Trăise ca un luptător.
Şi învinsese mereu,
Chiar de stavile îi ceruseră
Zbateri îndelungate,
Căci puterea i-o dăduse
ATOTPUTERNICUL.
Cu ajutorul LUI, doar aşa
Trăise.Şi viaţa,
Ca o provocare,
Îi desţelenise mintea,
Ascuţindu-i-o,
Îi modelase sufletul,
Înnobilându-l.
Trăise. Învaţase multe
De la alţii,
Din propria-i experienţă,
Dar câte nu-i erau
Încă neccunoscute!
Uneori, îşi imputa
Că ştie prea puţin,
Mai nimic!
Şi, ca un făcut,
Tocmai atunci,
Se întâmpa
Să iasă dintr-o
Cumplită dilemă.
Şi, atunci, renăştea
Ca să trăiască,
Să afle tot mai multe.
Trăise. Cei din preajmă
Îl credeau înţelept,
Dar el ştia că nu e aşa!
Şi, cel mai mult,
Îl contraria
Cum trăiesc unii
Doar mânaţi de instincte
Ori prin mimetism?!
Nici tânăr fiind,
Nu înţelesese
Şi nici acum,
La vârsta senectuţii…
Trăise, s-ar putea zice,
Ca şi candi-ar fi dovedit
Lui ZEUS ce a făcut el
Cu scânteia luată
Din focul furat
De PROMETEU
Pentru oameni.
Trăise şi, deşi fusese
Un învingător,obosise.
Sau tocmai de aceea?!
Se simţea împovărat,
Mai mult, de ce nu ştia,
Decât de cele aflate.
Trăise în respect
De sine, de ceilalţi
Şi în smerenie
Faţă de Dumnezeu,
Îndemnând şi pe alţii
La asemenea umilire.
Doar acum, când se insinua
Trecerea DINCOLO,
Se simţi răzvrătit
Reproşând lui ZEUS
De ce-a lăsat
Să scape lumină,
Dacă-i ştia dualitatea?!
Şi abia gândul încheiat,
Se trezi că sub el
Se ridică un rug,
Iar o voce de tunet
Îi spune ferm
Să-şi dea foc rugului
De care e legat.
-Se gândi :
Şi, neaprins,
Cum a fost,
Tot l-a mistuit…-
Şi, în locul răcelii MORŢII,
Simţi cum o dogoare
Îi învăluie fiinţa.
Abia avu timp
Să strige,,Indurareee!’’
Că scânteia minţii
Îl salvase, printr-un subterfugiu,
De ce se temea acum :
Frigul MORŢII.
ANGELA DINA 
Lasă un răspuns