguri peste hrubele iscoditoare de alt’dată. Nici gura nu-şi cruţase, nu! O coperise cum se pricepuse mai bine, dându-i roată c-o broboadă, mereu acolo şi zi, şi noapte. Şi nu-i părea răsplată mai potrivită pentru săvârşitele sale decât a moarte…”
,,Ovidenie” se înscrie în seria naraţiunilor portret, cu un protagonist reprezentativ, de data aceasta un preot care amestecă treburile bisericeşti cu viaţa personală. Secvenţa de viaţă are o altă anvergură decât celelalte texte.
În ,,Ziua Cucului”, desfăşurările narative surprind imaginea satului mai nou, în care tradiţia se păstrează prin realitatea străinilor şi a muncitorilor navetişti. Deşi o schiţă doar de câteva pagini, povestea se ramifică în mai multe direcţii, cât să surprindă un univers expansiv şi o realitate în pragul miracolului.
Cea de-a paisprezecea carte – dacă am numărat bine! – a doamnei Angela Dina-Moţăţăianu confirmă vocaţia unui autor înzestrat şi poliscriptor care a devenit extrem de prolific, după un debut întârziat. Prin opera sa şi-a prins din urmă generaţia şi, mai mult decât atât, promite în continuare lucrări substanţiale, ajungând la o definiţie personalizată a universului narativ.
La vârsta şi bibliografia pe care le are, doamna Angela Dina-Moţăţăianu este, indiscutabil, un scriitor valoros – lucru atestat de cititorii care îi caută cărţile şi de editorii care nu ezită să o publice. Comentariile critice sunt însă puţine pentru că autoarea a rămas un om modest şi discret şi nu a solicitat exegezele pe care le merită, iar circulaţia cărţilor este anevoioasă şi obturată de diverse canale parazitare.
Într-o epocă tehnicizată, în care scriitorii ,,de vocaţie” se recrutează din diverse categorii profesionale – ingineri, ciberneticieni, IT-işti – reapariţia unora care vin din lumea veche a dascălilor de literatură şi gramatică românească devine cu totul remarcabil şi de bun augur.
În confruntarea cu timpul, omul iese întotdeauna învins, dar poate să câştige războiul cu cronologia sau poate să piardă şi aici…
În literatură, din această luptă unii se aleg cu diplome de avangardişti, dar alţii se retrag cu ştampila de ,,expirat”!
De aceea, după atâtea cărţi admirabile, într-o limbă aleasă şi cu o ţinută estetică de indiscutabilă intelectualitate, doamna Angela Dina-Moţăţăianu trebuie să se grăbească pentru a primi, meritat, statutul oficial de scriitor, cu toate atestările şi confirmările – care nu o promovează, nici nu oferă excelenţă, dar îi conferă recunoaşterea profesională de către cititori şi confraţii de condei.
Un autor complex care poate să scrie simultan poezie şi roman, nuvele fantastice şi ,,povestiri atomice”, texte de o valoare incontestabilă, acreditează o personalitate literară profundă şi imaginativă, care ar merita o recunoaştere mai amplă şi mai nuanţată.
Opinia mea este că ne aflăm în faţa unui scriitor important, care trebuie redescoperit şi reevaluat într-o perioadă săracă în valori, în care nume cu greutate apar din ce în ce mai rar. Cum, din păcate, nu răsar peste noapte talente noi, trebuie să promovăm, indiferent de vârstă, talentele sigure care au o operă confirmată şi susţin o vocaţie profesionistă, cu serios fundament filologic.
Aureliu Goci>>
- Octombrie 2018: Poetul, criticul și istoricul literar Ionel Bota dezvoltă într-o cronică publicată în Revista SINTAGME LITERARE Nr.5 (34) Octombrie 2018 motivul premierii volumului de proză CUM AM RETEZAT STUPUL la Festivalului Național de Literatură „Eminescu la Oravița” – Ediția XXX – 2018:
<<Viziuni-spectacol și apetitul explorator al discursului epic.
Despre fantasticul prozelor Angelei Dina-Moțățăianu
Nu e întotdeauna corect să vezi povestirea fantastică numai o enclavă estetică și astfel să te apleci asupra evanescențelor epice doar cu detașarea necesară într-un comentariu în care să redai ariei de interes a cititorului cealaltă realitate. Însăși epicitatea, document ficțional la urma-urmei, vine în descendența conceptuală a unui context, iar ceea ce am numi sublimul extatic, o reverență a oricărui eu auctorial în fața narării expresive, metaforice, aduce în discuție antinomiile. Adina Dinițoiu, în cuvântul de escortă de pe copertă și Aureliu Goci, în prefață, recomandă o prozatoare ale cărei prestații, în volumul Cum am retezat stupul (București, Editura Betta, 2017, 168 p.), arată o bună povestitoare pe claviaturile unui demers artistic-estetic foarte personalizat, cu o gesticulație autentică. Angela-Dina Moțățăianu e în adevăr, o voce interesantă, care nu refuză, cu fiecare text, efuziunile necesare unui proiect de interior, cu un mesaj vibrant, coexistând cu ritmul echilibrat al narațiunii, elaborarea extremă, fantezie și vis deopotrivă.
Sunt, firește, mai multe nivele temporale, imaginea lumii și omului e viziune și numai viziune, universul textului reclamă o relație de „conviețuire” eu narator/narativ și eroi ai supratemei ficționalului. În Captiv, fetița conferă spectacolului epic o dimensiune spirituală, în Graffiti, investigările eroului evocă particularizarea umorilor personale în disjungerea voinței cu imaginarul excesiv voluntarist.
În aceste „povestiri fantastice” ale Angelei-Dina Moțățăianu, supremația intelectului e peste tot, până și atunci când ființa care gândește, visează, face, e la un pas de pierzanie: „Erau ai lui, mama și tata, ultimele imagini ale dragilor părinți, implorând ca el să stopeze expulzarea lor, risipirea ultimelor zile în afara Enclavei ori sacrificarea după cum decisese Reviz-ul, transferul în proteinele impuse de grozavul experiment devenit unic mijloc de perpetuare a speciei lor. Pe loc trăi cumplita senzație că lăuntrul său i se transformă într-un funest recipient în care toracele și vintrele își golesc organele adăpostite. Astfel, plămânii, inima, ficatul colcăie dezintegrându-se într-o goană, prefăcându-se într-o pastă densă ce-i blochează glota, asfixiindu-l! Ignorând pericolul semnalizat de simțurile exacerbate, insistă să survoleze, vizual și auditiv, chinurile.” (p. 92) Însă în narațiunea care dă și titlul cărții, capcana regizorală a autoarei e un deghizament față cu această suprarealitate invocată cumva anapoda, trimbulind și foarte previzibil.
Nu abundă în povestirile de față universurile insondabile, nici ființele nepământene. Curiozitatea cititorului nu e una de bazar sf, dar imaginația e uzurpată constant fiindcă priza la fantastic a autoarei indică un eu cu apetit explorator și dincolo de limitele epicului din cotidianul nostru ultrabanal, convertirile într-o astfel de realitate semănând cu secvențele unui vals sacadat în care partenerii trebuie să fie pe fază la schimbarea registrelor. Ai putea vorbi de un scaun de execuție a realului în narațiunea Manga, exotismul fiind doar prestația despre care se povestește dar știința compozițională și candoarea scrisului ori mai degrabă a scrierii netezește imperativul joncțiunilor real-ireal. Totul stă sub presiunea disperării și în Ea, cealaltă, numai că prin umori personale nu poți stabili perfect diferența între ora fatală și ora astrală. După cum un decor fabulos, din Bloodhound, o poeticitate a ludicului contorsionant în Jocul de cărți, descifrările liantului unui spectacol de vindicativ și hiatusuri în jocurile lumină și umbră pe canavaua temporalului, episoadele unor traversări psihologice interesante în Lacătele adeveresc și această inteligență activă a eului într-un demers epic al cărui discurs evocă un suprematism al esențialității, al convergențelor. O dublă „răzbunare”, a povestitorului împotriva timpului sagace, a decorului uman invaziv în cercul utopiilor ca primejdii ale ființei de a fi manipulate în discreția vălului alegoric fără interfața conotărilor, se exercită în Bradul ori în Paradoxul lui Zenon?!, în Nevăzutele fire și în Mișcarea de rezistență, în Cutia și în Visul fetei lui Batukhan, excesele experimentale fiind ameliorate în fabula epică, paradoxul iradierilor epicității, fie și la modul neșlefuit, grosier, fiindcă așa impune tempoul povestitorului și al povestirii, arătând cu deosebire în cazul autoarei noastre o riguroasă disciplină a scrisului.
Volumul indică mai degrabă un cronicar al destinului, traversând o realitate a grosierului și intemperanței, a noastră, în suprarealitatea pândei existențiale din notațiile lui Kierkegaard într-o înfrigurată căutare, dramatică cel mai adesea, a umanului. Omenescul e, de fapt, conceptul cheie într-o montare absolut particulară a unor viziuni-spectacol. Prin aceste povestiri, destule prezentate acum într-o ramă insolită, Angela-Dina Moțățăianu adeverește aprecierile de până acum la adresa prozei sale și arată că a depășit de mult faza maturității, epicul său fascinând în continuare printr-o dozare axiologică a potențialului artistic și talentului nativ de care dispune.
Ionel BOTA>>
- Iunie 2018: Eliza Roha lansează cartea de critică literară LECTURI NOCTURNE. La loc de cinste, comentariul referitor la volumul de povestiri al Angelei Dina – CUM AM RETEZAT STUPUL…
- Martie 2018: Angela Dina reţine din nou atenţia criticului literar Ana Dobre în revista ARENA PLUS, unde este publicată cronica referitoare la CEAINĂRIA DE LA MIEZUL NOPŢII…
- Februarie 2018, Angela Dina este prezentă în multe dintre paginile Revistei ARENA LITERARA: în Retrospectiva GAUDEAMUS 2017, în secţiunea Premii ale scriitorilor publicaţi de Editura BETTA, în aria de comentarii referitoare la volumul de povestiri fantastice „CUM AM RETEZAT STUPUL” şi cu proza foarte scurtă „GRIVU”…
- Decembrie 2017, proza scurtă „Nevăzutele fire…” a fost introdusă în Antologia „Prozatori în ARENA” – editura BETTA.
- Noiembrie 2017, la Editura BETTA din Bucureşti a apărut cartea cu povestiri fantastice „Cum am retezat stupul”.
Iată cuvântul Doamnei Adina Diniţoiu, jurnalist şi critic literar, redactor la revista săptămanală „Observator cultural”:
„Angela Dina-Moţăţăianu îmbină – în prozele sale scurte – observaţia precisă cu notaţia poetică, metaforică, replica directă cu descrierea de atmosferă, plasându-se de multe ori la jumătatea drumului dintre real şi reverie. Saltul în fantastic rămâne adesea suspendat. Dialogul viu între personaje – aparţinând deopotrivă lumii vechi şi lumii noi, lumii rurale şi lumii urbane – face loc, din când în când, monologului interior şi acelei reverii învăluitoare, ce se apropie de vis, ba chiar de graniţa dincolo de care pândeşte moartea – un motiv, de altfel, recurent în prozele autoarei. Această atmosferă marcată de ambiguitate şi de fantastic reprezintă nota aparte, punctul de atracţie al textelor din volumul de faţă.”
Cronica realizată de criticul literar Ana Dobre
Epic și mitic în poveștile nesfârșite ale sufletului
Prozatoarea Angela Dina-Moțățăianu reunește în volumul Cum am retezat stupul[*]14 proze scurte, unele schițe, altele de anvergura nuvelei, cărora le imprimă un ritm alert, o spontaneitate, înclinând narațiunea spre fantasticul când straniu, când miraculos, și conferindu-i, mai ales, o miză parabolică. Prozatoarea nu povestește niciodată indiferent, nu se lasă antrenată în poveste doar de dragul poveștii ca poveste, ci pentru a revela un tâlc, un sens pe care-l integrează unei viziuni epice proprii.
Aria de inspirație o constituie lumea ca atare, lumea noastră cea de toate zilele, din care Angela Dina-Moțățăianu alege personaje, situații, subiecte. Ceea ce ar putea părea o transcriere a realului este, de fapt, o transfigurare a acestuia într-o grilă proprie de receptare și de percepere a lumii, fapt evident prin inserția fantasticului, ca și prin dimensiunea parabolică. Din acest punct de vedere, proza care-i caracterizează stilul și viziunea epică este Paradoxul Zenon?!, povestea care pune în limbaj narativ ideea despre infinit a filosofului eleat, pentru a deveni o meditație asupra infinitului creației și a mișcării imaginației. Epicul dublu relevă o dimensiune reală, prin situații recognoscibile în realitatea noastră cea de toate zilele, și una fantastică, prin proiecția într-un timp virtual, un fel de memento, generat de dedublarea personajului: „În fracțiunea de secundă ce urmase îi apăru în față un tablou teribil! Ea, peste ani și ani, bruscată, aflată în mare nevoință, implorându-l s-o ajute! Apoi El însuși, săltat de mâini prielnice, străduindu-se a o liniști…” Așadar, paradoxul lui Zenon nu este aplicat infinitului sau mișcării detectate în macrouniversul ce ne înconjoară, ci în impoderabilele microuniversului, ale sufletului. Este acesta un mod epic de a vorbi despre contratimpul sentimentelor/trăirilor, în raport cu sine și cu ceilalți, decalaj ce nu mai poate fi nicicând recuperat, dată fiind infinitatea virtuală a afectelor. În imaginile narațiunii, Angela Dina-Moțățăianu încifrează ideea dedusă din primul paradox al lui Zenon, anume că „într-o cursă, alergătorul mai rapid nu-l poate depăși niciodată pe cel mai lent, aflat în fața sa, pentru că el trebuie să ajungă întâi într-un loc în care cel dintâi fusese deja, astfel că cel lent va fi mereu în față”. Competiția în care se află personajul este, deopotrivă, cu sine, cu infinitul din sine, cu ceilalți și cu lumea, ca sistem de sisteme, cu propriile proiecții ale infinitului.
În aceeași notă reflexivă este construită și Captiv, care include o meditație asupra timpului, dedusă livresc din Le Pont Mirabeau a lui Guillaume Apollinaire, și alta, intrinsecă, asupra condiției umane, a captivității umane. Sugestiile creează ambiguitatea modernă, risipind înțelesurile în multiple posibile interpretări. Astfel, una dintre sugestii s-ar putea referi la captivitatea omului în propriul destin, în timpul care-l include ca pe un cocon, alta, la captivitatea sufletului etern în trupul efemer. Autoarea strecoară în text și o altă posibilă interpretare: „simplu captiv în amintiri”. Desigur, omul se poate pierde/rătăci în amintirile proprii, idee în care se revelează imaginea simbolică a podului ce marchează o trecere de la azi spre mâine, de la o etapă a vieții la alta, din viață în moarte. Din monotonia gri a vieții se poate ieși doar prin aspirația depășirii limitelor: „Cenușiul piere. Într-o explozie de soare și culori, mă iau după el fericit. Mă duce la capătul podului! Spre viață!”.
Bradul este construită pe simbolismul arborelui sacru, bradul fiind nelipsit din ritualurile de trecere. Fantasticul provine din valorificarea magicului popular, incluzând mitul strigoiului ca modalitate de comunicare magică între dimensiunile diferite ale existenței – viață și moarte. Ideea întoarce din nou la paradoxul lui Zenon, dator principiului lui Parmenide, conform căruia toate sunt una, credința în pluralitatea lumii, fiind, deci, greșită.
Nevăzutele fire este o narațiune parabolică despre circuitul misterios al istoriei, despre trecut și prezent, nevăzutele fire, care „se întindeau pe tot plaiul”, creând rețeaua tainică prin care generațiile care se succed comunică unele cu altele, ca-n metafora revelatorie a lui Lucian Blaga: „În somn,/ sângele meu ca un val/ se trage înapoi/ în părinți”. În descendența acestei simbolistici, se află Mișcarea de rezistență, o parabolă despre lumea de azi în raport direct de comunicare/noncomunicare cu trecutul apropiat. Povestirea este precedată de gândurile personajului care fixează raporturile cu lumea într-un epic cu caracter de SF și de distopie, într-o viziune textualistă: lumea este o carte aflată în permanentă schimbare: „Cu mâini tremurânde strânse cartea la piept. Când o îndepărtă, nu-și crezu ochilor! Coperțile acesteia, din roz-pal cum fuseseră, repezeau în preajmă un purpuriu violet”. Personajul este și actant în cartea vieții, participant direct, și cititor, prin urmare, observator în cartea destinului. Se ajunge, astfel, la motivul borgesian al lumii ca bibliotecă, o lume, virtuală, așadar, pe care o poți modela, în spiritul reprezentării prin voință. Ideea finală se constituie ca mesaj: lumea îl poate înstrăina pe om; recucerirea valorilor noastre, materiale sau spirituale, este posibilă doar prin creație (sugerată prin carte). Cel care înțelege această traiectorie este un Eliberator, eliberându-se pe sine din chingile circumstanțelor și oferind o soluție existențială umanității.
În Graffiti, fantasticul ce se insinuează în real relevă dualitatea dintre sacru și profan, prin personajul cu nume profan, Antonel, dar cu disponibilități către sacru, prin trimitere la numele Sf. Anton; el, personajul aparent profan, în esență sacru, este acela care vede, într-o cazuistică asemănătoare fantasticului eliadesc din La țigănci. Jocul de cărți are aceeași dimensiune simbolică, putând fi citită ca o parabolă despre soartă, pe ideea shakespeariană a omului ca jucărie a sorții, revelație la care naratorul ajunge prin onirism.
Cum am retezat stupul relevă calitățile narativ-dramatice ale autoarei, relevabile în ritmul alert al narațiunii constituite din mici secvențe, în oralitatea dialogului, prin care se pune în evidență tema relațiilor dintre vecini, locuitori ai unui „stup”, nu altul decât blocul modern. Tabloul poate fi considerat psihedelic, întrucât psihologiile sugerate au luminile și umbrele lor, după cum realizează o atmosferă sonoră printr-un bâzâit permanent care a luat locul comunicării, încât realul devine halucinant, efect al unei dereglări a simțurilor, al unei turmentări provocate de vorbele vidate ca sens.
O temă gravă precum cea a morții este tratată în Bloodhound, o schiță cu intrigă de policier, în registru detectivistic. Intriga de policier apărea și în Graffiti, necunoscutele vieții fiind abordate aici nu doar detectivistic, ci și fantastic. În Lacătele, prin sugestia dublului, conținut în motivul gemenilor, se relevă aceeași idee a lui Parmenide, toate sunt una. Podul apare ca simbol al trecerii răsfângând revelația sacrului: Rohan, bărbatul care apăruse întâmplător ambelor surori, Diana și Adina (nume sugestiv realizat prin anagramare), este Îngerul Morții care „dintr-un motiv inaccesibil percepției lumești, de fapt le atinsese în treacăt pe fiecare dintre cele două surori, hotărându-le totuși, capricios, încă un răgaz până la trecerea definitivă…dincolo”. La fel, Cutia abordează aceeași temă a morții în ideatică budistă: viața este vis, limita dintre ele fiind atât de fragilă încât nu se poate ști cu siguranță când suntem în real, când suntem în ireal.
Prozatoarea Angela-Dina Moțățăianu scrie o proză cu implicații reflexive, epicul fiind scena care-i permite să experimenteze situații de viață variate, complexe, prin care să concretizeze nu numai sentimente și trăiri, cât idei ce se constituie într-un mesaj despre frumusețea infinită a lumii și a umanității. Acesta este modul în care autoarea își invită cititorul pentru a-i descoperi lumea. Ar trebui să o urmăm.
ANA DOBRE
29 decembrie 2017-4 ianuarie 2018
[*] Angela Dina-Moțățăianu, Cum am retezat stupul, Editura Betta, București, 2017.
Iată şi prefaţa realizată de criticul Aureliu Goci:
<<UNIVERSUL NARATIV ŞI METAMORFOZELE REALULUI
Cuvinte înainte
Dascălul de limbă românească, atunci când nu mai predă „viaţa şi opera” iluştrilor clasici, determinat de o inefabilă pornire interioară, începe să scrie el însuşi literatură; nu e nici debutant, nici amator, el devine o personalitate ilustră ca şi ilustrele personalităţi pe care le-a predat în şcoala sa modestă, în localitatea sa pierdută pe hartă, se transformă el însuşi într-o nouă pagină care se adaugă manualului urmat întreaga viaţă…
Autoarea performează un talent narativ evident, obiectivat prin câteva dominante specific clare care o definesc tipologic şi-i marchează rezoluţia personalităţii, înscriindu-şi scriitura în siajul realismului, cu unele evadări în fantastic.
În această carte (Cum am retezat stupul, ed. Betta, 2017), scriitoarea îşi selectează mai întâi subiectele din zone banale ale cotidianului, de obicei nefolosite sau satirizate de prozatori, apoi anticipează textele propriu-zis cu un fel de rezumat succint – care, zic eu, ar putea înlocui un posibil „motto”, adică vechea tehnică a lui Mihail Sadoveanu de a începe un capitol nou cu rezumatul şi cu explicaţia „… în care se vede…”
Angela Dina-Moţăţăianu se dovedeşte o excelentă portretistă pe spaţii mici, creatoare de caractere pe care le lasă oarecum libere într-un plan narativ, ficţionând la nivelul realităţii, aproape non-conflictual sau cu o finalitate stagnantă, amânată sau fără o evoluţie clară, ca în experimentul epic de tip postmodernist.
Autoarea este un poliscriptor, debutant exploziv la maturitate, cu poezie (Căutări, Editura ZIP, 2010) şi revenind la poezie abia în 2013, cu Memorie verde, Editura Afir şi Vis despre dimineţi liniştite, Editua Afir, dar insistând mai departe şi în domeniul prozei: Însemnările unui alter-ego, proză scurtă fantastică, Editura ZIP, 2010; Legătura de chei, roman, Editura Afir, 2012; Acasă, roman, Editura Afir, 2012; Puncte de inflexiune, roman, Editura Afir, 2014; Pensiunea, roman, Editura Afir, 2015; Dragonul albastru, schiţe şi povestiri, Editura Betta, 2016; Ceainăria de la miezul nopţii, nuvelă fantastică, Editura Betta, 2016; Seneca, nuvelă fantastică, Editura Betta, 2017.
De unde se vede că autoarea, în şapte ani de acasă, nu de la şcoală, a devenit ea însăşi o scriitoare ca toţi scriitorii pe care ani de zile i-a predat la şcoală.
Ce e mai frumos decât actul de a te reinventa pe tine însuţi după ce ai format caractere şi ai creat oameni cu identitate?! Asta face autoarea prin poezie, proză scurtă, proză lungă, în divagaţii eseistice şi proiecţii fantastice, texte semnificative bine echilibrate dramatic, care, eventual, pot acoperi şi spaţiul de absenţă al dramaturgiei.
Universul ficţional nu se încadrează în vechile opoziţii tipologice: rural/urban, realism/analitic ș.a., performând o sumă de distincţii din vechile structuri şi nivelând asperităţile şi diferenţele într-o sinteză problematică (sau problematică sintetică) rezumabilă prin condiţia fiinţei şi comunităţii într-o vreme în care ar fi trebuit să se declanşeze biblica apocalipsă.
În acest context, de fapt nici vechile concepte de tragic, comic, dramatic nu mai funcţionează, noi am prefera termenul de sarcastic, ca o acumulare, în viziune personală, din toate zonele ilustrate.
Iată o proză cu ambiţii şi reuşite de profunzime şi densitate narativă, cu nuclee de dramatism, augmentate de excelenţa dialogului. Autoarea trasează o diagonală epică de tip intelectual, în care realizează o portretistică rezolutivă şi o credibilă relaţie conflictuală, deşi raţiunea structurantă funcţionează flexibil.
În textul Cum am retezat stupul, autoarea se dovedeşte o fină portretistă, cu arta personajelor episodice, întâmplătoare, de fundal, pe care le surprinde în câteva fraze – vezi parada vecinilor din bloc, ceea ce ar reprezenta un „tablou psihedelic” dezvăluit prin metafora stupului (de viespi). De altfel, această metaforă porneşte chiar de la un obicei bine definit din lumea rurală şi capătă semnificaţii de profunzime în univesul urban.
Prin textul Captiv, în decor franţuzesc, se realizează o imersiune direct în subconştient, odată cu enunţarea unui distih din Apollinaire şi, concomitent, se profilează „le Pont Mirabeau” şi senzaţia de dispariţie a timpului (timpul este obsesia personajului): „Sub Podul Mirabeau, Sena unduie lin/ Bate oră-n alt tărâm,/ Zile, nopţi trec, eu rămân…”. Ideea narativă este revenirea la viaţă. Povestea evoluează într-un abur fantastic. De fapt, timpul este o combinaţie de timpuri ale confesiunii, o interferenţă de viziuni asupra existenţei şi o scufundare în subconştient. Naraţiunea se încheagă la nivelul conştiinţei receptorului care structurează imagini şi memorii fragmentare, generate de muzicalitatea inefabilă a versurilor lui Apollinaire, devenind o povestire complexă, cu subiect de roman…
Discursul narativ se obiectivează asupra realităţii cu multă aderenţă şi empatie, strălucind în eflorescenţă lingvistică şi acuitate plastică, mustind de metafore potrivite.
În textul Bradul, în care dominant rămâne dialogul dramatic – şi chiar cu efect dramaturgic – incipit-ul conturează o panoramă generală a spaţiului şi timpului de referinţă, de o remarcabilă rezoluţie individualizantă, deşi toate componentele sunt banalizate, din registrul locurilor comune: sat adormit, apariţia zorilor, cântatul cocoşilor. Totuşi, acest tablou conturează o perspectivă consistentă şi o viziune credibilă a satului tradiţional. Talentul autoarei intervine atunci când, într-o descriere de elemente comune, introduce un fapt neaşteptat, cu efect plastic, imprevizibil, cum este… tămâiatul!
„E vară şi-ţi pare că zorii se nasc mai cu sârg aici ca oriunde. Tresalţi şi te bucuri când zăreşti între două colnice cuibărit satul. Îl bănuieşti primitor de tihnă la vremea zăpezilor şi de îngăduiala căldurii vara.
Cu acoperişuri negre, şindrilite, casele înşiruiesc văruiala ca pe-o pânză pusă la grabnic albit după cazna păţită-n război. Negrul şi albul, tovarăşi trecând prin vremi de rău ori de bine, întineresc la timpul ăsta prin verdele atâtor livezi, hotare binevenite între gospodării.
Cântul de greier e amuţit. Cocoţaţi pe vârf de poiată, cocoşii trâmbiţează că firea este a lor! Să afle tot satul!
Pe drumul care împarte în două aşezarea, călătorul înspre soare-apune, ieşit nu demult din noaptea smolită, nu simte că este singur.
În cimitir a-nceput… tămâiatul. Aşa el primeşte trebuitor îndemn.”
Bradul este povestirea în care morţii învie şi fac colocvii pe morminte, în discursuri… tematice, ca doi „duşi” intraţi în vorbă după miezul nopţii, descoperind că pe lumea cealaltă fuseseră soţ şi soţie, continuând certurile de la mormânt la mormânt. Şi aici, eflorescenţa vocabularului şi dialogurile sunt substanţiale, iar personajul principal este… Bradul, care mediază certurile dintre cei doi şi îi pedepseşte finalmente, lăsându-i fără morminte şi fără cruci.
De fapt, ca şi în alte pagini, autoarea are predilecţie pentru pasta groasă, caricaturală tinzând spre satiră şi sarcasm, dovadă că în vremurile noastre apocaliptice şi viaţa, şi moartea şi-au ieşit din ţâţâni! Vorba lui Hamlet!
Probabil, cu totul neintenţionat sau – ştiu şi eu, într-o perspectivă polemică?! – într-un context postmodernist care a desacralizat şi spiritul narativ cu simple dicteuri minimaliste, cu finalitate nonconformistă, autoarea a rămas fidelă proiectului clasic al povestirii, dar cu subiecte actuale, din cotidianul începutului de mileniu şi practicând o formulă analitică a interiorităţii şi inefabilului trăirilor incontrolabile.
În felul acesta, domnia-sa face o opţiune faţă de tradiţia povestirii şi prozei scurte, în general, dar și o mărturie de credinţă, inventând temele, personajele şi conflictele sincronice şi fidele problematicii de actualitate.
În fond, poveştile cu substanţă existenţială şi credibilitate sufletească se pot spune şi în faţa computerului.
Închis!
Aureliu Goci>>
- Septembrie 2017, în revista on-line <<Confluenţe literare>> a fost recomandată recenzia realizată de Angela Dina-Moţăţăianu pentru romanul „Contele de Madeira”, cea mai recentă apariţie a scriitoarei Elisabeta Iosif…
- August 2017, în Revista ARENA LITERARĂ apar referiri la prezenţa la BOOKFEST 2017 a cărţilor CEAINĂRIA DE LA MIEZUL NOPŢII şi SENECA, precum şi proza VISUL PĂLĂRIERULUI…
- August 2017, micro-proza „Liliacul alb” apare printre finalistele concursului FLASH FICTION de pe site-ul LITEROMANIA
- Iunie 2017… A apărut la Editura BETTA din Bucureşti nuvela fantastică „Seneca”. Iată crezul autoarei prin vocea personajului principal, Geraldine:
„… Ştii, mi-aş dori teribil ca ce-am născocit aici să prindă viaţă. Întâmplările?! Visate ori petrecute! Dar personajele?! Ei bine, le-aş vrea părtaşe la trecerea mea prin timp! Cu ele-n preajmă sigur nu m-aş pierde! Zilele mele ar căpăta rost, aromă, culoare…”
Extrase din cronica realizată de criticul Aureliu Goci:
<<… Mai semnificativ decât faptul că autoarea dovedeşte disponibilitate şi pentru poezie, şi pentru proză mi se pare accesibilitatea la zona fantasticului şi miraculosului, reluând tradiţia prozei lui Mircea Eliade care nu a generat o emulaţie explicită, dar cu siguranţă una camuflată…>>
<<…Autoarea propune o acţiune fermă susţinută de puţine personaje ca suport al ficţionalului realităţii pe care o creează printr-un motto al lui Pablo Picasso “Tot ce îţi imaginezi este real”, în care şi reciproca poate fi valabilă: tot ce este realitate se află în imaginaţie.
Certă este viziunea intelectuală, poate şi intelectualistă asupra unei zone sociale în care se acumulează cugetarea şi conversaţia.
Dialogulri incitante, sentinţe erudite, replici superlative, tipologii nuanţate alcătuiesc o naraţiune dinamică şi spirituală, de factură filosofică, dacă nu nu sigur şi filosofia devine un subiect în deriziunea elegantă a conversaţiilor…>>
<<… O densitate epică aproape telegrafică, o naraţiune precipitată şi deschisă perspectivelor de abordare, un ritm dezinvolt, dar într-o acumulare lentă, generează imprevizibil, dintr-o clasică poveste de familie o nuvelă fantastică şi chiar un microroman, pentru că are o sută de pagini…>>
Cronica realizată de doamna Elisabeta Iosif:
- 24 februarie 2017, librăria “Mihai Eminescu” din Bucureşti… Nuvela fantastică CEAINĂRIA DE LA MIEZUL NOPŢII este subiectul unei cronici a scriitoarei Eliza Roha, în ultima apariţie a acesteia, cartea AM MAI CITIT CÂŢIVA CONTEMPORANI…
Originalitate absolută în scrierile Angelei Dina-Moţăţăianu
[Angela Dina-Moţăţăianu – CEAINĂRIA DE LA MIEZUL NOPŢII – Editura Betta, Bucureşti, 2016]
Doamna Angela Dina-Moţăţăianu se remarcă în peisajul prozei actuale prin originalitatea scrierilor sale literare, mai toate răsplătite cu premii. Cea mai recentă carte a sa, ”Ceainăria de la miezul nopţii”, publicată la Editura Betta, Bucureşti, 2016, nu face excepţie. Este o creaţie literară care îmbină în mod inedit povestirea ca atare cu poezia în vers alb şi dialogul teatralizat, comicul de situaţie cu fina ironie, subtilitatea dezvăluirilor cu analiza psihologică pertinentă, ludicul cu evaluări şi cugetări de nivel intelectual.
Personajele sunt asemănătoare dar şi diverse, aparţin unei comunităţi umane aflată în derivă, azvârlită din fluxul realităţii, patinând în oniricul unei ceainării iluzorii.
Cartea este un fel de şaradă intelectuală a cărei dezlegare este aşteptată de la pagină la pagină, până atunci personajele duelându-se, întrecându-se în dialoguri şi atitudini comic-ironice, străvezii, o căutare burlescă a nu ştim ce. Elementele realiste alunecă înspre fantastic, planurile se amestecă, posibilul cu imposibilul, trecutul cu prezentul, personajele se dedublează.
Iată dialogul dintre ”Enigmaticul” şi ”tânărul”, în fapt una şi aceeaşi persoană, aflată la vârste diferite:
”(…)-Pui la-ndoială tot ce-ţi zic?! Oh, asta-mi displace! S-ar impune o răfuială-ntre noi! Nu crezi?!
-Mă provoci?! Replică batjocoritor Enigmaticul.
-De ce nu?! Te temi?!
-De tine? Un copil?! Nicicum!
-Greşeală faci! Abilităţi posed pentru atâtea arme!
-Cum ar fi plăsmuirea de basme…
-Orice încercare-ai alege, cenuşă de lauri vei culege! Nimeni nu s-a potrivit cu mine!
-Dar ştiu că eşti peste măsură de-ndrăzneţ! Te iert, avânt îţi dă doar vârsta… Şi eu eram la fel cândva… Copil cu vise multe… credul şi… nătăfleţ.(…)”
De-a lungul firului nuvelei, se produce un carambol de imagini şi secvenţe abil dirijat de autoare, farmecul fiind dat de o dinamică schimbătoare a stilului, când povestire, când declamare persiflantă, când duel de replici ce decurg una din alta, caricaturizând personajele ce se vor importante într-un imaginar joc al misterului fără miză, al gratuităţii. Realul şi fantasticul stau la aceeaşi masă, în aceeaşi ceainărie existent-inexistentă.
Unul dintre personaje, vizitator intempestiv al acesteia, Kratos, Zeul puterii, este prefăcut din statuie în om chiar de sculptoriţa, care, la rândul ei, refuzând realitatea, încremeneşte în nepăsarea marmorei. Iată cum se lamentează zeul, oripilat de condiţia efemeră şi nesigură a vieţuitoarei-om: ”(…) Priviţi-mă! Fost-am statuie, un stei solid şi ferm, de neclintit păream! Nimic nu mă-ntina! Lăuntru-mi dens şi pur mă-ncredinţa că sunt indestructibil!//De când schimbat-am, la dorinţa ei, destinul, nimicnic sunt, grav suferind… Necunoscută boală! Mă tem! Ce chip îmi dă oglinda numai durere îmi provoacă! Mi-e silă cât de jalnic e, din carne stivuită pe tije lungi ori mărunţele, tot învelit în necăjit ţesut poros, mirositor, pârdalnic, efemer! Iar preajma îmi aruncă prevăzătoare-ndemnuri: să nu mă-nţep, să nu mă tai, să nu mă rup! Clipă de clipă simt că pier.”
Inutilitatea zbaterilor mărunte, fumigene, fals mister, false probleme, paranoia ori ultimele zvâcniri ale unei grupări în dezagregare se află pe fiecare pagină. Nişte ”foşti” care amuşinează ”pericole” inexistente, ţel suprem al unei existenţe fade, dinafara realităţii palpabile, cam lipsită de idealuri adevărate ori contrafăcute şi care se justifică aruncând cu piatra, doar, doar or nimeri pe cineva. Dar şi acel cineva este o himeră, o născocire, într-o existenţă minoră, ce se vrea stilată şi importantă.
Farmecul cărţii rezidă şi din analiza psihologică, persiflantă, a personajelor, din caricaturizarea lor în contrapartidă cu importanţa pe care şi-o dau, în fond găunoasă, în exprimarea comic-ludică şi preţioasă, satiră oarecum de catifea, scriitoarea fiind o intelectuală rafinată, situându-se deasupra vânzolelii personajelor. Nu se implică emoţional ci doar dezvăluie râzându-şi de limitele unor indivizi care trăiesc numai pentru a descoperi vini şi presupuse ”mistere” ce ar ascunde probabil infracţiuni, o categorie umană cu preocupări inutile, artificiale, ghidată după criterii ce acced false valori.
Desigur, la o analiză atentă, dincolo de comicăria puerilă a personajelor şi a preocupărilor care-i animă, se află un rechizitoriu discret, subtil al unor metehne binecunoscute care ne-au marcat existenţa. Mesajul prozatoarei Angela Dina-Moţăţăianu este clar: ele nu trebuie transmise generaţiilor următoare. Cartea trebuie citită, ea îndemnându-ne şi la meditaţie asupra rostului ales în viaţă şi cum îl onorăm, ca nu cumva să ne trezim la vârsta bilanţului într-o ceainărie iluzorie dintr-un spaţiu destinat de istorie demolării.
Potriviri cu tâlcuri şi replici amuzant-interesante de cuvinte, exprimarea elevată, inducând către real şi fictiv într-o alcătuire literară inedită, antrenează imaginaţia cititorului în labirintul unui joc intelectual, metaforizat întrutotul.
Eliza Roha,21 Decembrie 2016
- Ianuarie 2017… Locul I în clasamentul Revistei on-line Confluenţe Literare pentru Cocoşul cu pene de rubin, urarea de An Nou în stil suprarealist şi pentru Lacrimile zânelor…
- Decembrie 2016… Cele mai bune performanţe ale anului în clasamentul Revistei on-line Confluenţe Literare: locul I pentru povestea Darul Nataliei, locul al II-lea pentru povestirile Sport Extrem şi Daos cel alb…
- Noiembrie 2016… Nuvela fantastică „Ceainăria de la miezul nopţii” a apărut la Editura BETTA. Criticul Victor Atanasiu ne spune ,, O scriitoare care mi se pare a fi de o înzestrare peste rând – şi mă refer aici la ceea ce cunosc până acum din proza sa – este Angela Dina-Moţăţăianu. Izbitor este faptul că autoarea revoluţionează din interior un anume gen, neţinând seama de aşa-zisele reguli prestabilite, cărora ar trebui să li se subordoneze o scriere din moment ce ea este de o anume factură dată, fiindcă autori fundamentali ori măcar semnificativi au scris, abordând genul în cauză, încadrându-se într-un anume repertoriu. Ei bine, Angela Dina-Moţăţăianu <<pare să nu aibă nici o prejudecată tematică sau stilistică…>>, cum observă Horia Gârbea în consistenta sa prezentare de pe pagina a IV-a volumului de schiţe şi povestiri ,,Dragonul Albastru” (Editura Betta, 2016). Ceainăria de la miezul nopţii este intitulată nuvelă fantastică, dar şi aici regulile consacrate ale epicii de atare factură, stabilite odată pentru totdeauna de Edgar Alan Poe şi Villiers d’Isle-Adam sunt ignorate cu eleganţă. Nu găsim fantome care să-ţi ridice părul în cap de groază, nu ţâşneşte din vreun tablou un strămoş cu faimă de căpcăun care presară sânge prin încăpere – nuvela fantastică tradiţională vădindu-şi filiaţia din tenebrosul roman gotic. Nu sărim din zilele noastre datorită unei maşini miraculos-înfiorătoare în comuna primitivă ori în viitorul îndepărtat ca la H.G. Wells. Dimpotrivă, fantasticul rezidă în această scriere de excelentă atmosferă tocmai dintr-un static cu valenţe hipnotice. Personajul principal pare a fi ceainăria însăşi, supranumită Insomnia. Insomnia este protagonist al scrierii, aşa cum monumentala catedrală este protagonist al celebrului roman al lui Victor Hugo, iar Palatul domnesc deţine aceeaşi funcţie în nuvela lui Al.Odobescu Mihnea Vodă cel Rău. Firul epic al nuvelei se leagă de o pseudo-intrigă poliţistă. În ea palpită figuri cotidiene, cu percepţii ale unor anormalităţi surprinzătoare din peisajul ceainăriei. Din când în când, contrastul real-fantastic este evidenţiat prin confruntarea acestora cu alte personaje ieşite din tiparul firescului. Starea de insomnie a unor dintre cei veniţi aici – pe o parte dintre ei autoarea îi nominalizează, îi particularizează onomastic în manieră expresionistă, utilizând majuscule pentru iniţiale, ei fiind percepuţi ca reprezentanţi generici ai unei categorii – se circumscrie unei anume dominante lăuntrice a acestor făpturi în ficţiune. Fiind vorba de frecventatori asidui ai unui local deschis numai noaptea, de nişte insomniaci prin excelenţă, totul e aflat sub imperiul proiecţiilor halucinante prin însăşi condiţia lor, distrugătoare a contururilor bine precizate în realitatea empirică. Visul din somnul natural odată desfiinţat, fiindcă somnul însuşi a fost desfiinţat, capătă întruparea clonei sale perfide, a oniricului, a întâmplărilor tremurătoare ale visului trăit cu ochii deschişi. Fantasticul ţâşneşte la suprafaţă atunci în chip natural ca pelicula de ulei deasupra apei. Insomnia, aşadar ceainăria, devine locul unor istorisiri incredibile cum este aceea despre un doctor care, în loc să prescrie reţete pacienţilor, prevede unuia sau altuia cât mai are de trăit şi din ce motiv o să-şi dea sfârşitul, cam în felul lui Antipa din Lumea în două zile a lui George Bălăiţă. Insomnia este deci un loc al istorisirilor – aici ele sunt comprimate – aşa cum este Hanul Ancuţei în faimoasa scriere sadoveniană cu acelaşi titlu. Graţie aceleiaşi prelungiri de contururi, definitorii pentru percepţia insomniacilor, aflăm şi o apariţie parcă ţâşnită din vremea titanilor, a zeităţilor care voiau să dărâme Olimpul, apariţie care este ca o sculptură de Michelangelo ce a căpătat viaţă, cum ne-o precizează prozatoarea însăşi. Rezolvarea misterului este sugerată într-o manieră ce poate aminti de epica lui Mircea Eliade, personajele-cheie fiind confruntate de autoare într-un dialog scenic imaginar ce dezvăluie metaforic adevăratul conflict al nuvelei şi evoluţia lui. Trebuie insistat că autoarea este foarte dotată în crearea de atmosferă specifică, a lentorii obţinute prin descrierea cu calm imperturbabil de situaţii, prin înregistrarea meticuloasă de replici, totul servind de minune conturării unui spaţiu al încetinelii, la limita între starea de veghe şi căderea în prăpastia somnului. În locul aşteptatului deznodământ exploziv, scriitoarea ne readuce într-un timp al ordinarului prozaic, revine brusc la notaţia realistă, seacă, exactă, parcă plictisită. Presupusa dispariţie a Insomniei este punctată în final de câteva versuri care sună ca un marş funebru cu inflexiuni de Schumann sau Ceaikovski. A fost înnecat un tărâm al miracolului, se spune indirect în acest bocet de o discreţie şi demnitate bărbătească, în stilul celebrei poezii Grenadierii a lui H. Heine.”
- Noiembrie 2016… Apariţie în Revista Rădăcini…
- Octombrie 2016… Apariţie în primul număr al Revistei Arena Literară cu micro-proza Cămaşa…
- Mai 2016… Apariţie în Volumul de poezii participante la Concursul de Poezie „Peregrinări” – Dublin 2016 (pag.95 – poezia „BUHA”)
- Aprilie 2016… Volumul de povestiri şi schiţe „Dragonul albastru” a apărut la Editura BETTA. Scriitorul şi criticul Horia Gârbea ne spune: „Schiţa – ce mândru sună acest cuvânt! Mai exact cât de mândru ar suna el, într-o descendenţă ilustră a lui Caragiale, G. Brăescu, T. Muşatescu, dacă proza noastră n-ar fi fost cuprinsă de snobismul romanului cu orice preţ. Şi totuşi schiţa este sarea din bucatele prozei. Un prozator care nu ştie să o practice, chiar dacă nu la nivelul unui Tudor Octavian, dar ca un surfer abil pe apele imaginarului, cu greu ar putea fi văzut la timona unui mare roman. Angela Dina – Moţăţăianu, autoarea volumului de schiţe pe care îl aveţi în faţă, pare să nu aibă nici o prejudecată tematică sau stilistică… Veselia şi tristeţea, actualitatea şi trecutul istoric se adună deopotrivă între aceste pagini. Schiţa obligă autorul său ori autoarea la un debut continuu. Dacă ar fi avut şansa unui exerciţiu săptămânal, la o gazetă, sunt sigur că Angela Dina – Moţăţăianu s-ar fi impus atenţiei şi publicul ar fi aşteptat ziua apariţiei cu bucurie şi speranţă. Aşa, adunate toate într-un volum, prozele ei capătă prestanţă. Şi, de fapt, nimeni nu ne împiedică să le citim farmaceutic, una pe zi sau la orice alt interval ales, înseninându-ne acel moment. Substanţă şi vivacitate în fiecare micro-proză – iată ce ne oferă această interesantă culegere. Abordaţi-o cu încredere!”
Cronica realizată de doamna Elisabeta Iosif:
<<Orice semn, orice senzație readuce la suprafața conștiinței o schemă mintală uitată. „Nu vezi decât ceea ce cunoști”, spunea Goethe. Legendele și miturile, modele prezente în spectacolul vieții, devin și în povestirile scriitoarei Angela Dina – Moțățăianu o imagine a sufletului, un alfabet al simbolurilor, care definesc ritualuri strămoșești puse uneori sub semnul fantasticului. Așa apar ele în „Dragonul albastru”, într-o viziune originală a autoarei, punând cartea sub paza sacră a Dragonului. Fiindcă, acest volum ascunde comori străvechi, legende născute în sărbătoarea Sfântului Ilie din povestirea „Ochii cerești”, sau a Duminicii Floriilor („Șarpele casei”) ori a Rusaliilor, sub truda aleasă a Călușarilor din povestirea „Filu” și sub influența Zilelor Babelor din „Ce să fi fost!?”, „împlinind un rost din vremuri vechi”, ca în „Poveste de iarnă”, îmbrăcând și haina ritualului mistic precum Cărăușii din „Idolul” asemenea primirii, ca pe o minune de către Sf. Nicodim a darului fără preț: „acela de a fi trăit el însuși facerea minunii – Podul lui Dumnezeu, piatra sfântă de la Ponoarele”.
Și totuși, de ce autoarea a pus cartea sub un anume semn, cel care se definește ca „Dragonul Albastru” și de ce nu i-a pus titlul Dragonul Roșu sau Dragonul alb?! Grousset arată, că într-un simbol unic, sunt „diferite aspecte – cel al principiului activ și demiurgic, definind puterea divină, elanul spiritual. Să vedem, de ce este important simbolul dragonului. Capul și coada dragonului sunt nodurile lunii, din punct de vedere astronomic”. Aici este locul unde se petrec eclipsele, de unde și simbolismul chinez al dragonului ce înghite luna și acela arab privind coada dragonului, ca regiune a tenebrelor. Când se identifică dragonul cu șarpele, spune Jean Chevalier (D. S.) capetele de balaur strivite și șerpii nimiciți reprezintă biruința lui Hristos asupra răului. „În China imperială, mersul dragonului reprezintă înfățișarea impunătoare a conducătorului; perla dragonului, pe care acesta o poartă în gât este strălucirea de netăgăduit a cuvântului suveranului” (D.S.). În povestirea, care a dat titlul volumului apare acest simbol „perla”, devenită o broșă, în ultima frază: „aplecată către el, zărește în căușul mâinii stângi a ostenitului o prea frumoasă broșă întruchipând un balaur albastru”.
Dacă Dragonul Roșu este emblema Țării Galilor, Dragonul alb are culorile livide ale morții. Numai Dragonul albastru este considerat de astrologi un semn al prosperității. În simbolismul acvatic dragonul este un semn de bun augur, fiind simbolul ploii cerești, care fecundează pământul. În cadrul temei astrologice, Andre Barbault de la Centrul Internaţional de Astrologie face o afirmație interesantă și anume că:” Axa dragonilor mai este numită și axa destinului”. Iată un titlu interesant de carte, ce poate stârni atâtea conotații.
În ceea ce privește cartea scriitoarei Angela Dina – Moțățăianu*), cred că în fiecare povestire se găsește un dragon, pe care eroul principal îl domină, schimbând destine. Mi-a plăcut afirmația, pe care o face în această direcție, R.M. Rilke în „Scrisori către un tânăr poet”: „Poate că toți dragonii din viața noastră sunt niște prințese care așteaptă să ne vadă frumoși și curajoși. Toate lucrurile înspăimântătoare nu sunt poate decât niște lucruri lipsite de apărare, care așteaptă de la noi o mână de ajutor. În primul rând, dragonul se află în noi.”>>
- Aprilie 2015… Romanul ,,Pensiunea” a apărut la Editura AFIR. Autoarea ne face cunoştinţă cu înlănţuiţii dintr-o altfel de Peşteră a lui Platon. Toţi sunt oameni fragilizaţi de tumultul vieţii, în Pensiune îşi adăpostesc amintirile şi durerile care i-au scos înafara societăţii, crestându-le în suflete stigmatul de bolnavi psihic. Se tem să iasă în lume… se tem să trăiască din nou… O vor face sau nu?… Doar citind armonioasa şi captivanta creaţie vom afla!
„Psihopatul e un biet om cu crize-tumult de hiperluciditate, trăind potrivit dezordinii universale, dotat cu suprasimţuri şi arar normal precum anormalul din jur, căci a ferecat în el ca într-o tainiţă, pe nebănuită vecie, profundă ironie adresată celor din jur şi amintiri despre… viitor.” – spune autoarea, înclinând balanţa în favoarea unor năpăstuiţi care nu aşteaptă decât mâna potrivită care să le remodeleze trainic lutul sinelui…
- Decembrie 2014 – Angela Dina–Moţăţăianu este prezentă cu proza <<Scorbură>> în Publicaţia electronică „Peregrinări”, ca rezultat al Concursului de proză scurtă Dublin 2014 – locul al III-lea – pag.147 (http://hopernicus.falezedepiatra.net/CentruldePromovareaCulturiiDUBLIN/volum-de-proza-scurta-editie-on-line-peregrinari-editia-a-v-a-dublin-2014/)
- Noiembrie 2014 – Angela Dina–Moţăţăianu este prezentă cu proza <<Podul lui Dumnezeu, piatra sfântă de la Ponoarele…>> în Publicaţia electronică „MEMORIA SLOVELOR”, revista Ligii Scriitorilor Români – Filiala Vâlcea – ediţia nouă nr.1 si 2/2014″ (http://en.calameo.com/read/004049795f2ab5fb6f2ec) – pagina 73.
- Din iulie 2014… apariţii periodice în Revista CONFLUENŢE LITERARE (ISSN 2359-7593, ISSN-L 2359-7593). Revista are:
1.801 EDIŢII PUBLICATE
29.439 ARTICOLE
835 AUTORI
114 RUBRICI
7.672.442 ACCESĂRI
6.236.882 CITITORI
3.607 ABONAŢI
- 31 iulie 2014 – scriitorul Ion Nălbitoru publică recenzia cărţii „Puncte de inflexiune„
în Revista Confluenţe Literare (http://confluente.ro/ion_nalbitoru_1406831296.html)
pe site-ul Însemne Culturale (http://insemneculturale.ning.com/group/evenimente-culturale-recenzii-cronici-literare-lan/forum/topics/septuagenarii-cantemiri-ti)
şi în revista on-line RADIO METAFORA (http://www.radiometafora.ro/2014/08/02/romanul-puncte-de-inflexiune-al-angelei-dina-motataianu-septuagenarii-cantemiristi-recenzie)
- Iulie 2014 – Angela Dina–Moţăţăianu este prezentă cu proza <<Podul lui Dumnezeu, piatra sfântă de la Ponoarele…>> în Publicaţia electronică „Confluenţe Literare” (http://confluente.ro/Ion_nalbitoru_1405444346.html), la recomandarea scriitorului Ion Nălbitoru.
dar şi în revista on-line RADIO METAFORA (http://www.radiometafora.ro/2014/07/20/promovam-inteligenta-si-creativitatea-romaneasca-in-literatura-azi-podul-lui-dumnezeu-piatra-sfanta-de-la-ponoarele-autor-angela-dina-rubrica-realizata-de-ion-nalbitoriu-din-rm-vilcea-romania-si/)
- Iunie 2014 – Angela Dina–Moţăţăianu este prezentă cu poezia ARS POETICA în volumul on-line de poezie „Peregrinări” ediția a IV-a, Dublin (pag.132)
- Aprilie 2014… Noul roman ,,Puncte de inflexiune” a apărut la Editura AFIR. Cititorii trec împreună cu cele nouă personaje prin punctele de inflexiune ale curbei real-fantastic, ajungând să-şi pună încă o dată întrebarea: ”Suntem călăuziţi de întâmplare ori de bunul Dumnezeu?”…
Autoarea vine în sprijinul nostrul cu un posibil răspuns: „Sunt clipe în viaţă când simţurile şi judecata ne fac să trecem cu uşurinţă dincolo de realitate, fie că ne aflăm în căutare de sprijin pentru rătăcirile de moment, fie că limitele din noi se cer a fi depăşite. Trebuie să avem doar înţelepciunea de a trăi fără spaimă ceea ce ne este hărăzit prin jocul întâmplării ori prin voia bunului Dumnezeu…”
- Decembrie 2013… Angela Dina-Moţăţăianu primește premiul al III-lea pentru proza „Şoimul” la Concursul PEREGRINĂRI, Dublin, ediția a III-a, 2013.
Textul este introdus in Cartea cu textele participante la concursul de proză scurtă ”Peregrinări” Ediția a III-a Dublin, noiembrie 2013 (pag.247)
Iată unul dintre comentariile publicate de membrii Rețelei Literare – scriitorul Florin Grigoriu, autor a 35 de volume și 73 antologii.
„O excelentă schiță, în care se împletește realitatea frustă cu imaginarul altei realități, simbolice, de pedeapsă care vine fără a ști de unde și de ce, dar având o motivație greu de povestit, ușor plutind în tărâmul de la marginea lumii unde șoimii veghează, șoimii zeului ce toate le știe, toate le vede. Nimic inutil, totul clar până ce devine adâncime, așa cum ai intra în mare, încet-încet, văzând limpezimea, până ce nu mai vezi țărmul, ci doar întinderea mării și a cerului și nici un adânc-adânc, toate fiind adâncime, cum stăruința omului întru ogorul său, statornic acolo de totdeauna…”
Proza „Şoimul” a fost publicată și în Revista ITACA nr.4 (pag.75).
- Volumul de poezii ,,Vis despre dimineţi liniştite”, apărut la Editura AFIR în luna august 2013, este o călătorie onirică în ,,Ţara dimineţilor liniştite”, cum este supranumită Coreea de Sud. Simboluri, sensuri filosofice, elemente geografice, poveşti cunoscute ori imaginare legende, faţete doar intuite ale unui suflet colectiv… toate se-nşiră firesc în acest volum, sub peniţa convingătoare a unei poete fără vârstă.
Cu o săptămană înainte de Ziua Eliberării Naţionale a Coreei de Sud (15 august), Angela Dina-Moţăţăianu mărturiseşte: ,,Vis despre dimineţi liniştite” s-a născut ca un răspuns la dorinţa mea de a pleca fruntea într-un salut cald şi sincer, închinat frumuseţilor doar bănuite ale Coreei de Sud… În vremuri de rătăcire a civilizaţiei europene, picăturile din prezentul ori trecutul coreean sună odihnitor când cad în sipetele inimilor noastre, făcându-ne să adăstăm mai mult asupra propriului eu. Visaţi alături de mine!
<< Tălmăcirea unui vis
Un topos exotic, îndepărtat, cvasi-necunoscut europenilor, vibrează în sufletul poetei Angela Dina-Moţăţăianu. Poezia care deschide silenţios volumul „Vis despre dimineţi liniştite” promite o călătorie în imperiul retrospectiv al memoriei afective.
Locul pe care-l trăieşte se revelează ochiului liric precum o lume pe punctul de a se naşte din haos, eminescian… Poeta se insinuează discret în minunea ce stă să fie, printr-o metamorfoză a zborului: „şi candid inocentul pescăruş/ îşi ia hlamida nouă, argintie/ şi trâmbiţă din clonţu-i de cleştar:/ O perlă înşira-voi ca ispită/ această dimineaţă liniştită/ în al Coreei minunat colan!” (Vis despre dimineţi liniştite)
Totul vieţuieşte sublim în „Ţara dimineţilor liniştite”, albite de o lumină nouă, triumfătoare. Rafinatul joc abstract-concret, dihotomia om-univers stau sub codul visului, trezindu-se la viaţă prin lumină. Oamenii locului, aspru întru începuturi, civilizatori, îmblânzitori de stâncă sălbatică, s-au aşezat de demult aici, dospind miracolul: „stihiile şi omul,/ mărunţind stânca/ neteziră cărare/ spre apriga mare,/ ancore zidind/ între uscat şi apă.” (Peninsula)
Armonia este vădită, omul şi natura se împletesc în trăiri, iar muntele Seorak nu mai este urcat de un Sisif pedepsit, etern istovit, ci de omul fericit deasupra lumii, împresurat de tandreţea colosului de piatră. Infernul, noroiul vremurilor sunt lăsate undeva departe, omul parcurgând un purgatoriu necesar şi, în final, bucurându-se de purificarea de acolo, de sus: „Te cheamă ca pe frunte să-l atingi,/ cu pur şi diafan să te-mpresoare.” (Muntele Seorak)
Peste tot circulă rotund un zvon: ba din cântec, ba din întuneric, ba dinspre adâncul pădurii, ba alb-argintiu şi rămâne la nivel de himeră, insinuându-se în gena locului, desenând o matrice onomatopeică, vibrantă melopee: „oul… osu… usan… onju… uwon… ejon…”. Poeta închină odă acestui topos construit sentimental, geografie în care oraşele, râurile, apele, munţii şi câmpiile sunt sentimente tatuate pe trupul prea frumos al mult visatei patrii. (Zvon de cântec)
Hahn este cel glorificat, omniprezent şi polisemantic, zeu al locului, confuci…hahn. Este forţă şi sensibilitate, urlet şi şoaptă, torţă îngheţată, memorie şi viitor. Hahn este spiritus locum şi lui îi este închinată oda. (Hahn)
O altă poezie mângâie tandru, îndreptându-se spre mâinile fiinţei umane: hărnicia şi drăgălăşenia lor, harul şi truda, căutarea altor mâini fără a se atinge, căci altfel s-ar destrăma…(Rostul mâinilor)
Dulcea şi repetabila povară, „vie şi caldă”, purtată de nepot în spinare de-a lungul muntelui este un tablou într-o ramă nepreţuită, o ramă izvorândă dintr-o grăbire a unei sorţi crescânde şi flămânde de viaţă. Copilul învaţă să trăiască şi, aidoma lui, mulţi poartă povara tăcuţi, încrezători în binele spre care aspiră. (Povara)
Oamenii peninsulei sunt smeriţi, adânc plecaţi în faţa minunii pe care o trăiesc zi de zi, în micul univers domestic sau în marea natură, ferită de urmele paşilor impuri. (Desculţ)
Lampioanele discret luminoase – stele antropice – mişcătoare pe un cer amoral şi imobil, rugi agăţate de cer, ochi nocturni efemeri, ard parcă mireasmă dumnezeiască. (Lampioanele)
Cerber sui generis, Marele Tigru cu călcâi mic, îşi camuflează teama prin îmblânzirea sălbaticei naturi, a universului terestru, îndrăznind chiar, zeu al locului, să-şi îndrepte „spăimoasa-i suflare” spre cer şi elemente. Pe drumul cel drept el, totuşi, îşi poate întâlni călăul în ipostaza eternului incognoscibil curmal japonez. Mai presus de Creator nu este nici măcar el, Marele Tigru! (De ce se teme Marele Tigru?)
Dimineţile liniştite pot dura ani sau clipe, iar cei ce vin vor lua cu ei acest ritual atemporal al universului acronic, nesfârşit de răbdător, în ceas topit cu timp cu tot, utopie care… îşi găseşte locul în prea minunata Coree… Iar oamenii, oamenii, tiptil, desculţi (cum altfel?) într-un paradis al respectului nesfârşit faţă de creaţie şi creator, sporesc misterul şi graţia necuprinsă a locului.
Mai este un Tigru îmblânzitor de woni, vânând cu străbunii în oase o lume rătăcită, neputincioasă. Asiatica, blândă fiară cu gheare şi colţi însetaţi de frumuseţe ridică prin sacrificiu o ţară deasupra lumii. El singur…în lupta cu inerţia, hrăneşte prezentul şi naşte viitorul. (Noul tigru asiatic)
Într-o mitologie subiectivă, contemporană, un Pegas modern merge mereu înainte, cu viteza gândului, frumos: „Cap viguros modelat/ ochi maronii şi lucioşi/ de mătase coama cea deasă/ greabănul-arc încordat,/ spinarea un vad,/ crupa uşor înclinată…”. Salvator şi civilizator, omnipotent şi graţios „pe fine picioare deodată/ calul cabrat din colbul arenei”, gladiatorul cu aripi învinge-n arena în care unic spectator este istoria, iar miza – posteritatea. Scrierea cu lumina cerului – photos-graphein – deschide eternitatea îndrăzneţului binom cal-om: „Milostivul cer pogoară al său har/ peste cal şi om, grup statuar.” (Calul Hyun-dai)
Poeta alege drept corolar al dimineţilor liniştite poemul Pasărea cu două capete, un trist cântec în „munţii zăpezii”, în care acuză obosită nevolnicia oamenilor: „inima păsării, obosită, se-ntreabă:/ până când?” Marea pasăre se răsuceşte în sine, cu aripi îngheţate, iar capetele ei învrăjbite alungă visul dimineţilor liniştite. Poeta suferă, visul se sparge de nori, de soarele întunecat al unor dimineţi nedorite, otrăvite de lipsa de pace…
Şi totuşi…salvarea stă în Curcubeul din visul dimineţilor liniştite. Demiurg al acestuia, poeta împarte sui generis culorile unui arc cromatic peste timp care, profetic şi salutar, dur/albastru, arzător /roşu sau tandru/galben, purificator/alb sau chiar nebănuit de benefic civilizaţiei umane/negru, este vălul multicolor al iubirii şi credinţei într-un viitor măreţ al unei naţiuni unite şi puternice. Cretaţia, de data aceasta, îşi salvează plăsmuitorul, oferindu-i azil sufletesc acolo unde soarele va răsări mereu strălucitor, iar dimineţile sunt dintotdeauna adânc liniştite…
Laurenţiu Bădicioiu>>
- 13 aprilie 2013 – Angela Dina-Moţăţăianu şi-a sărbătorit ziua de naştere citind oaspeţilor din nou apăruta carte de poezii “Memorie verde”. Volumul are o structură inedită: prima parte, intitulată chiar “Memorie verde”, te face călător într-un spaţiu alternativ real-oniric, mentalul diurn şi visele fiind înfăţişate cu o delicateţe desăvârşită; cea de-a doua parte a cărţii, numită sugestiv “Jocuri monorimate”, te extrage din câmpul filosofic anterior şi te aruncă într-un spaţiu cu adevărat jucăuş, în care înţelegerea ţi-e pusă la încercare nu atât de mini-introspecţiile, mini-tablourile sau mini-scenetele înfăţişate, cât de cuvintele vechi folosite. Dar poeta ne vine în sprijin şi ne ajută să tălmăcim ale ei jocuri prin explicarea cuvintelor poposite pe hârtie din alte timpuri. Cititorii rămân încântaţi de meandrele unei minţi complexe şi… „verzi”, aşteptând o continuare în viitorul foarte apropiat! (Madeleine Dina – responsabil proiect editare)
- Decembrie 2012… romanul “Acasă” o readuce în prim-plan pe Mira, însoţită de nenumărate ipostaze ale lui “acasă”: cele cu simbol de jaloane ale destinului personajului principal, cele dezvoltate în “romanul” din roman, scris de Alena – altă figură-suport a naraţiunii – dar şi satul românesc, dorit de autoare a fi o piatră ancestrală, de neclintit în curgerea vremii. O compoziţie captivantă şi cu “miez” pentru cititorii de orice varstă! (Madeleine Dina – responsabil proiect editare)
” Mira, însă, n-o mai asculta… Înţelesese că mai lipseau piese… ACASǍ era un puzzle neîncheiat, a cărui frumuseţe deplină urma, cu voia lui Dumnezeu, să nu rămână nevăzută de mintea şi sufletul ei… „
- În mod firesc, poezia şi proza scurtă au fost urmate de un roman – eseu: <<Legătura de chei>>, publicat la Editura AFIR din Bucureşti, în aprilie 2012. Tema? Părinţi şi copii…verigi mai puternice ori mai slabe în lanţul generaţiilor, toţi fiind prinşi în basoreliful de gânduri al Mirei, personajul care leagă flash-uri delicate din epoci diferite. Trecerile de la un capitol la altul sunt marcate prin deschideri şi închideri de porţi reale ori imaginare, prin răsuciri blânde sau zgomotoase de chei. Iar când, spre final, tempo-ul naraţiunii creşte alert, simţi, paradoxal, că doreşti amânarea deznodământului sau, cel puţin, garanţia unei continuări… (Madeleine Dina – fiică şi, deopotrivă, cel mai “acerb” critic)
“ Când dibui legătura de chei de acasă, zâmbi gestului automat şi le strânse până la durere în pumnul închis. Erau acolo cheile, fermecatele ei chei, deschizătoare de uşi către destine, vise, întuneric şi lumină… Legătura ei de chei…”
- La sfârşitul lunii decembrie 2010, Editura ZIP a lansat două volume ale Doamnei Angela Dina – Moţăţăianu:
– Căutări – poezii delicat filigranate
Iată şi cuvântul Editorului:
„Căutarea ca miloc de evadare
Sufletul românesc a răbdat și rabdă cu destoinicie toate necazurile și nedreptățile istoriei sau ale timplui prezent. Nu întâmplător cuvântul ”răbdare” nu a putut fi tradus în latină sau slavonă și a rămas o marcă românească a reacției echilibrate în fața vieții. Și de unde poate veni această inepuizabilă răbdare a sufletului românesc dacă nu dintr-o cunoaștere aprofundată și continuă a Sine-lui și a legăturilor lui cu Natura, legături care îl integrează în marea istorie.
Volumul de poezii ”Căutări” semnat de Angela Dina – Moţăţăianu, Editura ZIP, 2010, apare – fără pretenția de a revoluționa arta poetică- într-un moment de Decadență a decadenței în poezie. Am avut perioada modernistă, a urmat necesara perioadă a decadenței modernismului, post-modernismul, și acum ne aflăm la o altă graniță, necunoscută, pe care nu o pot depăși micile zbateri de aripi (în)frânte ale unor grupuri literare fără identitate, fără program, fără putere.
Ignorând cu bună știință această situație a poeziei, poeta Angela Dina –Moțățăianu, ne propune o revenire la Sine, la căutarea circumstanțelor existenței – Rădăcinile, la evoluția imprevizibilă a procesului de creație- căutările Iubirii și la elementele fundamentale ale rostirii sinelui – căutările Naturii. Poeta este, uneori, un Dedal închis în propria construcție ”Se-ntâmplă să trăieşti / Cu întârziere./ Uneori tu mergi pe lângă timp / Şi nu-l iei în seamă./ Alteori el trece / Şi tu stai pe loc.” (Pașii tăi)alteori căutând o soluție existențială salvatoare își găsește refugiul în iubire:” Dar iată soarta se răzbună -/ Din întuneric, o nebună / Se face chip de heruvim / Şi îmi şopteşte: vremuim / Doar când iubim” .
Angela Dina – Moţăţăianu, aduce în prim plan o dematerializare temporală a diverselor asocieri de sentimente, totul se petrece acum, iubiri, jocuri, despărțiri, rugăciuni, îndemnuri, toate accentuate de acorduri mai grave sau mai line încercând să ne scape, totuși, de corvoada tragicului. Aceste imagini se nasc dintr-un belșug de cugetare, fără voia sau știrea noastră: ” La colţ de lume, în zadar / Nu-mi rostuiesc un paravan, / Nici turn de fildeş. Şi nu-n van /Par că de toate am habar!” (Rostul) deschizând cercul, lasând lumina să pătrundă în toate ungherele sufletului poetei: ” Las orgoliu la o parte, las şi minte, şi sfială / Şi te-ntâmpin cu iubire, minunata mea ofrandă, / Amăruie ca pelinul şi cu miros de lavandă !”
Angela Dina – Moţăţăianu ne propune o succesiune de transformări interioare, de modele personale prin care justifică condițiile unei libertăți asumate, regulile unui joc pe care nu l-a abandonat niciodată demonstând o frumoasă mobilitate intelectuală fără să încerce modificarea sensibilității cititorului. Cu un vers cuminte, volumul ”Căutări” ne dezvăluie că autoarea și-a atins scopul, drumul pe care l-a urmat nu a fost deloc ușor și oricine dorește să intre în acest labirint -haotic la o primă privire – va descoperi in interlocutor interesant care lasă la fiecare pas al cărții un fir pe care cititorul să poată merge către Sine.
Căutarea este, încă, un subiect major al poeziei și prin volumul de față Angela Dina – Moţăţăianu ne arată o altă fațetă a căutării un alt mod de a căuta cu răbdare, naturalețe și sinceritate, calități necesare scriitorului din ziua de astăzi.
Ion Gabriel Puşcǎ – Editura ZIP„
– Insemnările unui Alter-ego – povestiri cu tentă fantastică
Cuvântul Autoarei…
« Un Alter-Ego, însoţit de un Câine ce jinduia dupa Scalda izbăvitoare de căldură, trecuse Pe punte, ocolise Ulmul şi Covorul ireal ce străjuiau Statuia, privise Ceasul Solitar, precum si Tabloul ce i se înfătişa peren şi se lăsase cuprins de Chemarea şi Mirajul Mării, de Culorile muzicii ei…
Poposise pe Banca aflată în Locul unde cerul se uneşte cu pământul, îşi potrivise Ochelarii, îşi scosese tocul şi-l înmuiase în Călimara cu cerneală simpatică, apoi, cu Preţul unei senzaţii de Déjà-vu, încercase să încropească Portretul celor ce-l însoţiseră din timpuri vechi pe acest Drum sigur: Geamănul, Fumătorul, Iconarul, Flămândul, Lingurarul, Misoginul, Cartoforii, Băcăniţa, chiar şi Sperietoarea…Se rugase timp de-o clipă şi Santa Sara îl ajutase, fluturând Bagheta fermecată, să-şi vadă cu ochii minţii, înfăptuit, Miracolul de-atâta timp dorit: se făcea că Telefonul, cel ce-i picurase în urechi, Undeva, cândva, ultima Deziluzie, se transformase în Troiţa visată pentru-a lui ispăşire, iar Moştenirea Matrimonială – Inelul – îi rămăsese pe deget doar ca Umbra unui uitat Blestem.
Pornise apoi tăcut spre Librărie, sperând că nu e Prea târziu să-şi regăsească acolo Împlinirea -cuvintele sale biruitoare de timp- şi căcele scrise de el nu vor fi căzut definitiv sub Execuţia criticilor şi a cititorilor. Dar, ispitit de Păianjenul înşelător, purtǎtor de Dar de toamnă, acceptase Îmbrăţişarea unei pânze ţesute anume pentru a sa nemurire, ceea ce se dovedise, din păcate, o Soluţie nefastă, căci se trezise imediat trecând printr-un lung şir de Metamorfoze şi eşuând iversibil în rolul de simbol pentru o oarbă Involuţie. Sfârşit?!…»
- In perioada 2007-2010, Angela Dina – Moţăţăianu a fost adesea prezentă în paginile Revistei și Antologiei „Dor de dor”, publicaţii ridicate la rang elitist de scriitorul Marin Toma.
ANGELA DINA 
Intotdeauna am sa citesc cartile dvs cu mare drag caci ele imi transmit emotii si o indrumare spre un adevar ascuns.Cu multa stima, al dvs. vecin Marius Stefan.
Am citit cu mare placere acest roman si am avut doua revelatii:
-am descoperit-o pe d-na Dina prin maiestria scrisului , prin cuvinte care iti patrund in suflet, prin arta de a construi povestiri ‘altfel’
-am retrait clipele minunate legate de aniversarea anilor de liceu si nu numai
Multumim pentru ca existati!
Mama Simonei
Lectura noului volum” Inflexiuni”mi-a produs o reala placere.Personajele: canterimistii, reuniti dupa o jumatate de veac de la terminarea liceului redevin adolescenti intr-o lume de vise , de sperante si exuberanta.Poreclele pastrate peste timp, folosite cu drag ,cu delicatete ,dialogurile spumoase,vii,toate creeaza o familiaritate extrem de placuta.Calatoria in timp a fiecaruia,magia,toata aceasta tesatura da cititorului un sentiment de caldura umana,de bucurie la intalnirea cu oameni care si-au parcurs drumul pastrandu-si sufletul tanar .Incontestabil talentul scriitoarei : faurirea atmosferei,conturarea si luminarea personajelor din unghiuri diferite, usurinta cu care manuind cuvintele recreeaza ipostaze, stari. Reuseste sa scoata minunatii din lucruri aparent banale.si mesajele,filozofia de viata,nostalgia dupa inceputurile ei.Cu fiecare carte autoarea ne releva o alta latura a talentului sau remarcabil;o imaginatie deosebita si o maiestrie in a recreea lumea. O remarca speciala as dori sa fac pentru copertile foarte inspirate,reusite iar poza scriitoarei foarte expresiva. Pasajul ales este o filozofie intreaga in cateva randuri.Asteptam cu nerabdare noi creatii si recunoasteri oficiale ale maiestriei sale. Cu toata admiratia si afectiunea Dorina Micu