Umbra

Suferea. De ce ? ar fi întrebat unii şi-altii. Avea de toate: o familie de invidiat, slujbă bună. Tot timpul, în centrul atenţiei tuturor. Era admirat, dar şi invidiat pentru misterul împrăştiat de el, toţi se simţeau intrigaţi de mina lui răvăşită, de aburul de tristeţe ce-l însoţea pretutindeni.

Ce ştiau ei? Ce nu ştiau? Nu ştiau ce-l chinuia de mic copil. Un adevăr aflat cândva, când era un pici de-o şchioapǎ, pusese pe faţǎ-i masca asta îndureratǎ : n-avea umbrǎ !

N-avea umbrǎ ?! Îi spuseseră camarazii de joacă într-o seară de varǎ luminată de o lună mare şi darnică. Toţi râdeau din preaplinul fiinţei. Erau fericiţi şi încântaţi de jocul umbrelor. Deveniseră actori, adevăraţi mimi. Unul mergea contorsionat şi umbra de înspăimântător Quasimodo îi înfricoşa pe ceilalţi, altul întindea mâinile a zbor şi umbra, pe datǎ întruchipa o pasăre, altul cu un băţ ţinut ca arma la onor devenea soldǎţelul-umbrǎ. Şi tot aşa. Chiar şi Grivei îşi află în umbrǎ un frate mai mare, poftind la coada-ncovrigatǎ. Doar el – nu ! Când copiii îşi ostoiseră puterea tirului de rǎutǎţi după teribila descoperire, îi aruncaseră unanim şi dispreţuitor : tu n-ai umbră, pleacă, eşti o părere!

Se retrăsese posomorât rău. Nu împărtăşise nimănui de-al casei grozava întâmplare. Copiii, înverşunaţi de descoperire, îl ocoleau cu groaza neînţelegerii crude. Dar, norocul lui! Militar fiind, tatăl său fusese mutat în altǎ garnizoană. Şi el, săracul de umbră, dusese cu sine tainica şi înăbuşita durere departe, în alt oraş.

Aşa crescu, singuratic, furişându-se şi amestecându-şi trupul în mulţimi, ca să nu-şi arate lipsa.

Trecu o viaţǎ…

Acum avea copii, avea nepoţi. Era împlinit. Dar îi lipsea în continuare ceva.  « Ce? » se întrebau pe ascuns ori mai vădit ai săi.

Şi tot aşa, până-ntr-o zi. Ca orice om cuminte, ajuns în pragul bătrâneţii, se legǎ mai mult de cuvântul cel sfânt al bisericii, mergând în fiece duminicǎ la slujbă, căutând lămuriri pentru tainele Bibliei. Se trezi ţinând posturile şi bucurându-se de ambra împărtăşaniei. Chipul i se mai luminase, dar tot mai purta ceva din povara tristeţii de-o viaţǎ.

Un gând bun îi schimbǎ într-o zi cu adevărat traiul: i se spovedi preotului. Se întoarse acasă alt om, cu tot seninul lumii în priviri. Ai săi, surprinşi de veselia tăcută, îl iscodiră.

Înconjurat de tot ce rodise-ntr-o viaţǎ, se mărturisi : « Sunt liniştit şi mulţumit ! Nimeni nu poate spune că am făcut degeaba umbrǎ pământului ! ». Se aşezǎ apoi uşurel pe pat, se întinse a somn şi respirând domol-domol, trecu dincolo, unde rămase sub chip de umbrǎ o veşnicie.