Vernală

El, vulturul, măreţul singuratic, pleşuvul grav din fire, pe steiul său, un bulgăr de jăratic de ani în suflet poartă, iar prin rubine-ochi azvârle către zarea-ndepărtată săgeţile înflăcărărilor străvechi!

Cu ghearele-i muiate-atât de des în sângele capitular, tânjeşte azi pe Martie să îl salute iar…

Perdeaua de zăpadă a muntelui el saltă, ca soarele să îl inunde cum îi place, firul de iarbă stânca să îmbrace, să aibă Primăvara nou covor în calea sa bătută cu freamăte şi dor!