Flǎmândul

De la un timp, se gândea ce făcuse în viaţǎ. Trăise experienţe cât şapte vieţi, se instruise citind cu aviditate, devenise aproape o enciclopedie, toţi cunoscuţii îl căutau cerându-i păreri şi sfaturi pe n teme…

Se simţea parcă neînmplinit, chiar gol. Şi disconfortul îl supăra fiindcă era amplificat de o mare foame.

La început, devorǎ sistematic numai conţinutul frigiderului. Se simţea hămesit însă.

Scotoci şi prin cămară. Alteori se pomenea împrumutând, ajungând suspect vecinilor. Nu-i mai răspundeau când suna la vreo uşǎ si, când îl întâlneau, îl evitau brutal.

În timp, ajunsese să înghită, la întâmplare, orice. În birou, mesteca de zor din topul de hârtie de scris. Se delectase chiar cu ultima radierǎ existentǎ. Mânca şi citea. Citea şi mânca. Îşi rosese întâi creioanele, nu-i trebuiau, avea calculator, trecu apoi la pixuri şi carioci. Şi ele – dispensabile. Devoră cu greu, scandând  mental un clasic latin, mapa biroului pentru ca, în final, să înghită şi coperţile de piele ale cărţii citite.

Preocupat de nesaţul morbid, decimǎ întâi toate volumele din bibliotecă, terminând cu draga lui colecţie de reviste literare. Dar nu-i ajungea! Îi era foameeee !

Şi tot aşa, zi de zi, până se pomeni mestecând mobile, lenjerie, haine. Roase şi o statuetă din lemn de abanos, întruchipând Ploaia. Totul îi părea comestibil…

Într-o dimineaţǎ, deznădăjduit că nu-i rămăsese nimic în jur, se gândi la sine. Îşi mestecă unghiile roase. Apoi se înfruptǎ cu falangele. Simţi acum o vagă, tare vagǎ ameliorare. Încurajat, îşi mestecă tacticos şi degetele picioarelor. În altă zi ,se delectǎ şi cu zgârciul urechilor, apoi cu cel al nasului. Sângele nu-l speria, dimpotrivă, îl lingea cu nesaţ ca pe un soi de mirodenie grea, orientală.

Începuse să nu mai doarmă de foame. Şi, răscolit de chemarea flamandă, apucǎ, în final ,să se înfrupte din pulpele propriilor picioare…

Fu descoperit de locatarii blocului, sesizaţi de absenţa lui îndelungatǎ, în mijlocul casei, cu dâre groase de  salivă sângerie scurse pe el şi pe podea, împietrit într-o ultimă poziţie de contorsionist, cu dinţii zdravăn înfipţi în coapsa dreaptă. Pe figurǎ îi citiră, culmea, bucuria foamei împlinite. Murise sǎtul !