Miracolul

De  trei zile se perindaseră  prin  faţa moaştelor Sfintei Parascheva oameni din oraş ori din împrejurimi. Credincioşii stătuseră cuminţi pe rânduri  de câte trei până la poarta larg deschisă a bisericii. De acolo, unul câte unul se îndreptaseră spre racla  preţioasă.

Ea, fetica din Mărginime, de trei ori se aşezase la rând şi de tot atâtea ori şi-l  pierduse, doar avea acasă pe buna ei bolnavă, lăsată singurică! Avea s-o hrănească, să-i dea apă, s-o pregătească pentru  noapte şi să-i vegheze somnul…

E drept, multă nădejde îşi pusese  copila în ajutorul Sfintei! Se gândise că rugăciunile ei de ani de zile aveau să se-ncununeze cu ajutorul Sfintei, doar şi hramul bisericii era cu numele ei, şi buna Chiva tot  numele Sfintei îl avea!

 Dar, ca un făcut, în primele  două  nopţi adormi ca răpusă de oboseala strădaniilor! Pierduse rândul, nevoindu-se a o lua de la capăt. În cea de-a treia seară nu se mai lasă.

După  ce buna ei adormise, fetica ieşise repede din casă, apucând-o spre biserică. Dar, minune mare!  Nu mai era nimeni, iar poarta bisericii, ca şi uşa, erau zăvorâte. Copila, de oboseală şi de deznădejde, căzu  moale precum cârpa dinaintea gardului şi adormi adânc.

Se trezise la primul cântat al cocoşilor înfrigurată, bătu câteva mătănii după o fierbinte rugăciune  către Sfânta în care îşi cerea iertare că fusese nevolnică şi n-ajunsese la ea. 

Porni apoi spre casă. Şi, cum  mergea, îşi aduse aminte ce visase. Parcă se vedea cum împinsese uşor, întâi poarta, apoi uşa bisericii, cum  intrase şi, îngenunchiînd  lângă raclă, se rugase cu lacrimi fierbinţi  să-i ia Sfânta durerile bunei, să se poată scula şi merge. În vis i se păruse că o voce domoală îi spusese că aşa va fi. Îşi zâmbi amar, supărată pe ea, pe neputerea sa,  continundu-şi drumul.

Când ajunse acasă, se luminase deja de ziuă. O miră că oarele erau în curte ciugulind ceea ce rămăsese din boabele aruncate…de cine aruncate?! Şi înmărmuri: dinspre pătul, venea ducând în şort câţiva ştiuleţi…buna!