Covorul

Se întorsese în ziua aceea tare mulţumit acasă.

După luni de căutări prin magazinele de antichităţi – foarte răsfirate prin oraşul în care se mutase nu de mult – găsise exact ceea ce-şi dorise: un covoraş persian cu arabescuri de o cromatică bogată şi atât de proaspătă, de ai fi zis că e chiar nou.

Îi amintea de copilărie, de povestea covorului fermecat, de atâtea miracole, crezute şi iar crezute de copilaşul bălai şi subţirel de odinioară! Şi, aidoma aceluia, îi trecu fulger prin gând: „dacă e fermecat?!”

Îşi zâmbi concesiv eului său şturlubatic şi atât de… infantil.

Îl aranjă la fereastră, sub măsuţa de mahon, luată nu de mult, de la un buquinist de pe malul Senei.

Pe măsuţă îi găsise loc telefonului, unicul obiect adus cu el din ţară. Şi acesta era deosebit!

Silueta-i amintea privitorului de primele modele de telefoane, căci avea furca urcată pe un mic piedestal lucrat în fildeş încrustat cu filigrane executate cu măiestrie. Din argint şi fildeş era şi receptorul delicat, aproape fragil la o simplă privire. Cordonul de conectare la priză era învelit într-o textură ivorie.

Ce mai, era o adevărată bijuterie!

Singura supărare era că, de la venire, telefonul refuza să fie funcţional…Căutase, chiar şi pe Internet, un meşter.

Veniseră vreo şapte! Dar nu dovediseră competenţa impusă de telefonul lui.

O explicaţie plauzibilă nu i se dăduse. Toţi îi sugeraseră să considere aparatul doar piesă de muzeu.

Chiar şi copiii îl sfătuiseră să utilizeze exclusiv mobilul, drept pentru care îi dăruiră un aparat mult modernizat faţă de cel avut.

Acceptase şi sugestiile, şi mobilul ca să nu le strice ideea că-i fuseseră de ajutor, dar în sinea lui spera că într-o zi -cât de curând- telefonul, dragul său telefon avea să funcţioneze!

Se luă cu perfectarea „simezei” din odaie, lăsând uitată suferinţa legată de telefon. Dejună, apoi îşi făcu siesta lângă o ceaşcă de cafea turcească până termină de „feuilletat” jurnalul. Pe urmă aţipise, ca mereu, un pătrar de ceas.

Când se trezi, i se păru că dormise ore întregi, aşa se simţea de odihnit! Şi, îndemnat de bătăile pendulei, se aşeză la calculator pentru a-i servi porţia de versuri din ziua aceea.

Fără a sta mult pe gânduri, se pomeni trecând drept titlu cuvântul COVORUL. Versurile îi curgeau din degete pe tastatură, mai iute decât alte dăţi, întruchipând un elogiu baroc scumpei sale achiziţii.

Când termină, se ridică îndreptându-se tinereşte spre covoraş, păşind delicat peste margine.

Nu apucă să-şi găsească poziţia de echilibru, că îl surprinse plăcut o sonerie cunoscută de telefon. Maşinal, apucă receptorul.

De la capătul firului îl ferici vocea unui bun amic din ţară. Conversă ca în transă, abia stăpânindu-şi emoţia ce-i venea din faptul că, după ani şi ani, acesta îl găsise şi, culmea, vorbeau tocmai de pe dragul lui telefon!

Apucă în mâini aparatul aşezându-se pe fotoliu şi cercetându-l. Formă apoi numărul copiilor. Dar telefonul se arăta îndărătnic, nesupus…

Îl aşeză la loc pe măsuţa de pe covoraş. Pe dată, telefonul îşi făcu datoria!

Vorbi cu fiica sa de multe, dar nimic despre telefon. Avea să fie taina tainelor menirea covorului său…fermecat.