Am visat că murisem
şi, de sus, mă contemplam
sarcastic. Eram,
şi după moarte, tiranul meu…
Am visat că murisem
şi că eram plâns
de nevoinţele vieţii
-căci pentru toate
avusesem timp de ajuns:
covârşită era SUFERINŢA.
Se-agăţase cu degete
lacome şi încovrigate
de braţu-mi inert
vrând, pesemne,
să reînviu, doar pierdea
un asiduu consumator,
pe cât de-ncercat,
pe-atât de supus răbdător,
căci, între naştere şi moarte
se vădise un reputat…campion,
căzând şi ridicându-se
din propria-i ruină,
gata mereu
s-o ia de la capăt!
În dreapta-i, la
o părere de pas,
adusă de grumaz,
hohotea dominând
adunarea DUREREA,
-geamăna SUFERINŢEI-
afişând tuturor
evidenţa profundă
a regretului pentru
cel plecat, cobaiul ei
pe care nevoise
şi suflet, şi minte,
mereu inovând,
cu-atâta noian
de-ncercări!
În plan secundar,
reticente, zăboveau
ceva rude, neprieteni,
toţi la fel de străini
pentru mine.
Pentru unii, simbol
peren, Moartea
mă luase cu sine
îngăduindu-le aşa
să creadă,
bieţi nebuni,
că, după ei, va să vină
hăt, mai târziu
ori poate nicicând…
Stingheră, cam departe,
se-afla suavă IUBIREA,
venită, pesemne,
purtată de val…
căci pentru ea
ce putea să însemne
trecerea mea?!
Uimită, modestă
frământa graţios
în mâini o batistă,
suferind în tăcere
că nu-mi dăduse
darul avut
pentru oricare.
,,De ce zăbovise?’’
O durea întrebarea
şi-ar fi vrut
să mă plângă,
dar, vai, nu putea
o străină ca ea!!!
ANGELA DINA 
Lasă un răspuns