Căzuse de pe cal sub ploaia de şrapnele fierbând înverșunat. Abia de auzise nechezatul spăimos al animalului împuns de focuri. Întins pe spate, cercetase cerul.
Spre zări, o pălălaie închipuită învăluia-n durere şi pe muierea sa… zbătându-se, chemându-l…
*
-Plezni-ţi-ar maţele-n tine, Lampie, că m-aduseşi pe vatră şi tu luaşi frontu-n picioaaaare!
Venire-ai când s-o rădica tătica de unde-i dus!
Zice-ţi-ar sărindarele popa Hârcă să-ţi zică, de piticanie ’telectuală, că mă dădu nenea după tine, că eşti avut şi te durea-n cot de fetia mea pierdută devreme!
Sări-ţi-ar ochii din cap să-ţi sară, să nu mai vezi calea de-ntors, că-ţi picai cu tronc şi nu te lăsaşi până nu mă luaaaşi!
Aşa se trezi adinenea alde Sila din Racoviţa, venită-n Vlădeni după om. Şi l-ar mai fi arvunit şi Răului, dacă, venind din şopru cu scurtături pentru foc, o piatră nu i-ar fi pus piedică.
-Ba! se răsti la un glas ce-i sufla nedumeriri în urechea a stângă, a de-o iţea din basma când ierea făcută şi, pesemne, îi vuia capul ori cine-știe de ce.
Mumă-sii nu-i zic nimic! Doară-i la locul ei! Acia am găsit-o când am poposit la mândrul, călca-l-ar calul să-l calce, că mi-a zis în poştală că-i la călăraşi luat!
De, se dă om de munte piticania pământului, că nu s-a urcat el pe scăunel când furăm la pozat înainte de nuntă?!
Ajunsă în camera a bună, se opri din blenţănit cât să mai soarbă din troacă o înghiţitură de rachiu, uitat nebăut la culcare, dar nu-l dovedi!
-Se vede că-i mai mult de-o juma’, îşi zise mirată că nu-ncăpuse băutura în ea.
Apoi râse ca o zăltată când şi-aminti c-al ei, de, Lampie, ierea nebăutor. Şi râse iar gata-gata să se-nece.
-Auzi ’mneata la mine! Cică-i cruce de voinic?! Apăi ce bărbat nu bea?! Da’ iel, piticania, cică are glagorie în cap şi… Arză-l-ar focu să-l aaarză!
Vai, vai, biata Sila! Că n-apucă să-i zică mai multe… când se-ntâmplă nefăcuta! Ooof, ooof! Abia când pălălaia din sobă-i sărise în faţă şi-aduse aminte c-avea copilul aşezat în şorţ.
Arsura o chiorâse… Păi, cum dară?! Sprâncenele-i sfârâiau ca greierii, de-i trase un urlet de-a usturime şi-un grăunte de păr ars i se prelinse pe-o ploapă făcând cărăruie pe dreapta feţii până-n guşă, de-o ustură să-şi blesteme zilele, nu alta!
Izul de rachiu azvârlit de gura Silei se unea cu mireasma călduţă de lapte acrişor aruncat din guriţa sugarului înecat de plâns…
Pruncuşorul n-apucase a striga de uluire şi pripeală, că un tremur îl cuprinsese pornind vărsătura.
Se-adunase ghemotoc, prigonit de chin, mai, mai să se bage la loc în pântecele mumă-sii…
Spăimoasa durere-o sugrumă pe femeie când înţelese că vâlvătaia se pornise după ce botezase gătejele cu ce mai rămăsese în trocul cu tăria!
Apucă să se tragă pe spate cu pruncul pe sus, încrucişându-şi braţele peste mogâldeaţa înfăşurată în trenţe arzând şi trase un chiot:
-Laaampie, Laaampie! Unde ieşti, că pe noi focu’ ne arsă?!
ANGELA DINA 
Lasă un răspuns