Podul lui Dumnezeu, piatra sfântă de la Ponoarele…

Zi de vară. În crepusculul timid simţea colţii ameninţători ai arşiţei pândace. Nici o boare. Nici o mişcare. O încremenire aşternută ca la-nceput de lume, gândi.

Porni din Drobeta Turnu-Severin spre Baia de Aramă devreme, dorind să ajungă la Tismana către amiază. Şi acolo se găsea, după cum aflase, o certitudine pentru continuitatea neamului pe teritoriul românesc, dovedită prin faptul că toate lăcaşurile sfinte fuseseră înălţate pe vetre de cult getice, creştinate mai apoi şi însemnate prin mici biserici de lemn.

Într-adevăr, Mănăstirea Tismana descindea dintr-un spaţiu amenajat cândva pentru adunări păgâne, în secoli creştinate, fiind prima biserică din tisă, de unde-i vine şi numele.

Înălţată pe un vârf de stâncă din muntele Stârmina, lăcaşul cu siluetă măreaţă de castel medieval stăpâneşte o cascadă de patruzeci de metri ce-şi sfârşeşte căderea chiar în râul Tismana.

Nu doar farmecul mănăstirii îl ademenea spre locul acela, ci şi povestea ţesută pe seama întemeietorului ei Nicodim, monah ajuns în fruntea obştii la Mănăstirea Hilandar de la Muntele Athos, mediator vrednic la Constantinopolul anilor 1375 în scopul ridicării anatemei asupra Patiarhiei sârbeşti. Pentru îndeplinirea lucrului măreţ, fusese numit arhimandrit de Patriarhul Filotei…

Nicodim! Nicodim? Însuşi numele presupunea virtuţi de învingător, căci rădăcina lui grecească ducea cu gândul la biruinţă: nikao!

Se adăuga interesului său şi traiectul ascendant al monahului, rămas totuşi modest şi subjugat de viziunea avută la Muntele Athos, în care i se cerea să construiască un sfânt lăcaş lângă o cădere de apă.

Drumeţise îndelung Nicodim. Trecuse Dunărea înot pe la Ursa (Orşova de azi), ridicase întâia sa mănăstire Vodiţa, trudind mai departe în căutarea locului din visul trimis, iluminare şi îndemn!

Abia la opt ani după ce răzbise Dunărea ajutat de o minune dumnezeiască, dibuise, în sfârşit, locul ales, începând înălţarea Tismanei.

O clipă gândul i se mută la timpurile prezente când, în ciuda paşilor înainte făcuţi în civilizaţie şi tehnicizare, puţini duc în sine curiozitatea redescoperirii unor nume şi locuri de legendă, puţini mai vibrează la chemarea învăţăturilor vechi, sfinte!

Câţi mai îngenunchează umili şi recunoscători înaintea măreţelor umbre ale înaintaşilor?! Iureşul vremii îi poartă vrând-nevrând către un final de neschimbat, măcinând în ei orice intenţii de a sta pe loc, de a-şi încălzi sufletele cu pildele vechi, pierzând nepermis legătura cu trecutul…

Ce fel de om o fi fost Nicodim? Cum şi-o pus fiinţa şi mintea în slujba Domnului cu atâta tărie?! Pe drept cuvânt ajunsese Sfânt în calendar, sărbătorit în a doua zi de la naşterea Mântuitorului…

Tot visând cu ochii minţii la Sf. Nicodim, nu sesiză cum trece vremea. După ce intră în Ponoarele şi lăsă în urmă clădirea modestă a Primăriei, încercă un sentiment de nelinişte.

Deşi aproape amiază, soarele se pitise după o perdea groasă de nori ce-ntunecase cerul pe neaşteptate, dând senzaţia unei înserări grabnice. Un vârtej de praf ridicat din nimic îi închise perspectiva, lăsând locul vizibil la numai 5-10 m în faţă. Pe drum, nici ţipenie de om. În ciuda vântoasei, ieşi din maşină, pentru a pipăi cu talpa drumul pe care urma să-l facă mai apoi „motorizat”. Măcar să dibuiască direcţia! Dar întunericul nefiresc îl cuprinse din toate părţile. O ameţeală îi luă în stăpânire mintea. Ca-ntr-un coşmar, frânturi de scene începură să i se perinde cu repeziciune prin faţa ochilor. Erau total necunoscute, parcă din viaţa altcuiva… O spaimă uriaşă îl prinsese în plasă şi-l răsucea până aproape de rupere!

Ca prin minune, liniştea puse pe om şi lume stăpânire. Scutură din cap rotindu-şi privirea. Preajma se prefăcuse, înfăţişându-i ca-ntr-o veche gravură câteva căsuţe joase din chirpici. Volnicia fiecăreia se apăra cu împletituri de ruje şi legături de nuiele întărite de vreme, părelnici străjeri în faţa malului, deschis ca o gură de jivină uriaşă.

Da, se găsea pe-un mal! Şi nici o trecere deasupra prăpăstioasei cave! Încurcat, îşi trecu mâinile peste faţă. Răstimpul câştigat îl afundă mai mult în loc să-l dumirească. Îşi simţi chipul cotropit de o barbă deasă lăsată peste rasa devenită surie de lucrătura ploilor, a soarelui şi de atâta purtat! Prin ferezitele încălţări din sfoară, simţea în tălpile bătătorite friptoarea tinei, dinspre care tocmai se ridicase ducând către gură un smoc de ierburi cu degetele înnegrite, crăpate.

În mirarea clipei, se văzu la hotar de lumi: cea din care poposise şi cea prăfoasă de-acum, strigat Nicodim de-o gloată furioasă, urmăritoare…

-El e! se sumeţi un glas spart de vădană. El a furat găinile!

-Să-l doborâm şi să-l biciuim drept pedeapsă! Apoi să-l lăsăm ciung şi orb! zbieră un glas gros de vătaf.

Nicodim, cu spatele la râpă şi cu barba în vânt, îi înfruntă pe săteni:

-N-am furat nimic! E-nşelătoria voastră! Eu ţin post, mă hrănesc doar cu verdeţuri şi rădăcini, aşa mi-a poruncit bunul Dumnezeu, să capăt puteri să-mi găsesc locul de clădit mănăstire! tună Nicodim la rându-i.

Tăria din glasul şi ochii călugărului îi păstră pe săteni la oarece distanţă. Totuşi, câţiva agitau sălbatec coase şi furci.

-Nu-l asculaţi pe venetic! A venit să ne facă vrăji! Altfel, la ce i-ar fi trebuit să mă prade pe mine, sărmană femeie, de ale două găini ce mi-au mai rămas după ciuma oarelor?! se iţi din nou vădana.

Nicodim, cu o mişcare lentă, îşi luă desaga de pe umăr şi o aruncă în praful uliţei ce se termina brusc spre râpă. Inima îi bătea puternic, nici el nu înţelegea de unde şi până unde se nimeriseră păsările descăpăţânate în desaga lui sărăcăcioasă. Două râuşoare de sânge se pitiră în pământul prăfos, ducând cu sine o fluturare de bănuială a lui Nicodim că nu el e cel de-acolo, că nu lui i se-ntâmplă răul…

Vătaful satului apucă un ciomag de la un megieş şi înaintă falnic:

-Hoţule, vei fi pedepsit după legea noastră!

Ţipetele se înteţiră, înghiţind şi-un chiot gângav de bucurie, ieşit din gâltejul unui om bubos, cocârjat, c-un ochi albit şi doi colţi lupeşti în gură…

Nicodim îl zărise prin mulţime şi-şi aduse aminte că umbra aia strâmbă îl însoţise şi-n alte împrejurări primejdioase, ca o cobe. Se gândi pe loc că sigur era unealta Necuratului ce se pusese de-a curmezişul căutărilor lui timp de amar de ani!

Spaţiul dintre săteni şi Nicodim se micşora văzând cu ochii. Scăpare nu era! Ori sărea în râpă şi-şi frângea oasele, rămânând pradă sălbăticiunilor, ori sfârşea cu mâinile tăiate de la cot şi ochii scoşi de sătenii furioşi.

Îşi aminti cum trecuse Dunărea acum mulţi ani. Grea încercare! Volburi de apă îi fuseseră duşmani clipită după clipită, murise şi-nviase de mii de ori! Şi numai Dumnezeu îi dăduse putere! Se rugase… şi scăpase!

Aşa făcu şi-acum. Nesocotindu-i pe legiuitorii nedrepţi, Nicodim căzu în genunchi pe malul râpei, împreună mâinile, înălţă fruntea şi-şi strigă neputerea cu glasul minţii sale:

-Doamne, fă o minune! Doamne, nu voi să trăiesc decât până găsesc locul, până înalţ lăcaşul pentru care m-ai trimis aci! Doamne, dă-mi putere, voi să-mi petrec veşnicia în pragul mânăstirii pentru care m-ai rătăcit pe aste meleaguri! Dă-mi, Doamne, scăpare!

Fulgerul de gând pierind, se şi întruchipă minunea dumnezeiască! Într-o cădere de stânci, cu zgomot de început de lume, se zgudui pământul, punându-i jos pe săteni.

Printre gene, Nicodim văzu cum râpa se umple cu o arcadă din piatră albă curată, lată de cel puţin doi stânjeni, înaltă de unsprezece, lungă de vreo cincisprezece.

Cum până atunci râpa fusese scufundată într-o pâclă nesănătoasă, ochii lui Nicodim se odihniră, după ce trecu tulburarea de praf şi scântei, pe malul celălalt, acum lesne de văzut.

Verdeaţă binefăcătoare şi drum pipetiş de munte i se arătau călugărului! O flăcăruie pâlpâi scurt, întărindu-i credinţa că pe-acolo era drumul spre locul visat…

Întremat şi cu sufletul strigând de bucurie, Nicodim se ridică şi păşi pe Podul lui Dumnezeu, mulţumindu-i pentru scăpare!

În urmă-i, sătenii speriaţi se ridicaseră şi fugeau care-ncotro, călcându-l în picioare pe slutul ce pusese la cale înşelăciunea cu găinile, pentru a-l opri pe Nicodim din drumul lui sfânt.

Când era aproape să termine de străbătut podul-minune, se porni o vâltoare care-i amestecă barba cu straiul, până ce Nicodim căzu în genunchi, în căutare de sprijin…

Se trezi pe celălalt mal. Era în mijlocul drumului, aerul se limpezise, maşina strălucea în soare dincolo, unde o lăsase… Îşi pipăi faţa şi realiză lipsa a ceva ce avusese doar în scurta sa viziune – barba deasă, veşmântul de călugăr sfânt…

Se-ntoase la maşină socotind că mai avea doar vreo douăzeci de km până la Tismana. Urmărit de ochii unor bătrâni curioşi ai locului, se urcă şi demară aproape fără zgomot, cu sfiala cuvenită locului şi momentului.

Privind spre râpa veche, îşi făcu o cruce largă şi-i mulţumi în gând proniei cereşti pentru darul fără preţ: acela de a fi trăit el însuşi facerea minunii – Podul lui Dumnezeu, piatra sfântă de la Ponoarele…