ÎNVIEREA

În vârful Golgotei e pe Crucea însemnată. Întunericul îl zviduie părelnic de căldura zilei îndurate. Răcori amare îi înfioară trupul dezgolit de ceia ce l-au pironit. Doar buza mai păstrează acreala ştersăturii silite cu oţet…

De-o parte şi alta străjuiesc cei doi, tovarăşi doar de… chin.

Culmea-i prăfoasă şi cu ea îngheaţă laolaltă firea, deci şi el.

Sângele-i dus… În urmă-i doar apă e lăsată. Numai din vârfurile degetelor năclăite-n sânge, măsoară încă timpul vreo picătur-abia…

Un frig vrăjmaş, ce n-a simţit vreodată, îi încolţeşte corpul încă viu… Doar capul îi mai frige sub greaua sa coroană de gânduri şi de spini…

Cât bun orânduit-a pentru semeni?! Dar nu-ndestul… N-au înţeles… De aceea dânşii l-au purtat şi osâdit aici?!

Vai, nu! Cu ce greşit-a? Tămăduind? Săltându-i spre nădejde şi credinţă?

Faptele-i n-au fost de ajuns lumina înţelegerii să nască! Desigur! Şi l-au părăsit…lăsându-i ca răsplată pustiul ce-l apasă…

Încet, încet, durerea este dusă… Pleacă dinspre umeri către mâini şi coaste, spre ostenita şiră, ca să cadă în coapse, în picioare.

Îi este scursă viaţa! Simte asta! Să moar-ar vrea, durerea să curmeze!

Sfârşit de vlagă, tatăl îşi imploră: Eli, Eli lama sabactani? adăugând smerit că e înfăptuită lucrarea-ncredinţată pe pământ!

Despovărat îşi simte duhul. Deci liber e din corpul său să plece, să se-ntoarcă-n tină!

Şi nu încheie bine rugămintea, căci braţele încă întinse-n lături, de Cruce ţintuite, vor, alungite-n voie, să îmbrăţişeze firea! Da! Să ocrotească ce prin fapte şi vorbe drepte miracol a făcut… şi să-nmulţească-n bine omenirea!

Dar timpul nu-l slăbeşte! Îl îmbie lin să se întoarcă în lutul din care s-a-ntrupat.

Pe nimeni nici în clipa de pe urmă vina nu aruncă, căci mereu iubirea pentru oameni l-a-ncărcat.

Pe Tatăl îl conjură iertaţi să fie juzii săi, călăii, toţi care cu-atâta râvnă în derâdere l-au luat… Ei nu l-au priceput fiind bieţi neştiutori…

Dorinţa i se taie odată cu răsuflul risipit… Şi moaaare!

*

Cortegiul dinspre viaţă în vaiet îl petrece. Un soare la crepuscul degrabă se scoboară şi-n mantie întunecată pământul înveleşte…

Un plânset în cutremur se dilată, pământul în durere zguduind…

Prăpăd domneşte-n templu… coloane cad în geamăt icnind… catapeteasma se frânge cu zgomot de urgie… e zbucium… şi e groază… e durereee!!! Iudeii se încurcă vrând scapare!!

*

Sub îmbeznata boltă, dincolo de miezul nopţii, vremea-i prielnică grijirii mormintelor celor plecaţi.

Urcuşul se alină. Tot greul smeritele îl poartă în suflete cernite.

L-au dus în trista criptă de ieri. Şi astăzi, cum se cere, venit-au purtând balsamuri ca să-l ungă cu mâini curăţate de lacrimile şterse.

Nici bine de mormânt nu sunt aproape. Cu ochi păienjeniţi un mare gol ţintesc.

E gol! anunţă cea dintâi ajunsă, căci lespedea-i de-o parte şi giulgiu-ndepărtat. Şi vestea negăsirii răspândesc.

Un glas le-nştiinţează cum că… El a-nviat?!

Şi li se par poive urmatele îndemnuri: s-alunge orice temeri! Cu bucurie-n suflet Invierea să vestească, iar, în Galileea de-or merge, L-or vedea!

Sosiţi degrabă lângă mormânt, iluminaţi, apostolii prin ochii lor trăiesc minunea. Pricep prea bine cine-i Înviatul! E, într-adevăr, Mesia!

Iar spusa gurii Sale, apoteotică vestire, Mă voi sui la Tatăl Meu şi Tatăl vostru! din clipa ceea, prin timp, lumină a credinţei a făcut!